ne-Dragostea de frate

– Mami, eu dacă rămîn singură cu Ivan…
– Aşaaaa…
– O să îl lovesc.
– De ce să faci asta, puiule?
– Pentru că nu îmi place de el.

Punct. End of story. Uneori, orice ar face părinții, oricît de adorabil ar fi fratele mai mic, copilul mai mare nu se lasă înduplecat. Nu-i place de fratele cel mic și basta.

6180

Citeam acum cîteva săptămîni pe un blog de mamă (nu am reținut care, era foarte tîrziu şi eram semi-adormită, parcă era în engleză, dar n-aş băga mîna în foc) ce au făcut ei ca să ajute primul născut să accepte şi să-l iubească pe al doilea născut. Bang bang bang cu linioare şi în concluzie da, nene, iote că a mers, yey us, mare iubire mare.

Am făcut şi noi toate linioarele alea, ba încă şi mai multe. Am făcut tot ce se putea face, am citit, am interiorizat, am aplicat, am urmărit copiii împreună și separat, am așteptat, am explicat, am iubit separat și împreună. Nu. Nu îl iubeşte, nu îl acceptă. Mă bucur că măcar e sinceră cînd vine vorba despre asta. Ştiu la ce să mă aştept, nu îi las singuri, stau mereu cu ochiul pe ei.

Nu am încetat să mai sper că va fi mai bine mai tîrziu, doar că iau tot mai des în calcul varianta că poate ea n-o să-l accepte şi n-o să-l iubească decît foarte tîrziu sau poate niciodată. Şi nu e pentru că am făcut sau n-am făcut ceva anume, ci pentru că aşa e ea.

Nu vreau încă nişte sfaturi despre ce să mai facem, voiam doar să ştiți că se poate şi aşa. Cred că unii copii sînt făcuți să fie singuri la părinți, iar alții se nasc pregătiți pentru frați şi surori. Din păcate nu prea ai cum să-ți dai seama de asta din timp și nici cum să iei decizii bazîndu-te exclusiv pe informația asta (adică nu știu dacă aș fi ignorat dorința mea de a mai avea un copil dacă aș fi știut sigur din timp că prima născută nu-și dorește un frate). Sigur, contează mult şi ce fac părinții, dar cred că un copil care e construit să crească singur la părinți va accepta greu prezența și dragostea fratelui mai mic, în ciuda eforturilor familiei.

Sursa foto: Radosnie.pl

106 Comments

  1. Cristian

    Păi Ivan abia merge, ai un pic de răbdare să înceapă să vorbească și probabil lucrurile se vor schimba pentru că și nivelul de interacțiune va fi altul.

  2. Maria

    Eu cred sincer ca e o faza in dezvoltarea sufletelelor lor.
    Fetita mea este putin mai mare decat Sofia si copil unic. De ceva vreme (6 luni? 1 an?) am remarcat ca este geloasa pe ea insasi la varsta bebelusiei. Pe faptul ca o tineam mereu in brate, ca stateam cu ea acasa, ca era dolofana ca o papusica. Iti dai seama cum ar reactiona daca intruparea acestei nostalgii ar sta in bratele mele, sub forma unui fratior…
    Eu va felicit ca relatia voastra e de asa natura incat iti spune asta si nu asteapta sa te intorci cu spatele ca sa puna in practica.

  3. Georgiana

    Măcar poza este haioasă:)) eu cred ca asa cum unii adulți de văd părinții unui singur copil, iar alții nu concep să nu aibă măcar doi,așa și copiii: unii se simt ok fiind singuri,iar alții sunt fericiți ca mai au frați. Dar, eu am o opinie diferită față de a ta: dacă poți determina sigur felul de a fi al primului născut și dorința acestuia legată de frați, această trebuie luată în considerare. Până la urma, nu sacrificăm noi totul pt ei?

    • Printesa Urbana

      Pai asta e, ca eu nu cred ca poti determina sigur asta INAINTE de a-l face pe urmatorul.

    • Diana

      Asa cred si eu, ca nu-ti poti da seama dinainte…si oricum, pana la urma nimic nu e deficnitiv, sentimentele si atitudinile se pot schimba de la o varsta la alta. Eu sunt singura la parinti, dar am o verisoara primara mai mica cu 5 ani. Fiindca am copilarit in primii 6 ani mai mult la bunici decat la parinti si dupa aceea toate vacantele la bunici, am fost singurul copil in familie si implicit centru atentiei…pana a aparut verisoara mea. Imi amintesc si acum, desi aveam 5 ani ca nu-mi placea de ea, eram geloasa ca bunicii o alintau, o laudau si pe mine incepusera sa ma ignore…odata m-a muscat tare de mana si eu am suferit, iar bunicii radeau, pt. ca orice facea ea era amuzant. Anii insa au trecut si am inceput sa ne jucam impreuna, sa „complotam” impreuna si sa le facem mici farse bunicilor 🙂 Acum suntem ca doua surori si-mi pare tare bine ca o am macar pe ea. Iar geloziile sunt demult uitate 🙂 Asa ca, fii optimista…majoritatea fratilor au povesti care includ gelozii, casapeli, certuri in copilarie, ca apoi sa se inteleaga foarte bine…Sa vedem cum o fi la noi, cand vor fi 2…incerc sa am asteptari realiste 🙂

  4. Simona

    Uf!Eu imi doresc bebe curand, dar nu stiu daca o sa am curaj sa fac doi.Timpul va decide.
    Nepoata mea e tot geloasa pe fratele ei (3ani diferenta).Cand il iau pe el in brate zice „da-i pe bebele asta lu’ mami si hai sa ne jucam”.Am intrebat-o ce crede ea daca fac eu un bebe si s-a intristat.Mi-a zis ca o sa fie suparata si nu o sa mai vorbeasca cu mine.Si i-a zis mamei ei ca nu vrea nici fratior,nici verisor.

  5. MaryT

    Va fi bine! Ai incredere in ea. Are ea motivele ei sa nu-l iubeasca. Va veni si vremea cand il va adora.

  6. Meg

    Asta imi aminteste de-o faza cu copiii mei..o alintam pe Ana (6 luni): „Ana-mica, dragostea!” ..si trece Matei (5 ani si 6 luni) pe langa noi :”Ana-mica, pacostea!!!” :)))

    Curaj, e doar o faza. De fapt eu nu cred ca Sofia nu-l iubeste pe Ivan, ci doar ca e geloasa pe el, suparata pe tine, pe timpul si atentia pe care tu i le acorzi lui…

    • Printesa Urbana

      Vai, Matei! :)))

  7. Alina

    Cred ca e tare greu sa vezi ca inca nu-l accepta, dar cine stie, poate timpul le va rezolva. Nu stiu exact cum e chestia cu copiii construiti sa fie singuri la parinti, n-as crede ca e chiar asa. Poate sunt doar mai egoisti in felul lor, vor toata dragostea si atentia parintilor. Am tot citit articolele tale privitor la cum il percepe Sofia pe Ivan si mie mi s-a parut ( e doar o impresie- te cunosc prea putin spre deloc, nu am cum sa stiu doar citindu-te ce se intampla la voi) ca voi cumva ati incurajat sentimentul asta al ei de ne-acceptare. Ti-am zis, n-o lua in nume de rau, e doar o concluzie rezultata fara prea multe informatii. Sa ma explic, da, mi se pare normal sa accepti sentimentele ei, sa si le exprime real, e normal ca un frate mai mare sa nu accepte de la-nceput sau deloc pe cel mic, insa nu cred ca trebuie insistat cu asta. Tu parca ai incurajat sentimentele ei si ai facut-o sa creada ca e perfect normal sa simta asa nu doar temporar, ci chiar pe termen lung. Pare cumva ca in sinea ta ai stiut ca Sofia n-o sa-l accepte. Vinovatia pe care ai simtit-o fata de ea cand a aparut el ( si stiu ca e normala) poate ea a simtit-o ca pe-o incurajare ca da, e foarte ok sa simta asa. Daca tu ca mama te simti vinovata, ea poate percepe ca tu ai gresit. Eu cred ca poate trebuie incurajata sa petreaca timp cu el, nu obligat, ci treptat ea sa inteleaga ca el o sa fie acolo mereu si poate e mai bine si mai usor sa faca o echipa cu el, nu sa fie impotriva lui. Indiferent cat incercati voi ca familie sa nu simta nici-o diferenta, timpul nu va da voie. dragoste e suficienta, dar timpul il imparti la doi. Dar repet, stiu prea putine, nici macar n-am 2 copii, am doar un baietel si parerea mea poate nu e cea mai corecta.

    • marc

      Dragostea fata de cineva poate sa vina natural sau poate sa fie cultivata. Uite, nu am cum sa stiu cum ati procedat voi, poate ati facut totul perfect. Dar de exemplu, Ioana ascunzandu-se ca sa se dragaleasca cu Ivan (cum era un post o data) mi se pare ca incurajeaza ideea ca e gresit ca Ivan sa fie iubit. Si mi se pare gresit fata de ambii copii, fata de unul ca e mintit, fata de altul ca e iubit pe ascuns.

      E doar o parere, si poate uneori e indicat asa.

      Vorbesc din perspectiva unui om care a fost mai iubit decat celalalt copil si drept urmare era iubit si pe ascuns sa nu vada celalalt. Iar asta mi-a adus mie multe sentimente de vinovatie, si multa gelozie din partea celuilalt.

      Nu zic ca asta e cazul la voi, din povesti pare ca Sofia e protejata mai mult. Zic doar ca parintii trebuie sa fie corecti si sa actioneze asa cum este drept: ambii copii iubiti la fel, fara ascunzisuri si fara diferente. Copiii invata si prin mimetism.

      Indiferent cum ar fi, sunt sigura ca in timp lucrurile se vor echilibra in timp.

  8. In apararea ei, trebuie spus ca totusi nu l-a lovit intentionat nici o data. Bine, ea nu loveste pe nimeni, dar oricum.
    Si de cand l-am tuns pe Ivan a zis ca-i place mai mult de el. Pt ca e schimbat, ca si cum ar fi altcineva.
    Eu inca sper ca e doar o faza si cand o sa inceapa asta micu’ sa vorbeasca o sa fie mai bine, chiar daca imaginea aia idilica cu ei doi tinandu-se de mana sau pupandu-se e inca departe.

    • Prima fotografie cu ambii copii e de pe la 1 an si jumatate ai celui mic; inainte cel mare nu voia pur si simplu sa stea in acelasi cadru cu bebelusul. Cu timpul s-a estompat nefericirea primului cu privire la existenta celui de-al doilea, se joaca mult impreuna, dar exista concurenta continua :p

    • Roxana

      E posibil ca in copilarie sa nu fie apropiati – probabil o sa va dati seama de asta definitv cam cand Ivan va incepe sa faca si altceva iar interactiunea lor ar trebui sa fie sub alta forma. Eu sutn cu 6 ani mai mare decat sora mea, nu am fost niciodata geloasa sau sa fi declarant ca nu o iubesc, dar nici nu imi placea sa stau cu ea. Nu gaseam interesul. Relatia dintre mine si ea s-a schimbat radical cand ea a facut 20 de ani. Si e cea mai buna prietena de atunci….deci rabdare, dragostea va veni, chiar daca mai tarziu decat asteptat/dorit

    • delia

      asta cu intentionalitatea e doar datorita varstei. Si copilul meu mare pana la 3 ani nu facea nimic rau cu intentie, parea chiar foarte bine intentionat chiar si fata de fratele lui. la 3 ani a inceput, vorba aia, sa faca in ciuda, cu o pauza, ca apoi la 4 ani a reinceput in forta, de o saptamana, pe toate le face din senin, mai ales celui mic, cu un ranjet de satisfactie. Acum, noi suntem foarte constienti ca de noi depinde sa restabilim o oarecare pace, eu nu cred ca te nasti cumva, eu cred doar ca dobandesti obiceiuri in functie de cum iti e aratata, sau, mai precis, in stadiul de copil iti e aranjata viata de catre cei apropiati. Deci concluzionez ca poate deveni o faza daca stim sa o gestionam, inca ne depaseste dar ne straduim!

  9. Rodica

    Din cite tin minte eu despre copilarie vine si partea cu complotatul impotriva parintilor si e mult mai bine in 2 de facut asta; La un moment dat precis vor fi amici buni 🙂

  10. AlinaD

    S-ar putea ca perioada care urmeaza sa fie si mai grea, Iv va atenta la jucariile ei, se va duce oriunde incearca ea sa fie singura ca sa se joace si tot asa. Dar da, cel mai important lucru mi se pare cel pe care l-a scris Robo, faptul ca nu l-a lovit pana acum intentionat. Asta arata (cred) ca nu il uraste, doar nu il vrea acolo. Si mi se pare firesc. Pare un punct bun de plecare pentru o prietenie frumoasa pe la 15-16 ani (ai lui) 😀

  11. Si la noi e greu. Noi mergem la psiholog cu A si pare sa ne ajute. E o idee dupa ce am epuizat toate celelate idei pentru un copil mare.

    • jlix

      Nu e cam mult, totusi? Cred ca mi-as ura si mai tare fratele daca din cauza lui m-ar forta parintii sa petrec o ora pe saptamana in cabinetul unui psiholog. Plus ce concluzii ar putea trage cu mintea lui de copil despre cum e el, indoieli ca ar fi ceva profund in neregula cu el, nesiguranta. Nu mi-e clar cat de bine intelege un copil ca e ok sa mearga la psiholog, cat inteleg ceilalti copii de la scoala carora le spune asta, ce reactii au, cum il pot afecta pe viata reactiile astea. Totul pentru ca indrazneste sa fie el insusi, sa simta ceva normal. Nu cunosc exact situatia, dar mersul la psiholog mie mi se pare ca ar putea sa va rezolve VOUA problema felului in care reactioneaza fratele mai mare, dar poate crea mult mai multe probleme bietului copil.

    • Raluca

      Mersul la psiholog nu e chiar asa tragic. Daca tu ca parinte o privesti tragic atunci probabil si copiii o sa simta la fel, adica daca ti se pare asa de ingrozitor sa apelezi la un psiholog. Cred totusi ca ar trebui sa depasim stadiul in care psihologul e cea ingrozitor la care ar trebui sa ajungi doar daca estei nebun. Psihologii ajuta f mult. Si nu ma refer doar la rivalitatea intre frati. Am auzit de multi psihologi care au rezolvat diverse probleme care poate pentru unii parinti pot parea minore. Adica decat sa am un copil care la maturitate va avea diverse frustrari (chiar daca poate nu te gandesti ca i se trag din copilarie de la cine stie ce chestie minora) pentru ca mie mi s-a parut rusinos/ingrozitor sa merg la psiholog prefer totusi sa apelez la sprijin specializat.

    • jlix

      Supozitia pe care se bazeaza mersul asta la psiholog e ca acel copil are o „problema” -dupa cum spui tu- care trebuie rezolvata. Ducandu-l la psiholog axact asta ii comunici: „Mama, nu-ti place asta micu’, e clar, ai o problema, hai de manuta la psiholog sa ti-o rezolve.” Da, stiu, poate nu asta ii spui, poate ii spui frumos ca sta de vorba cu nenea psihologul in general (sau poate nu stie ca lui nenea i se zice psiholog) dar ca sa vezi, intamplator vorbesc mai mult despre cel mic. Copiii nu sunt prosti, pun imedia 1 si 1 impreuna si trag concluzia clara: „Mama si tata cred ca eu am o mare problema ca nu-mi place de ala micu. Oare e ceva profund in neregula cu mine?” Sincer, n-as vrea sa ajung sa am un copil care isi pune asemenea intrebari doar pt ca EU, ca parinte, nu pot accepta ca asa e el, si are tot dreptul sa nu-i placa cel mic. Nu-i place si gata, ca parinte e datoria mea sa accept asta si sa trec mai departe. Sau sa ma duc pe mine insami de manuta la psiholog daca nu sunt in stare.

    • deea

      Tocmai asta este mentalitatea de care ne chinuim sa scapam. Nici macar o persoana normala, inclusiv copil, nu ar judeca situatia. Pana la urma, psiholog exista in gradinite si scoli, copiii intra in contact cu ei de mici. La fiica-mea la gradi psihologul era o prezenta constanta, facea evaluari regulate si ne comunica rezultatele. In functie de anumite situatii, eu ca parinte am apelat la psihologul gradinitei si am incercat sa gasim metode de abordare corecte. Probleme intervin atunci cand parintii considera asta o rusine, nu putini copii apeleaza din proprie initiativa.

    • E foarte superficial pusa problema. Psihologul de copii nu a traumatizat pe nimeni. De altfel din 3 sedinte una a fost cu copilul, restul cu noi.Evident ca noi trebuie sa ne ajustam comportamentul si sa cautam armonia. Dar e atat de trist ca ganditi asa.De obicei evit polemicile. Gandesc ca dc al meu copil are o problema (de ex A dp nașterea lui V avea ticuri) ma pot ajuta de un specialist sa gasesc un echilibru intern dc noi nu am reușit. Ignoranta nu rezolva problemele:) imi pare rau ca luati totul asa in tragic

    • Camelia

      Irina draga, nu stiu cat e vorba de polemica aici, si cat de prejudecata pe care multi oameni o au, ca oamenii care apeleaza la psiholog sunt oameni ”cu probleme”.
      Psihologia este o stiinta ca oricare alta, un domeniu in care nu ne nastem cu competente. Contrar aparentelor, simtul comun nu ne invata despre cum se formeaza schemele cognitive, comportamentele, distorsiunile cognitive s.a.m.d. In plus, sa ne confruntam cu situatii tensionate sau noi, in care adaptarea presupune un distres (cum e casatoria, sau nasterea unui frate, sau ratarea unei avansari la locul de munca) este ceva inerent vietii. Iar terapia poate imbunatati semnificativ comportamentele noastre si intelegerea lor. Tristetea si furia, in formele lor clinice (depresii, tulburari anxioase etc.) sunt emotii naturale.
      Sigur, daca nu acceptam normalitatea emotiilor negative si a distresului, e foarte usor sa stigmatizam psihologia si psihologii ca fiind doar o mana-ntinsa ”celor cu probleme”( ”nebunii” aia care nu suntem noi, ”oamenii normali”,nu?).
      Daca un copil de 7-8 ani da semne ca se confrunta cu o problema -tristete, evitare, retragere, frici, survenite brusc in comportamentul lui, cu atat mai mult in urma unui eveniment deosebit – un parinte care trateaza asta cu seriozitate si isi recunoaste limitele , si actioneaza in consecinta apeland la un specialist, mi se pare un om responsabil fata de cel caruia i-a dat viata.
      Dar parintele care considera ca asta e situatia, e suparat copilul, trecem mai departe, lasa ca ii trece cu timpul, creste, etc. ca doar nu are copil ”cu probleme” sa-l duca la psiholog, mi se pare, sincer, iresponsabil, egoist, comod si mai preocupat de gura lumii decat de sanatatea si confortul emotional al propriului copil. Been there, done that, cu probleme de anxietate din copilarie, acutizate in clasele primare si sesizate de parinti si tratate cu amenintarea ”trebuie sa te calmezi, ce, vrei sa ajungi la psiholog?”. De ajuns am ajuns, tanar adult, cu depresie dezvoltata pe fond de tulburari netratate ani de zile, exact anii aia in care am fost sub tutela parintilor mei care m-au acceptat cu generozitate ”asa cum sunt”. Just saying…

  12. cris

    Eu am doar o fetita care are 4 ani. De pe la 3 ani imi vorbea foarte admirativ de colegii ei care aveau frati mai mari sau mai mici. Ca uite, azi a venit tatal si sora sa o ia pe Ani de la gradinita sau gemenii lui Julian au venit si ei la grupa mica, etc. Atunci am inceput sa o intreb daca vrea si ea frati. Raspunsul a fost nu, categoric. Am mai repetat intrebarea din cind in cind, dar raspunsul a ramas acelasi.I-am explicat ca daca ar avea frati s-ar putea juca cu ei, merge impreuna la parc. Stie ca bebelusii stau in burtica si uneori ma intreba ea pe mine daca am un bebelus acolo. Daca ii spuneam ca poate e acolo dar nu stiu sigur se imbufna imediat. Chiar si acum nu-i place sa ne auda vorbind despre un nou bebelus la noi acasa. Asa cum zicea printesa, probabil, sunt copii meniti sa fie singuri la parinti.Asa le place , asa se simt bine.

  13. Alex

    Va doresc toate cele bune,multa rabdare si curaj! Probabil nu e simplu ca parinte sa gestionezi o situatie de genul .
    Eu sunt realista ,lucrurile se pot schimba cu totul pe viitor sau nu. In orice caz cred ca situatia se va mai indulci.
    Acum fiind doar un bebelus care abia merge,probabil agata tot in jur,nu stie sa vorbeasca,sta mai mult in bratele mamei,cere mai multa atentie e de inteles ca Sofia nu il place. La un moment dat ma gandeam si eu cat de norocoasa am fost din punctul asta de vedere cu ai mei si ca prima mea nascuta l-a acceptat relativ usor pe frate-sau. Eu una recunosc ca sigur as fi reactionat ca Sofia . Nu e simplu nici pt ea.

  14. SquiKo

    Si uite asa ti se extinde sufletul pt ceea ce inseamna dragoste neconditionata. O iubesti in continuare in ciuda faptului ca nu ti-a implinit idealul de coexistenta cu fratele plina de iubire. O iubesti si in momentele astea in care nu e perfecta.
    Si poti sa speri, dar speranta in nici un fel nu poate sa iti dicteze sentimentele fata de ea, de el sau de situatie.
    Zic si eu…

  15. Anca

    Stiu o familie cu 2 copii cu diferenta f mica intre ei. La inceput a fost horror, fratele cel mare facea orice ca sa o loveasca pe cea mica. Mama pur si simplu statea numai cu ochii pe ei ca sa nu se loveasca prea tare. Dar acum la 7 ani respectiv 5.5 ani e altfel de relatie. Se joaca frumos, colaboreaza.
    Eu personal consider ca diferenta mai mare intre frati 3-5 ani mai diminueaza gelozia.

  16. Ioana

    Am frate cu 3 ani mai mic decat mine. Nici eu nu l-am vrut, nu l-am acceptat, nu imi placea de el deloc. Era neajutorat si mic si nu-mi placea nici treaba asta. Dar totul s-a schimbat brusc atunci cand a inceput si el sa vorbeascs, sa inteleaga ce ii spun. Ne-iubirea s-a transformat in iubire maxima, as fi facit orice pentru el. Si acum, adulti, relatia noastra este una extraordinara. Ce pot sa-ti spun este ca va trece, asta doar prin prisma experientei mele. Nu vreau sa ma gandesc sau sa cred ca exista si altfel 🙂

    • Roxana

      Apropo de asta, am trei colege la birou, fiecare cu frate mai mic cu aproximativ 5 ani. TOATE povestesc ce enervate erau de ala micu’, fiecare are cate minim o poveste intiparita in minte: mama ma punea sa-i strang jucariile si nu suportam asta, cand se lovea, pe el il pupa, pe mine ma certau…in fine, diverse situatii. Acum colege mele au intre 22 si 26 de ani( lucrez intr-o companie de cosmetice, colegii mei sunt majoritatea tineri 🙂 ) si le aud cu cata dragoste vorbesc de fratii lor mai mici! Ii ajuta, se sfatuiesc, isi fac cadouri, au avut emotii maxime cand ei au dat BAC-ul, nu-si imagineaza viata fara fratii lor mai mici 🙂 Printesa, o sa dureze, dar dragostea pe are ti-o doresti intre ei va inflori 🙂 Poate mult mai tarziu decat iti doresti si ti-ai imaginat/planuit, dar va exista! Fratele meu mai mare cu 3 ani m-a pocnit si a facut misto de mine toata copilaria :)) Imi amintesc, mi-as fi dorit sa-l pot pocni si eu, dar fiind mai mica strigam ca din gura de sarpe si ma „razbuna” mama 😀 Pupici!

  17. andreea m.

    Intre mine si fratele mele sunt 5 ani. Eu sunt cea mare. Pot spune ca niciodata nu a fost o legatura f puternica intre noi, ne-am batut toata copilaria, ii luam apararea cand alti copii se legau de el, dar cam atat. Cred si acum ca el ma iubeste mai mult decat l-am iubit eu vreodata, si ma simt vinovata. Eu am doua fete gemene si imi doresc ca ele sa se iubeasca mai mult decat am facut-o eu cu fratele meu, si lucrul asta se vede deja..cred ca e felul lui Dumnezeu de a-mi arata ca se poate si altfel, ca am fost mereu prea egoista in relatia cu fratele meu.

  18. Flori

    Acum, dupa ce am citit articolul si sunt de acord ca asa este, vin cu o intrebare, Printesa, daca imi permiti. Cand ati hotarat ca mai vreti un copil, tu si sotul tau, nu v-ati gandit ca nu ii veti iubi la fel pe cei doi? Adica, eu am o fetita de 2 ani, e tot ce mi-am dorit vreodata, o iubesc cum nu credeam ca sunt in stare. Ma gandesc uneori ca nu ar fi ok sa o las singura, ca poate ea si-ar mai dori un frate sau o sora… insa, apoi, subit, ma loveste asa un gand, cum ca nu voi putea sa il iubesc pe al doilea copil la fel de mult ca pe ea…ca daca ea se va simti data la o parte, ca daca rapesc din tot ceea ce avem pentru ea (timp, resurse) pentru a imparti la doi…va fi ok oare? Ma refer in primul rand la ea, apoi la noi, parintii…vom putea oare sa nu facem diferente intre cei doi?

    • Gandul asta ca nu poti sa mai iubesti la fel de mult e firesc, asa am simtit si gandit si eu, dar dupa ce se naste al doilea copil realizezi il iubesti pe al doilea la fel de mult, chiar daca nu la fel; il iubesti pe fiecare cum are nevoie 🙂

  19. lala

    Eu mai am inca 2 frati (un frate si o sora), cand eram mici ne-am batut, ne-am certat, ne-am urat!!! Nu ne iubeam deloc, nu ne intelegeam deloc. Acum nu ne putem imagina viata unul fara altul, ne iubim, ne spijinim neconditionat, Suntem cei mai buni prieteni si ma bucur mult ca nu sunte singura la parinti.

  20. Cris

    Cu siguranta, cand va creste, va fi foarte fericita ca are un frate. Am observat asta la majoritatea prietenelor mele cu trecerea timpului, au inceput sa ma invidieze ca am o sora si mereu imi spuneau ca sunt foarte norocoasa ca o am, desi cand erau mici, nu isi doreau.

  21. Raluca

    Toata viata mi-am dorit un frate sau o sora, am cerut parintilor, lui Dumnezeu, lui Mos Craciun, Iepurasului…insa din motive de sanatate, ai mei nu au putut sa-mi ofere. Verisoara mea riposta mereu cand era intrebata de frate sau sora, nu-si dorea si pace si cu toate astea a fost prima (dintre noi) care a facut 2 copii. Cei mici nu s-au inteles bine din prima. Abia acum cand cel mic are aproape 2 ani, iar cel mare aproape 4 se inteleg, se joaca impreuna, cel mare nu mai e gelos pe cel mic si nu-i mai smulge jucariile din mana. Eu il astept pe bebe2 si ma panichez mereu cand ma gandesc ca cel mare nu-l va accepta, dar sper sa fie ok pana la urma. In concluzie, eu sunt convinsa ca sunt copii care sunt facuti sa fie frati mai mari si sunt si copii care sunt facuti sa fie singuri la parinti.

  22. Simona

    Printesa, imi permit si eu o intrebare: cum se comporta Sofia cand vedea alti bebelusi inainte sa apara Ivan in viata voastra?
    Intreb ca am si eu o dodoloata de 1 an si 5 luni care prin parc ia la rand toate carucioarele cu bebelusi, se joaca frumos cu ei, daca dorm face semnul de „shhh ca doarme” etc. Ceea ce imi da sperantaa ca ar fi ok sa mai facem unul, doi….

    • nu m-as baza pe asta, pentru ca lipseste ceva esential la situatiile in care copilul interactioneaza cu alti bebelusi fata de situatia in care are un frate sau sora: faptul ca atunci cand apare un frate/sora monopolul pe care il avea asupra mamei este distrus si nu va mai fi refacut niciodata.
      deci problema nu e ca apare un bebelus, problema este ca primul nascut pierde atentia exclusiva a mamei si o interpreteaza ca pierdere de iubire.
      din punctul asta de vedere, poate sa apara si o caramida: daca mama va acorda atentiei caramidei in detrimentul copilului, copilul va deveni „gelos” pe caramida, desi cred ca nu „gelozie” e termenul potrivit aici, e folosit generic.
      asa ca eu zic ca nu are nici o relevanta felul in care se poarta cu bebelusi acum, pentru ca existenta lor nu o ameninta cu nimic pe ea.

      din cate imi amintesc, Sofia a ignorat orice copil strain mai mic sau egal ca varsta cu ea cand era mai mica.

    • C.M.

      Robo, ai o logica extraordinara! Tare mult imi plac comentariile tale! Cred ca sunteti un cuplu minunat care creste copii minunați. Dacă ai voștri copii au moștenit calitatile voastre…eu nu mi-as face nici o problema pentru ei. Copii inteligenți înconjurați de iubire vor oferi același lucru la rândul lor celorlalți si unul altuia. Imi sunteti foarte dragi!

    • Maria

      Si la noi se potriveste treaba asta: fiica mea ignora ceilalti copii in orice imprejurare (acasa la ea, acasa la ei, in parcuri etc.) si, ghici ce!, cand a aparut fratele – nu a fost incantata. Acum, doi ani mai tarziu, inca ii e greu sa-l accepte ca fiind parte din familie; cauta mereu (si gaseste) ocazii sa-l necajeasca.
      Deci eu spun ca ok, nu te poti baza pe asta (atitudinea fata de alti bebelusi/copii), dar e un bun indiciu.

  23. strugariu oana

    …cu doua fete și un baiat…El fiind mijlociul…fetele se iubesc enorm…și câteodată îl iubesc și pe el. Dar le zic tot timpul ca o sa aibă nevoie de el…deja încep cu glumitele:) Pentru ca o sa fie mai mare și mai puternic ca ele! Dar cel mai mare noroc al meu e ca pe lângă figurile de femei mofturoase ai complicate e și un bărbatel simplu, frumos și rațional și mai ales ca oferă doar iubire surioarelor:))

    • jlix

      Oh, my, ce de stereotipuri de gen!

  24. mimi

    Eu sunt sora mai mare cu 4 ani, pe sora mea am dorit-o, am iubit-o dar am si urat-o pentru ca mama s-a comportat diferit cu noi, cu mine a fost foarte exigenta (in conditiile in care sunt sensibila si timida a fost foarte greu de dus aceasta povara) iar cu sora mea a fost foarte ingaduitoare. Are ea un stil sa obtina tot ce vrea, dar asta nu insemna ca nu doream si eu lucruri, mangaiere, iertare, dreptate cand ne certam.

    Mama a fost sora mai mica la parinti, poate de aici a venit si ingaduinta pentru sora mea …

  25. Carmen

    Eu nu pot sa nu imi amintesc cat de mult il uram pe fratele meu, cand eram copii si adolescenti. El era „ala micu” si eu eram vinovata de tot ce se intampla (rau de obicei), eu trebuia sa am grija de el. Apoi am mai crescut, am devenit adolescenti si el putea sa mearga unde avea chef ca doar era baiat. Eu trebuia sa stau in casa sau pe langa, doar eram fata. Si tot asa. Acum …. as face orice pentru el 🙂

  26. Roxana

    Parca ai scrie despre noi. Suntem parintii a doi ieduti cucuieti, Sofia ( aproape 3 ani) si Radu ( 10 luni si jumatate). Orice am face Sofia nu vrea sa-l accepte pe cel minc, cum apare el in camera ea devine agresiva. Nu pot sa-i scap din ochi nici macar o secunda, fara ca cel mic sa nu o incaseze. Cand suntem doar noi doua este atat de buna si blanda…parca ar fi alta fetita. Cu multa dragoste si rabdare speram sa-l accepte si pe Praslea.

  27. laura

    foarte rar se intampla ca fratii sa se accepte si sa se inteleaga intre ei, dar asta nu are legatura cu dragostea; cand sunt mici simt un discomfort un deranj in persoana celuilalt, de aceea e foarte importanta implicarea parintilor astfel incat sa nu se ajunga in timp la sentimente de ura

  28. Cristina

    Eu zic sa te linistesti si zic asta din perspectiva surorii mai mari.
    N-am iubit-o pe sora-mea deloc, dar deloc toata copilaria mea. Cateodata, biata de ea, ii faceam rau intentionat. N-o suportam pur si simplu. Si nu-mi acapara dragostea alor mei decat in anumite momente pt ca pe ea o cresteau bunicii si era ca si cum as fi fost singura. Eh dar pt o jucarie pe care i-o cumparau, pt faptul ca ea avea biberon si adormea leganata pe picioare si eu nu, pt un weekend in care ei i se dadea mai multa atentie, n-o suportam. N-o aparam de ceilalti copii si cand pe la 6 ani (ea) a adus-o mama acasa cu noi, le ziceam copiilor de la bloc ca nu o cunosc.
    Relatia noastra a inceput sa se imbunatateasca pe cand aveam eu 17-18 ani ( e mai mica cu 3 ani). Acum o iubesc ca pe ochii din cap si nu-mi imaginez viata fara ea. O ador pur si simplu si as face ORICE ,dar absolut orice, pt ea.
    Cred ca Sofiei o sa i se dezvolte instinctul de „sora mai mare” atunci cand lui Ivan o sa-i fie rau si ea o sa constientizeze asta. O sa simta nevoia sa-l apere si sa-l protejeze.
    Va fi bine, or sa se iubeasca si o sa-l iubeasca! Sunt convinsa de asta.

  29. adina

    Eu zic sa aveti rabdare. Eu am un baietel de 6 ani si doua fetite de 4 ani – abia dupa ce fetele au implinit 1 an si jumate a inceput baiatul sa se joace cu ele si s-au apropiat. E doar o perioada si peste un an lucrurile se vor schimba. Eu cu 3 copii am invatat sa ma feresc de etichete si concluzii – ca unul ar fi mai linistit/ agitat/ vorbaret/ timid, sau ca se intelege mai bine cu o fetita si nu cu cealalta. Fiecare copil a trecut prin diverse perioade si lucrurile se schimba. Daca acum 2 luni baiatul se intelegea cu una dintre fete, acum se intelege mai bine cu sora ei si tot asa. Lucrurile se schimba. Imi amintesc ce am citit la un moment dat in Winnicott – era un capitol depsre gemeni, desi se poate aplica la frati in general- ca fratii gemeni sa se iubeasca ei trebuie sa aiba dreptul la un moment dat sa se urasca – abia dupa aceea vor putea sa se iubeasca cu adevarat. La fel cum e si cu ‘nu’ – ca un copil sa le spuna ‘da’ din inima parintilor trebuie sa aiba dreptul sa spuna ‘nu’ de multe ori.

  30. Silvia

    Poti face un test sa vezi ca de fapt il iubeste pe Ivan.
    O colega de-a mea i-a spus primului copil ca daca vrea, da copilul mic afara din casa, ca si asa este mic; moment in care i-a raspuns ca nu, sa nu il de afara 🙂
    De fapt se iubesc, dar sunt gelosi si nu stiu cum sa isi exprime sentimentele mai bine.

    • Printesa Urbana

      Nu pot sa fac asa ceva, e un joc nedrept. Intii pt ca ar insemna sa o mint pe ea, spunindu-i ca fratele ei e dispensabil, apoi ca as pune-o intr-o pozitie falsa si periculoasa de putere: uite, daca vrei tu, scapam de el. Copiii nu inteleg glumele, pentru ei totul e real si adevarat daca vine din gura parintelui.

    • Adelina

      Ce să zic, nu mă pricep eu la crescut copii. Cel mare are 3 ani și 7 luni și mereu înțelege când glumesc cu el. Doar tonul folosit e altul și râd. Cum să nu înțeleagă copiii glumele?
      Și da, am glumit și cu asta: hai să-l dăm pe bebe. Nici măcar n-a crezut, mi-a spus râzând că e bebele lui și nu-l dăm. 🙂
      Dimineața, primul lucru pe care-l face când se trezește e să vină la bebe și să-l pupe (din proprie inițiativă). Nu, n-am copii perfecți, se ceartă mereu pe aceleași jucării, dar băiatul cel mare l-a iubit și acceptat pe cel mic de la început. Se joacă împreună, seara cu greu pot să-i potolesc din joaca lor cu mingi prin pat (îi culc singură zilnic, în același timp pe amândoi).
      Aștept dislike-urile că-s mamă denaturată și nu-i cresc ca la carte. La noi se mai și glumește, uneori gândit, alteori spontan. Nu-s genul de mamă care-i ridică mereu în slăvi, au și defecte, dar mă bucur că nu m-am lovit de problema asta: gelozia între frați.

  31. raz

    Eu sunt in aceeași oala ?. Fetita are 3,3 ani iar băiețelul 1,1. El o idolatrizează, ea il considera inamicul nr unu al partidului ?. Cum ii intra in perimetrul vizual cum ‘Smack’, una peste moaca, fata, picior, ce apuca. Eu imi doresc daca se poate niște sfaturi de la părinții care au trecut prin asta. Will there be ever a happy end?

  32. Anca

    Eu cred ca de la parinti porneste totul. Daca relatia copiilor e incurajata de parinti atunci totul se poate dezvolta foarte armonios.
    Eu ma regasesc in multe din articolele tale, diferenta dintre ai mei fiind de 1 an si 10 luni. Acum au 3 ani si 7 luni gaza si 1 an si 9 luni micul Hercule. Si relatia lor e foarte apropiata. Se cearta si se bat (parte in parte deja) in fiecare zi, dar in majoritatea timpului sunt o echipa. Cred ca la asta a contribuit si faptul ca de cand a aparut printul, totul se face impreuna: povestea de seara se citeste stand cu totii in pat si ei adorm impreuna ( pana la 7 luni ale lui il mutam in patutul lui dupa ce adormeau impreuna), baia se face impreuna (acum, la inceput ea participa la baitele lui), toate jocurile si piesele puse in scena se fac cu amandoi ( chiar daca uneori mai ajunge si el imbracat in rochita). La noi in casa nu exista nimic care sa fie exclusiv al unuia sau celuilalt( cu exceptia ursuletilor de suflet cu care se doarme noaptea). Cand unul doreste ceva, de fiecare data primeste dublu pt a imparti si cu al doilea…si acum asta le-a intrat deja in obisnuita si au inceput sa ceara singuri in dublu exemplar.
    Nu zic, gelozie a fost de la inceput ( si inca mai sunt urme din partea amandurora) dar nu i-am interzis nimic, ba chiar am lasat-o da incerce si din laptele meu cand il alaptam pe el. Dar tot timpul am incercat sa indrept gelozia spre curiozitate. Acum ea se simte foarte bine incercand sa il invete pe el tot ce stie ea si e foarte mandra cand reuseste. Mai avem de lucru ce e drept pt ca ea isi exercita posesivitatea ( asupra lucrurilor dorite de el)la maxim si avem parte de cate un show pe zi, dar sper sa depasim si momentul asta.
    La noi e f posibil sa fi ajutat si faptul ca am plecat din tara cand el avea 3,5 luni Si asta cred ca i-a apropiat si mai tare, plus ca merg amandoi la aceeasi gradinita ( pe care o manageriez eu) de cand el avea 9 luni si deci sunt foarte obisnuiti cu impartitul jucariilor si atentiei si cu prezenta altor copii, fiecare cu toanele lui.

    Eu sfaturi nu dau mamelor despre ce si cum ar fi mai bine aa faca pt copii lor, in parte pt ca stiu cat de neplacut e sa primesti sfaturi nesolicitate, si apoi pt ca nici o situatie nu e la fel cu alta. Dar consider ca putina libertate nu strica. Urmariti din umbra tre lasati sa interactioneze si singuri si intervenit doar daca se cere. Si chiar cred ca timpul va ajuta mult, mai ales cand se vor putea juca impreuna.

  33. Delia

    hmm, ma regasesc f bine in postul de azi. Si stai sa mai creasca Ivan, sa „existe” singur prin casa: o sa umble, o sa vrea jucariile ei, o s-o sacaie, o sa vrea sa stea unde e ea (ca doar el o iubeste :)) si asta o s-o enerveze si mai mult. Ai nostri (5 si 2 ani) au inceput bine, cat a fost bebelus a fost suportabil; dupa un an – un an jumate, a inceput sa fie foarte greu, iar acum se bat (nu grav, stau mereu cu ochii pe ei) – insa conflictul asta continuu ma epuizeaza. Le repet mereu ca sunt acolo pentru amandoi, ca-i iubesc mult de tot si asa va fi mereu, ii tin pe amandoi in brate (eu avand 50 kg, fitness la mine acasa :)). Prinselea, ascunselea seara cand ajung acasa, zile petrecute numai cu cea mare – nope, nimic nu e de-ajuns s umple paharul ei. Problema e ca ea chiar sufera, o vad cum se consuma pt orice privire aruncata lui frate-su, pentru orice cuvand de dragoste. Ne „vaneaza” prin casa, cum ne prinde ca ne dragalim cum incepe scandalul. Pediatra ne sugera sa incercam si cateva sedinte de terapie, inainte sa inceapa scoala, sa nu se adune si altele… greu, bai nene 🙂

  34. roberts

    la noi a fost mai simplu, cea mare si-a dorit o surioara si surioara i-am facut. se si cearta unoeri, mai ales ca cea mica e cam incapatanata, dar tin una la alta si nu mi-e frica sa le las singure. chiar deloc. totusi, ma intreb uneori, ce-ar fi fost daca ar fi iesit baietel si nu fetita? (*asa cum isi dorea fetita mai mare; varianta cu fratiorul era exclusa si doar posibilitatea se lasa cu plansete)

  35. „Perceptia primului nascut asupra intrusului e echivalenta cu senzatia ta daca sotul ar veni acasa cu o blonda ravisanta si ti-ar spune: „Uite draga, ea va locui de acum cu noi. Nu-i asa ca e draguta? Asta nu va schimba cu nimic relatia noastra. Eu te voi iubi la fel ca inainte dar de acum o iubesc si pe ea. Hai, poarta-te frumos si ajut-o sa se simta ca acasa!” Cred ca are sens, pe mine m-a ajutat sa ii inteleg celui mare nemultumirea.” http://des-monia.blogspot.ro/2014/07/catharsis.html

  36. Eu nu cred că există ”copil construit să crească singur la părinți”. Punct.

  37. Foarte bine punctat faptul ca unii copii pur si simplu nu pot accepta sa aibe frati.

    La noi cel de sl doilea a venit pr cand prima nascuta avea 2 ani si 1 luna. In timpul sarcinii totul a fost minunat – am povestit, am explicat, am mangaiat burtica si i-a dat si nume fratiorului „motzul”. Zana inca era alaptata si totul era lapte si miere. A venit noapte on care s-a nascut „motzul”, dimineata promul lucru cu tsti la spital sa ne vedem cu totii si sa ne bucuram unii de altii. Cea mare direct la tzitzi, wow mami vine muuuult lapte acum. Inul in stanga, altul in dreapta, tzitzi mea, tzitzi ta. Un vis nu alceva.

    Insa in decurs de 6 luni viata noastra a devenit un cosmar in care cea mare juca rolul principal. Ma tortura zilnic si il facea pe frate’su in fel si chip – „sa-l vindem”, „sa-l dam la casa de copii”, „sa-l omoram”, „eu nu vreau frati”, „vreau sa fiu singura la parinti”.

    Intre timp cea mare are 6 ani, mijlociul 4 iar mezina familiei 1,9 ani. Da a benit si al treilea copil in speranta ca lucrurile se regleaza insa relatia este buna cu surioara cea mica dar cu baiatul a ramas la fel de tensionata. Sunt momente de agonie si de extaz, cateodata ti-e mai mare dragul sa ii vezi cat de frumos se joaca impreuna iar la un moment dat se intampla explozia si incrpe cearta, bataia si vorbele din cele mai urate.

    Tragand insa linie dupa ce a venit si cel de-al treilea copil a-si spune ca cea mare oglindeste ceea ce an facut eu in contextul nasterii baiatului. Te teama sa nu sufere cra mare, sa nu fie geloasa sau sz sufere traume din cauza fratelui, pe cel mic il alaptam, schimbam la scutec, puneam la somn dar il cam lasam in voia lui. O tineam in brate doar pe ea si pe el il plasam oricui dorea sa-l tina in brate cand era si ea de fata. El era dragalit, mangaiat, pupat pe ascuns in absenta ei. Iar ea vazand probabil ca atentia mea este centrata doar asupra a ajuns sa-l trateze pe fratior cu raceala si dispret. Cand s-a nascut mezina am dat insa din nou pe afara cu afisarea dragostei. Are apeoape 2 ani si continui sa nu-i dau drumul din brate, sa o pup de 1.000.000 de ori de fata cu ei si all in all aproape ca ma ocup doar de ea iar cea mare vazandu-ma cat si cum iubesc parca parca ma urmeaza…

    Mai tragem o linie peste 5 ani 😉

    • Maria

      Poate ideile celei mari, in primele luni ale fratiorului, veneau totusi de la cineva – vreo matusa binevoitoare, nu stiu… Cu greu imi imaginez ca un copil de 2 ani si jumatate stie ce e aia casa de copii, de exemplu.

  38. Natalia V

    Cred ca te grabesti tare cu diagnosticul asta. Asta poti sa o spui dupa 20 de ani daca chiar nu se inteleg ever 🙂 dar sa ne sperii ca sunt copii nascuti sa fie singuri la parinti? Eu am suferit foarte mult cand am trecut pe locul doi, adica atunci cand s-a nascut fratele meu, in conditiile in care n-am beneficiat de nici un AP, acum Sofiei trebuie ca-i este si mai greu. In plus ai invatat-o sa-si spuna parerea, e sincera si vocalizeaza ce simte. E foarte bine asa. E normal sa i se para ca o incurca Iv si ca ar fi fost mai bine fara el, acum asa si este. Peste cativa ani insa o sa aprecieze si compania si impartirea interesului parental. Va urez rabdare si te asteptam cu fraze mai putin vehemente desi Sofia o fi semanand si ea cu cineva 🙂

    • Oana Andreea

      Eu cred ca ai interpretat putin gresit . Ioana isi spune doar parerea pe blogul personal. Nu cred ca intentioneaza sa sperie pe nimeni.Fiecare e liber sa aiba 1 sau 20 de copii , este o alegere personala. O zi frumoasa ! 🙂

  39. Mirela

    La noi e invers! Cea mica ma intreaba cand avea 4ani: de ce I-am mai facut pe fratele si sora ei , daca o am pe ea?! Acum are 9 si tot nu vrea sa imparta camera cu sora ei fiindca nu o place( sora ei are 12 ani si fratele 16) si o streseaza! Dar, exista si un dar, intodeauna imparte dulciurile, fructele cu ei,iar la cumparaturi mereu imi zice hai sa cumparam cutare lucru pentru ca ii place lui Emi, sau lui Cosmin! Deci se iubesc!

  40. deea

    Tocmai din aceste motive eu nu inteleg teoriile alea cu „mai fa-i un frate/ o sora”. Din pacate ( sau din fericire) am cunoscut multi adulti traumatizati de experienta convietuirii cu un frate sau o sora. Unii nu recunosc ca a fost o trauma, altii poate nici nu isi dau seama, dar din tot comportamentul lor de adulti, din toate deciziile luate in viata oricine isi da seama ca aceea a fost problema copilariei lor. Problema gestionata poate prost de parinti si familie in general. De exemplu, o colega mai are doua surori, ea fiind cea mijlocie. Desi parintii o iubesc si relatia este excelenta, a spus clar ca ea nu va avea mai mult de doi copii, in niciun caz trei, fiindca ea s-a simtit „sora in plus”. Diferenta intre fete a fost mica, prima a fost „prima”, a doua a fost o scurta perioada „cea mica”, dar cand mama a ramas din nou insarcinata s-au vazut nevoiti sa trimita unul dintre copii la bunici, fiindca nu s-ar fi descurcat. Cea mare era maricica si se apropia varsta de scoala, cea ce urma sa vina pe lume avea nevoie de mama ei, asa ca mijlocia a fost „sacrificata”, fiind singura crescuta de bunici, la tara. Sigur, viata ei a fost frumoasa, bunicii au iubit-o enorm, parintii au iubit-o la fel ca si pe celelalte, doar ca ea s-a simtit mereu fiica bunicilor iar asta a lasat ceva urme. Asadar, copiii ii faci pentru tine ca parinte, nu pentru cei deja nascuti, iar urmarile acestor decizii se vor vedea, uneori, tarziu in viata. E posibil sa aiba o relatie buna in copilarie si lucrurile sa se strice pe parcurs.
    In cazul de fata, ce cred eu ca o intristeaza pe prima nascuta cel mai mult este faptul ca, dupa rationamentul ei, parintilor putin le pasa de ceea ce doreste ea. Ca toti au pretentii ca ea sa fie cumva, dar ei in schimb nu fac un lucru simplu, care ar face-o cea mai fericita fetita de pe pamant. Ma gandesc ca la varsta ei, cu experienta ei de viata, nu poate cuprinde si analiza situatia la modul concret, real. Ea , pur si simplu, isi doreste ca cel mic sa dispara din casa si viata ei, asta e dorinta cea mare si pentru ea probabil exista zeci de modalitati prin care se poate indeplini aceasta dorinta. Faptul ca mama, cea care sustine ca o iubeste mult, ii spune categoric ca nu se poate si nici macar nu face un efort in privinta asta, este ceva peste puterile ei de acceptare. Eu nu cred ca i-ar face vreun rau fratelui, e posibil chiar sa ii fie drag, dar faptul ca i-a dat viata peste cap, ca i-a rapit ce considera a fi doar al ei, astea o fac sa il respinga. Totusi, parintii fiind cei responsabili de venirea lui, tot ei ar trebui sa se ocupe si de plecarea lui. Cred ca nu ar avea nimic daca fratele ar locui in alta parte, nu trebuie sa dispara complet, doar sa nu intervina atat de mult si de des in viata ei. Exista situatii traumatizante la care copilul se poate adapta usor, unele sunt din categoria „ireversibil” iar copilul reuseste sa inteleaga ireversibilitatea acelei situatii. Cea de fata, prin ochii unei copile de trei anisori, pare o situatie complet reversibila, de aceea eu cred ca nici macar nu are intentia sa o accepte, cand mai simplu ar fi sa se remedieze. De exemplu, in cazul divortului parintilor, multi copii spera la o impacare, oricat de mult s-a explica ca e imposibil. Copiii resping orice persoana ce sta in calea remedierii situatiei, oricat de simpatica ar fi acea persoana, asa se ajunge la relatii greu de gestionat cu noua sitie a tatalui/noul sot al mamei. Copilul nu are nimic cu noul partener, nu il uraste pe el, uraste ce reprezinta el. Nu mai vorbesc de copiii ce nu au capacitati de coping potrivite, tocmai de asta am sugerat la un moment dat un psiholog. Pana nu ajunge copila si acolo nu se poate spune ca s-a incercat tot. Eu am dat o interpretare a situatiei, asa cum o vad eu, dar un specialist stie de unde si cum sa ia lucrurile pentru a ajuta un suflet mic sa isi accepte noua viata. Stiu multe situatii cu care se confrunta psihoterapeutii, am vazut multe desene facute de copii in viata carora a aparut un fratior/o surioara. E greu uneori pentru noi, ca adulti, nici nu imi pot imagina ce furtuna este intr-un mic sufletel. Nu cred ca fratele este in vreun pericol, pana la urma sunt frati care se iubesc si se pun, unii pe altii, in situatii periculoase ( numai eu cati bebelusi hraniti cu alune cunosc), deci supravegherea din partea parintilor este importanta in orice situatie. Eu cred ca toate mesajele sunt catre mama , amenintarea cu lovitul e doar o amenintare, in speranta ca cineva va gandi „mai bine il duc pe asta mic departe decat sa il loveasca”. Este doar interpretarea mea.

    • deea

      Ceea ce am vrut sa sugerez este ca Sofia, asa cum vad eu situatia, are probleme de acceptare. Se plimba intre negare, furie si negociere, poate si putina depresie, dar nu reuseste sa ajunga acolo unde trebuie. Mie asa mi se pare, ca inca nu a acceptat situatia, deci nici vorba deocamdata de sentimente. Ea inca negociaza de zor si , atat timp cat considera ca exista o speranta ca negocierile sa duca la un rezultat, nici nu va trece intr-o alta etapa. Sentimentele se vor forma cu timpul, gelozia este inevitabila si chiar benefica in relatia intre frati, nimeni nu asteapta ca doi frati sa fie cei mai buni prieteni din prima zi pana la adanci batraneti, in functie de drumurile lor in viata vor exista conflicte, chiar perioade in care nu isi vor vorbi, poate chiar o distantare permanenta. Asa cum este posibil ca unele incercari ale vietii sa ii apropie mai mult decat si-ar fi imaginat. Eu cred ca important este aici si acum, nu sa ne bazam pe viitor. Aici si acum un copil sufera, poate isi priveste casa ( care ar trebui sa fie cel mai sigur loc de pe pamant) ca pe un mediu ostil fiindca acolo locuieste o persoana ce ii provoaca emotii negative. Emotii cu care nu era obisnuita, nu stie ce sa faca cu ele, unde sa le puna. Nu mai spun ca tot aici si acum personalitatea este in formare si tot ce se intampla va avea ecou pentru tot restul vietii. Eu cred ca in cele mai multe cazuri un frate sau o sora reprezinta o binecuvantare, un plus in viata oricaruia dintre noi. Exista lucruri ce le poti invata doar din aceasta relatie, exista emotii si sentimente pe care le poti simti doar intr-o relatie „frateasca”. Asa cum sunt si bunicii un dar de pret, chiar si verisorii, unchii si matusile. Fiecare astfel de relatie ne imbogateste, spun asta dincolo de avantajele concrete ale unei familii numeroase. Eu cred cu tarie ca si un animal de companie dezvolta mai frumos si mai complex un copil, drept urmare am decis ca al meu copil sa aiba parte de caine, pisica, frate/sora, pe cat posibil sa isi cunoasca toata familia extinsa si sa profite de avantajele ei.

  41. deea

    Noi nu avem decat un singur copil (acum e mare, e adolescent). Noi, parintii, nu am fost foarte hotariti cu al doilea, am tot amanat, timpul a trecut, pana am renuntat la idee. Fiu-meu, in schimb, a fost foarte hotarat din prima: el nu vrea frate/sora. Foarte ferm isi exprima parerea de fiecare data cand il intreba cineva, ba chiar explica si motivul: are 3 verisoare, nu mai are nevoie de frati si surori! 😀
    Cand era el de vreo 10 ani, ne-am luat un caine. De care eu si sotul ne-am atasat foarte mult, el nu prea (fiu-meu e mai mult cat person, el are 2 pisici). Daca poti sa-ti imaginezi un copil mare, de 10 ani, gelos de numa’ pe un caine…ei bine, asa a fost al nostru! Efectiv a urat bietul caine pentru vreo 2 ani de zile, cel putin. Acum, evident, ne distram de toata treaba, face si el misto, cand e plecat undeva si vorbim la telefon ma intreaba ce mai face frate-su…
    Deci na, concluzia e sa nu te miri sau sa nu te stresezi ca un copil de 3 ani e gelos pe un bebe care-i acapareaza mama…. se poate si mult mai rau (unul de 10 ani gelos pe un caine), e absolut firesc, e prea mica sa se ataseze de un bebe, e prea mica sa inteleaga ca e fratele ei. Se va remedia situatia, in timp.

  42. Iulia

    Am un frate cu sase ani mai mare. Mi s-a povestit ca am aparut, oarecum, la dorinta lui si ca era foarte entuziasmat de mine in primii ani. Amintirile mele nu sunt insa intotdeauna cele mai placute in privinta relatiei noastre. Nu stiu daca era neaparat gelos, dar cu siguranta si-ar fi dorit uneori sa ies din peisaj. Pur si simplu nu stia cum sa interactioneze cu mine, iar prezenta mea il agasa. Am avut perioade lungi in care ne-am ignorat cu desavarsire (mai mult el), poate si datorita diferentei de varsta. Am crescut insa ca frate si sora, ne-am apropiat incet, am invatat sa ne iubim, fiecare in felul lui, am invatat sa impartim atentia mamei si acum suntem bine. Nu, nu am avut o relatie idilica, nu ne-am pupat si dragalit, nu mi-a dat bucata lui de ciocolata.
    Lucrurile se vor schimba cu siguranta. Vor fi momente grozave si momente in care, probabil, ca si mama mea, ii veti trimite pe fiecare intr-o alta camera doar ca sa puneti punct unui conflict. Sau in alta cladire 🙂
    Ce a ajutat? Afectiunea neconditionata a mamei.
    Si, cred, ar ajuta si o perioada in care Sofia sa fie lasata cumva sa isi dea seama singura ce loc ocupa fratele ei in viata ei, fara sa simta presiunea ca trebuie sa il iubeasca sau sa il placa. Dar va veti da voi seama pe parcurs 🙂

  43. Diana

    S-ar putea totusi sa fie doar o etapa. Multi copii au in jurul varstei de 2-3 ani o perioada in care nu ii suporta pe cei mai mici decat ei. Fata mea asa a fost, pana la 3 ani nu vroia decat sa ii impinga, sa ii loveasca, o scoteau din sarite copii mici. De pe la 4 ani s-a schimbat complet acest comportament, iar de la 5-6 ani a ajuns sa fie topita dupa bebelusi, vrea mereu sa se joace cu ei, i se par adorabili toti copiii mici (si cel mai adorabil dintre toti e fratiorul ei 🙂 ). Diferenta e ca la noi noi cea mare are acum 7 ani, iar cel mic 1 an.

  44. Monica

    Am acum 32 de ani, o fetita de 2 ani si jumatate si un frate care are 30 ani. Cred ca sunt genul de copil care ar fi trebuit sa fie singur la parinti. Cand eram mici aveam o atitudine similara cu cea pe care o are fetita ta acum, imi aduc aminte momente in care am fost foarte rea si agresiva cu el. El, pe de alta parte foarte deschis, iubitor si cu o inima tare calda, asa este si acum. Parintii mei si bunicii ne-au crescut pe amandoi in acelasi stil, au incercat sa ne ajute sa ne apropiem, ba interesant e ca ne-au dus si la psiholog pe cand eu aveam vreo 7 ani si el vreo 5, doar doar vom reusi sa gasim un fagas comun. Pana la urma ne-au crescut pe amandoi ca si cum am fi fost copii unici, nu stiu cum sa explic asta dar cred ca au depus o gramada de efort sa ne acorde aceeasi atentie, etc. Nu suntem foarte apropiati acum, nu vorbim in fiecare zi dar stiu ca il iubesc foarte mult, el ma adora in continuare si ma admira foarte mult si e foarte mandru de sora lui mai mare, eu il protejez, il ghidez si incerc sa il ajut cat pot. Schimbarea s-a produs cand eu eram ceva mai mare, dar s-a produs. In alta ordine de idei, cumnatii mei au fost in aceeasi situatie, au acum 57 si 59 de ani si au dezvoltat incepand cu adolescenta o relatie aproape de gemeni lucru de neexplicat pentru toata lumea dupa perioada extrem de agresiva care a durat vreo 10-12 ani. Alta perioada, alta tara, alt sistem de educatie … pe de alta parte ceea ce i-a apropiat si focusat pe amandoi a fost sotul meu care s-a nascut cand ei aveau, 10-12 ani. Nu vreau sa spun ca e timpul pentru numarul 3 nici ca musai o sa asteptati 10-12 ani ci doar ca in mod sigur lucrurile vor evolua.

  45. Irina Haisan

    Ai mei au 3 ani si 10 luni – fetita, si 10 luni – baietelul. L-a indragit pana a inceput sa vrea si el jucarii, cam pe la 5-6 luni. De atunci a inceput sa i le smulga, de cand sta in picioare il mai imbranceste, gama obisnuita.
    Totusi ceva nu s-a schimbat – il numeste al ei si se opune cand mai face vreunul glume ca il ia acasa etc., se supara si zice ca nu se poate, ca e al nostru, ca trebuie sa aiba grija de el, ca mami trebuie sa-i dea lapte.
    De curand mi-a spus ca vrea sa mai fac bebe, sa fie doi, tot baietei si sa-i cheme ca pe el. In plus, vrea si ea sa aiba pui, asa cum il mai alint eu pe el. In continuare il imbranceste, e geloasa, dar ii si da cu drag de la ea din farfurie, ii face bucatele etc.
    Eu cred ca toate astea tin de faptul ca ei, copiii, sunt diferiti si nu mi-as baga in cap lucruri asa periculoase precum ca unii sunt facuti sa fie singuri. Ca in toate, cred ca noi trebuie sa fim acolo, sa explicam, sa corectam daca e nevoie, sa incercam sa nu facem diferente mai ales.
    Eu sunt copil mai mare, m-am simtit nedreptatita ca un frate mai mare in general, iar azi chiar cred ca maica-mea are un altfel de dragoste pentru sora-mea, poate o simte mai de-a ei, nu stiu si nici nu imi bat capul cu asta. Nu am o relatie deosebita cu sora-mea, poate si pentru ca suntem departe una de cealalta de multi ani, dar nu as vrea sa nu existe si nici cand eram mica nu voiam asta in general, ca momente tensionate avem toti si gandim altfel la nervi.
    Eu cred ca o familie trebuie sa aiba macar doi copii, toti membrii cresc in felul acesta si au de invatat si de castigat, fiecare de pe pozitia lui.

  46. Bai…intr-adevar, mie una mi-a fost foarte bine singura la parinti. Cand eram mica, multi imi spuneau – vai, pai si nu vrei si tu un fratior? Hm, nu stiu, n-am vrut niciodata. Nu stiu daca as fi reactionat urat la unul, dar nici nu i-am dus lipsa. E drept ca am trait si-n situatia ideala de a avea o verisoara de FIX varsta mea (3 luni mai mica) pe acelasi palier al blocului – si era un fel de situatie ideala ca si cum as avea o sora care aproape ca locuieste cu mine, dar nu locuieste CHIAR cu mine – si are parinti diferiti.
    Ce tin minte clar e ca apoi m-a deranjat teribil (pubertate/adolescenta) judecatile de valoare tip ,,esti singura la parinti, esti alintata”. Nu m-am simtit niciodata ,,alintata”, e drept ca n-a trebuit sa impart lucrurile mele cu alt copil, insa n-am simtit ca mi s-au facut vreodata favoruri pe nedrept sau ca am fost crescuta intr-un mod aiurea in care sa invat ca merit orice oricand oricum… Lumea face asa niste categorisiri foarte dubioase.
    Modul in care faptul ca am fost singura la parinti mi-a influentat educatia a fost perceput de mine mult mai tarziu (25+), cand am inceput sa pricep cum stau unele lucruri cu mintea umana. Dar nici vorba de ,,alint”, ,,senzatie ca merit orice” etc.
    Privind in urma, cred ca un frate/o sora m-ar fi ajutat in anumite momente (mai ales dupa 15 ani) cand au inceput conflictele de generatie si cand m-am simtit sufocata, prea sub vizor, prea tinuta sub control (desi nici de asta nu era cazul, crize obisnuite de adolescenta…).

    Dar inteleg si teoria ta – mie mi-a fost bine drept copil unic in copilarie.

  47. Oana

    Si eu sunt sora mai mare (cu 3.5 ani mai mare decat frate-mio). Inainte sa vina el, ii ziceam lu mama ca mai vreau inca 10 frati, ca sa facem un cerc mare tinandu-ne de maini :)) Dupa ce a venit el, nu l-am ma vrut, pe el il tineau tot timpul in brate, si pe mine numai uneori. Nici cand am mai crescut nu am vrut sa ma joc cu el, desi el vroia :). Doar cand am ajuns la liceu am trecut la sentimente mai bune.
    E normal ce simte Sofia, copiii sunt programati sa fie egoisti ca sa poata supravietui. Daca traiati cu totii in epoca de piatra, ea era inca alaptata, si un frate ar fi fost un pericol pentru supravietuirea ei (asa am citit pe undeva, ca pana pe la 5-6 ani, copiii sunt facuti sa fie egoisti). Deci relax, ea are doar instincte puternice de supravietuire. Faptul ca vedem cu totii exceptii care sunt mai potrivite cu normele sociale inseamna doar ca selectia naturala nu mai e lege pt specia noastra 🙂

  48. Carla

    Eu cred că începe totuși să îl vadă cu alți ochi pe Ivan,deși încet-încet.Spune ea că l-ar altoi dar nu a făcut-o și nici nu o va face.Îi place și tunsoarea lui…măi să fie,parcă-i alt băiețel dar n-am de gând să recunosc,prea o acaparează pe mama pufosul ăsta mic.
    O să-l accepte și îndrăgească dar trebuie să vină de la ea,în ritmul ei,nu cred că este genul supus care să facă ce i se spune.
    Preocupări comune nu prea au deocamdata dar am mai spus eu,Ivan vine tare din urmă și se vor rezolva lucrurile.Să vedeți voi când vor face echipă…

  49. Catalina

    Mi-au povestit ai mei ca eu eram disperata sa am un frate mai mic, nu o sora. Ca ii rugam pe vecini sa isi vanda /dea baietii ca sa am si eu un frate. Atunci cand m-au anuntat ca o sa fiu sora mai mai mare, negociam cu vecinii sa facem schimb in cazul in care era fata. Sper bucuria mea am un frate, pe care am fost geloasa, pe care l-as fi batut, l-as fi dat, dar pe care pur si simplu il ador. Curaj, e posibil sa fie doar o etapa.

  50. Raluca PN

    Oare sunt fetitele mai geloase pe al doilea nascut? Noi avem baiat si ne mai dorim un copil, insa asemenea relatari ne fac sa ne mai temperam entuziasmul.
    Eu am o sora mai mica, relatile dintre noi s-au imbunatatit pe l

    • Raluca PN

      Hehe, baietelul meu nazdravan… Am vrut sa spun ca relatia noastra s-a imbunatatit pe la 12 ani ai mei, cand am vazut noi ca mai bine rezolvam problemele impreuna, obtinem mai multe de la parinti daca ne coalizam :), (problema noastra cea mai arzatoare era cum sa facem rost de mai multa ciocolata).
      Observ si pe la cunoscuti cu copii de la 2 in sus, ca fetitele au cu predilectie aceste reactii de respingere a fratiorilor, cel putin intr-o prima etapa, asa sa fie, sau e doar o coincidenta?

  51. Cristina

    Fratele meu este mai mic cu patru ani decat mine. In primele lui luni de viata am avut doua mari tentative de … a-l sterge de pe fata pamantului, ca sa nu zic altfel. Mai tarziu, il bateam si il chinuiam.
    Usor – usor, a trecut perioada aceea. Cam de cand am implinit eu 10 ani, am inceput sa il iubesc din ce in ce mai mult. Acum suntem cei mai buni prieteni si facem totul unul pentru altul.
    Sper ca Sofia sa il accepte pe Ivan cat mai curand. Pentru ca da, se va intampla si asta.

  52. DanielaG

    Nu poti determina asta inainte de a mai face inca un copil, pentru ca mai toti viitorii frati mai mari si fostii copii unici 😀 spun mereu ca nu vor frati mai mici. Sunt si exceptii, dar majoritatea cam asa fac.

    Va dau un exemplu de viitor frate mai mare care nu a vrut sa accepte ideea: nepotelul meu, cand a aflat ca va avea verisori (da, a fost reticent si la verisori, pentru ca pana atunci el era unicul „obiect” al adoratiei mele), a facut o mare criza de nervi, m-a intrebat ca „pe el de ce nu l-am consultat, ca el nu vrea nici frati, nici verisori”… cand s-au nascut picii mei, i-a acceptat totusi.

    Peste cateva luni a primit vestea ca va avea un fratior mai mic… pana s-a nascut fratiorul, a spus ca el il arunca la gunoi, ca il omoara, ca il bate, apoi a schimbat placa in: „pe mine nu ma mai iubiti, o sa ma aruncati pe mine la gunoi (de unde naiba i-or fi venit ideile astea, nu stiu), etc”.

    Dupa ce s-a nascut fratiorul, l-a adorat! Si acum are mare grija de el, il apara, sta cu el si se joaca cu el. Asa ca… nu toti cei care spun la inceput ca nu vor si nu vor, ajung pana la urma chiar sa nu vrea.

  53. Cătă

    Fina mea de 3 ani împarte jucării, porția de fructe, e atentă cu cei mici…le cântă, le recită poezii. Nu e geloasă, e ascultătoare și e înțelegătoare pentru vârsta ei.
    Toate bune și frumoase, până acum câteva zile când i.am expus posibilitatea de a avea un copil. S.a uitat la mine mirată și a zis că dacă o să am un copil, ea îl vinde.
    „Voi mă iubiți pe mine. Nu vreau alți copii.“ Șah mat. Prințesa familiei și.a spus părerea.
    Puștoaica e copil unic, și nu sunt șanse să apară un frate sau o soră…

  54. Elisa Claudia

    Una dintre doamne spunea cam asa: nu o cunosc pe Printesa decat din scrierile ei, plus nu am fost de fatza in familia lor ca sa stiu. Exact asa as spune si eu, sunt mii de nuante pe care nu le sesizezi decat daca ai petrece timp cu familia respectiva. (Ioana, stiu ca spuneai ca nu ai nevoie de inca niste sfaturi, insa e inevitabil cred sa ne mai dam cate un pic cu parerea…iertare deci daca vorbele mele poate nu se incadreaza in rugamintea ta).
    Ioana, eu imi amintesc ca demult spuneai ca Sofia nu e un copil care doreste sa-si imparta jucariile afara in parc cu alti copii, iar aceasta atitudine merge pana acolo incat prefera sa nu si le ia cu ea, decat sa le imparta. Imi mai amintesc ca tu (pe buna dreptate sau nu, nu despre asta vreau sa vorbesc acum), o incurajai: daca nu vrei, e ok sa nu imparti. Pe de alta parte exista parinti care au printre prioritatile educative (tot asa pe buna dreptate sau nu) verbe ca: a darui, a impartasi, si persevereaza neabatuti sa induca puilor aceasta atitudine. Unora le e mai usor, alora mai greu, caci stim cat de diferiti sunt copiii.
    Bun.
    Acum eu vad lucrurile oarecum similar, eu vad o continuitate in atitudinea copilului. „Trebuie sa impart ceva, timpul mamei, atentia ei. De ce as face-o acum mai mult ca inainte? Daca e ok sa nu impart ceva, de ce nu e ok sa nu impart si altceva?”
    Prin urmare eu cred ca e o disonanta aici, creata in mintea fetitei. E absolut firesc ca atitudinea ei sa fie azi aceasta, cred eu. Nici intr-un caz nu vorbesc in termeni de „vina” a parintelui, insa fiecare dintre noi stim ca fiind in mijlocul unei situatii, uneori trec nuantele pe langa noi, si nu reusim sa le sesizam.(mai ales cand ne si straduim sa sesizam explicatiile, strabatem de zeci de ori exact acelasi drum, repetam aceeasi atitudine). Atunci o privire din afara, mai detasata, poate ajuta.
    Eu am creat doar o punte intre doua situatii povestite de tine Ioana, insa repet, daca as petrece timp cu toti patru cred ca as seziza aspecte care voua va scapa.
    Credinta mea este ca da, exista predispozitii ale copiilor, dar in acelasi timp plasticitatea creierului copiilor este extraordinara, feed-backurile si experientele de viata pot influenta foarte multe !
    Eu intr-o situatie similara nu as astepta ca timpul sa rezolve (sau poate sa fixeze si mai mult aceasta situatie deja creata), ci as colabora cu un psihoterapeut bun din Bucuresti din domeniul psihoterapiei sistemice a familiei (pt ca aceasta e o situatie care apartine intregii familii).
    Inca o data, iertare daca acest comentariu e altceva decat iti doreai, draga Printesa…

    • Interesante observatii, am notat, multumim.
      Sofia in continuare nu prea vrea sa imparta jucariile, desi e mai bine acum, in sensul ca accepta schimburi.
      Nu cred ca am gresit spunandu-i ca e ok sa nu le imparta la varste mici, dar poate a venit timpul sa o invatam usor usor sa imparta.

  55. jlix

    Sincer, nu prea inteleg de ce obsesia asta ca fratii trebuie sa se intelega. Ok, avem noi parintii fantezia asta in care ei se tin de manuta si se pupa. Dar e fantezia noastra, nu inseamna ca daca se intampla asta sunt ei mai fericiti, separat sau impreuna. Doar crestem si iubim copii individuali, nu pachete de copii. 😛
    Mie mi se pare ca voi aveti atitudinea perfecta fata de Sofia: o lasati sa simta ce simte, fara sa o judecati, fara sa o fortati sa fie altfel decat e ea. As zice sa-i mai aduceti insa aminte din cand in cand ca se poate razgandi, ca e o posibilitate reala sa se trezeasca intr-o zi simtind ca e ok Ivan, sau chiar mai mult decat ok. Asta ca sa nu ajunga sa considere ca animozitatea fata de el ar fi parte definitorie din cine e ea.

  56. corina

    Printeso, vorbeste cu Otilia despre asta. vei vedea ca are niste metode…diferite si eficiente de a rezolva problema asta. Nu m-am gandit vreodata ca daca il lasa sa „omoare” papusa care reprezinta copilul mai mic va fi bine.
    Otilia e super si are niste rezerve de neimaginat.

    Si e ok sa nu il placa. Poate nu e asa frumos cum il vezi tu :P. Poate bulanasele alea grasune si simpatice…sunt de fapt nesuferite 🙂 🙂

    Ai mei se plac, dar deja se cearta (de varsta cu ai tai). Se joaca cu aceleasi jucarii, fac baie impreuna. Doar ca cel mare vrea la san uneori si il iau in brate, vrea sa fie bebelus, sa pape cereale de bebe, iaurt, fructe pasate, orice manance cea mica. Si ii dau. Si e fericit. Dar si cand il apuca crizele (alias tantrumuri)…imi scoate peri albi.

    Viata e pumoasa cu doi. De ce ar fi si simpla? 🙂

  57. Nita

    Poate sa fie doar o pasa.
    In cazul meu nu e. Am 30 de ani si un frate cu 4 ani mai mare, care nu m-a acceptat de la inceput. M-a urat tacit pot zice, in sensul ca toata viata mi-a facut numai rau, in fata parintilor fiind foarte inocent. (Ei au incercat sa imparta totul la 2, dar au avut si greseli.) De asta nici nu mai pastram legatura de cativa ani.
    Cred ca sunt 2 greseli mari pe care le pot face parintii cu un copil inclinat sa nu isi accepte fratele:
    1. Sa ii spuna repetat „Uite ce cuminte, ce bine invata etc sora/ fratele tau” pentru ca asta naste invidie in sufletul lui.
    2. Sa nu ia atitudine cand cel nedorit e neindreptatit, i se face rau etc
    Eu zic ca daca parintii sunt foarte corecti si iubitori in aceeasi masura si ii implica in activitati in care sa faca echipa, totul poate fi macar suportabil. La fel de important e sa comunice cu ambii copii cand apare un conflict, sa ii puna fata in fata, sa explice ce simt, de ce au reactionat asa etc si sa se amelioreze pe loc situatia. Cu cat se prelungesc aceste stari, cu atat cresc sansele sa prinda radacini, care mai tarziu nasc monstrii.

  58. Ioana

    Sa stii ca si eu cred ca unii sunt facuti sa fie singuri la parinti. Eu spre exemplu 🙂 desi am un frate mai mic si o sora mai mare…
    si ca sa nu te descurajez f tare, cunosc doua surori, cea mare cand avea 5 ani a vrut s-o sufoce pe cea mica pt ca „a venit sa-i ia averea”. Desi nu au avere si nu i-a spus nimeni niciodata asa ceva. Acum sunt super apropiate si se iubesc f mult

  59. Adela

    Haha! Pai, na… Cred ca e valabil ptr orice. Arati, explici, povestesti, dar asta e. Piticotul in chestiune ajunge la propriile concluzii

  60. Raluca

    Sunt perfect de acord cu tine. Chiar daca mai tarziu, mult mai tarziu, va accepta starea de fapt, si vor ajunge chiar sa se inteleaga bine si sa colaboreze, undeva in adancul sufletului ei tot isi va fi dorit sa nu existe „concurenta”.
    Si e foarte probabil sa nu vrea sa faca, la randul ei, copii.

    Vorbesc 100% din experienta proprie. Desi acum, la maturitate (ma rog, teoretic, cel putin) imi iubesc fratele mai mic si am depasit demult socul, am constientizat ca eu eram facuta sa fiu singura la parinti. Aparitia lui in viata mea m-a dat cu totul peste cap si faptul ca a trebuit sa incep sa impart absolut tot, de la bomboane pana la atentie, iubire etc. nu m-a facut sa devin mai altruista, din contra.
    Nici acum la treizeci si ceva de ani nu am scapat de egoismul ala de la copil si in nici un caz nu as vrea sa am un copil al meu, pentru ca pentru mine asta ar insemna – concurenta. Nu vreau sa cedez locul 1 pe care il am in propria mea viata acum. Acum, in sfarsit, pot fi centrul universului meu, si nu sunt dispusa sa mai cedez acest loc. Nu vreau sa fac un copil atata timp cat stiu ca nu sunt dispusa sa il pun inaintea mea. Si nu sunt. Si a fost o eliberare cand am constientizat si mi-am asumat acest lucru.

    Cam asta se intampla cu copiii care sunt facuti sa fie singuri la parinti si nu au acest noroc.

  61. Giorgia

    E de apreciat ca Sofia vorbeste deschis despre asta si tind sa cred ca este meritul vostru ca parinti! Te citesc de ceva timp si nu am comentat decat o singura data sau de doua ori, nu întotdeauna sunt de acord cu tine, e ceva normal asta dar nici sa arunc cu vorbe urâte la adresa ta sau a altora asa cum se intampla de cele mai multe ori nu mi se pare corect, mai ales ca am observat ca esti o mamica foarte buna si un om bun, in fine, nu despre asta vroiam sa scriu!
    E bine ca știți la ce să vă așteptați din partea Sofiei, asa cum ai spus si tu! Probabil cu timpul se va schimba, si se va comporta cu multă atenție, probabil acum e prea micuță sa conștientizeze anumite sentimente, este o fetiță isteață, asa am înțeles eu din anumite articole!
    Eu am 2 fetițe, destul de mărișoare, 9 ani si 6 ani jumate si ma bucur sa vad ca se inteleg foarte bine, cea mare chiar se comporta cu sora ei foarte frumos si e grijulie, in schimb cea mica e puțin mai rautacioasa cu sora ei si mai geloasa!

  62. Eu nu cred ca asa sunt copiii. Ca se nasc si fix le place sa fie singuri sau sa aiba frati. Cred ca tine si de felul in care i-ai invatat pana atunci cat si dupa, sa accepte si sa nu fie egoisti. Eu am o surioara de 3 ani si acum ea are o surioara de 1 luna. Pe ea au invatat-o mereu ca ea trebuie ascultata, rasfatata, facut cum vrea ea, egoista, etc. Normal ca le e greu acum cand atentia se imparte iar ea vrea fix atunci sa fie ascultata, rasfatata, sa se joace, sa faca x lucru care poate pe bebe il deranjeaza. Si normal ca daca nu i se acorda ce vrea i se pare vina lui bebe si devine geloasa. Dar e vina parintilor si nu a copilului. Daca o invatau de mica sa se joace frumos, sa ii asculte si pe altii, sa accepte si alti copii si ca nu e ea centrul lumii cu siguranta se comporta altfel.

  63. Lia rusu

    Situatie delicata la noi aseara, dupa asezarea in pat, nu mai departe. Protagonisti: eu si copiii- Dan de 11 ani, Dea de 8,5 ani. Eu la mijloc, tampon intre ei. Ei, in paturile lor flancandu-ma.
    Ma pune cineva, nu stiu exact cine, sa deschid un subiect de discutie asa, aiurea, de dragul conversatiei dinainte de somn:
    – Voi stiti ce sarbatoare e astazi? E Schimbarea la Fata.
    El: – Si ce inseamna asta?
    Eu:- Pai inseamna ca Iisus a fost recunoscut de discipolii lui ca Fiu al lui D-zeu, nu doar prooroc. Se spune ca daca te rogi, azi ti se indeplineste orice dorinta rezonabila si buna pentru tine.
    Brusc discutia prinde sens.
    El se intoarce cu spatele la mine pt aproximativ 3 minute. Timp in care si sora-sa face aceeasi miscare. Credeam ca le e somn si ma pregatesc sa le dau pupicii pt vise placute. Dar nu, nu era asta.
    El: – Gata, m-am rugat.
    Eu: – Da? Ce frumos ! Si ce ti-ai dorit?
    El: – Sanatate si noroc in viata.
    Eu: – Oau, super !
    Tac apoi si ncerc sa urmaresc serialul in continuare, era miezul noptii deja si picam de somn. Pierd firul discutiei, se pare.
    Ea: – Pe mine nu ai uitat sa ma intrebi ceva?
    Eu, mijita de somn, patinez pe intrebarea ei si raspund tot cu o intrebare:
    – Am uitat?
    Ea, super rabdatoare dar insistenta:
    – Da, ai uitat.
    Eu: – Hmm, pai sa vedem, ce as fi putut eu uita? Am uitat sa te intreb daca ma iubesti? Sau daca vrei sa-mi dai un pusi lung de tot ? Sau daca vrei sa te gadilesc putin?
    Ea: – Nu, mama, cum sa te gandesti la asa intrebari acum ? Bine, iti dau un indiciu?
    Eu devin atenta si oarecum rusinata imi scobesc mintea, sa ma adun. Accept tacit sa primesc un indiciu.
    – Era vorba sa dorinte…, incepe ea
    Percutez si prind plina de elan ideea:
    -Da, am uitat sa te intreb si pe tine ce dorinta te-ai rugat sa ti se implineasca.
    – Exact ! Vrei sa-ti spun?
    – Da, normal, chiar te rog !
    – Paaaai, stii, (si face cu indexul doua rotocoale pe ambii obraji)….
    – Ei, ti-e rusine sa-mi spui? Nu-i nimic, nu-mi spune acum daca nu poti, imi poti spune si maine.
    Ea: – Dar vreau sa-ti spun !
    Eu: – Te ascult puiuta mea, hai sa auzim dorinta ta.
    Ea continua sa se izmeneasca asa pret de vreo cateva minute si in cele din urma se lasa cu greu convinda sa-mi mai dea un indiciu:
    – Incepe cu E si se termina cu A..
    Eu, gratie antrenamentului intensiv pe care-l practic, si norocului personal, raspund instant:
    – Eqvestria ! Vrei o papusa ponei.
    – Daaaaa! zice ea uimita. Acum mai ramane sa ghicesti si pe care o vreau.
    Eu incep sa enumar:
    – Paaai, peee Rarity o ai, pe Twilight o ai, pe Sunset o ai….care mai e? Pe Pinkie?
    – Nuuu, exclus ! Alta !
    – Hmm, pe Fluttershy?
    – Nuu, nici ea.
    Si uite asa a trecut bine de miezul noptii facand jocuri din astea.
    In tot acest rastimp el, Dan, a ascultat numai ochi si urechi si se pare ca a mocnit in el pana a rabufnit exasperat.
    – O vrea pe Twilight, dar alta versiune, ce e asa greu ?!
    Ea: -Daaaa! Yes !
    El se intoarce pe o parte, suspect de repede. Ramane nemiscat. Incerc sa-i dau pupicii de culcare, dar se face ca un arici si-si ascunde fata in perina.
    Nu e a buna, stiu deja.
    Isi scoate jumatate din fata din perina si pot astfel sa-i mangai obrazul. E ud de lacrimi. Suspina incet. Ma aplec catre el si incerc sa -i aflu necazul.
    – Ce s-a intamplat puiut ? Ce te-a necajt?
    – Cu ea ai mereu multa rabdare cand matzaie si se lasa rugata. Mie-mi spui mereu seara ca e tarziu si sa spun odata daca am ceva de spus ca trebuie sa dormim. Si-mi spui ca nu-ti place sa ma las rugat atata cand am ceva de spus, sa spun, sa nu mai fac fasoane. Mereu cei mici au parte de atentie mai multa ! Mereu !

    Ultimele doua vocale le-a emis concomitent cu un sir de lacrimi calde. L-am strans la piept fara cuvinte, ingropandu-mi nasul in parul lui, simtindu-i mirosul atat de familiar, atat de drag, de cand l-am tinut pt prima oara in brate. Miroase inca la fel. Ma sageata brusc gandul ca are 11 ani si ca nu peste mult timp poate n-o sa mai vrea sa ma lase sa-mi indes nasul in parul lui, si ca poate parul lui isi va pierde aroma de copil, atat de a lui si ca va ramane doar aroma de parfum sau alte chestii straine cu totul de el.

    Am ramas asa….pe ganduri …. Si am gasit in dosarele de amintiri momentele descrise. Da, asa am procedat, in unele seri cand voia si el sa joace jocul asta nescris, nespus, al ghicitului gandurilor. Eram obosita si lipsita de rabdare, numaram orele in gand cate mai ramasesera pana la ziua si mi se pareau tare putine atat pentru ei ca si scolari cat si pentru mine.

    Cu un nod in gat ii soptesc:

    – Ai dreptate, asa am facut uneori. Te iubesc atat de mult, si totusi uneori fac lucrurile gresit. Imi pare rau ! Nu te poti indoi de asta. Va iubesc la fel de mult pe amandoi. Ai putea sa ma ierti ? Te rog…. te iubesc, puiule.

    Da din cap ca da, si suspina. Ne imbratisam.
    – Vrei sa te adorm cum te adormeam cand erai mic? Tinandu-te strans in brate?
    – Acum e tare cald, mi-ar fi prea cald, si tie la fel. (un refuz elegant, da?)
    – Ai dreptate, e cald… Atunci o sa-ti fac macar un masaj la frunte ca sa dormi linistit.

    Accepta si in timp ce faceam miscari circulare pe fruntea lui cu crema mentolata, ma gandeam in timp ce ii priveam trasaturile armonioase. Parul des nisipiu, fruntea inalta, artistic bombata deasupra unui nasuc mic, drept, rotunjit bland la varf, pometii rotunzi de copil inca, sprancenele din ce in ce mai pronuntate, buzele pline, frumos arcuite. Incercam sa-mi dau seama cum va arata peste 3 ani, peste 10 ani…. Va fi un om frumos, fara indoiala, atat pe dinauntru cat si pe dinafara…. Adoarme linistit sub degetele mele. Il pup pe frunte, suspina si se aseaza mai confortabil strangand puiul de perina in brate.

    Va trebui sa fiu mai atenta la ce fac, la ce spun, la cum spun….Fara indoiala nu vreau sa dau gres.

    A mai trecut o zi prin noi….am mai invatat o lectie.

    • Ce experiență frumoasă, mi-ai dat lacrimile! Chiar avem în continuu de învățat, iar băiețelul tău este minunat! Nu știu de ce am simpatizat f mult cu el…

  64. diana

    si eu am fost in situatia ta , si mi-a fost greu cind imi cerea ” sa-l dam”, ” sa-l lasam”pe fratior-bebe
    s-a echlibrez balanta cind am decis sa fac al 3 lea copil , e fetita si intr-adevar dupa venirea ei ( diferenta de 3 ani jumate cu baietelul 5 ani jumate cu prima) cei doi mari au trecut pe picior de egalitate de” frati mai mari” de complici in jocuri si prostioare in timp ce eu ma ocupam de „noul bebe ” …
    sunt nedespartiti , se inteleg bine si venirea celui de-al treilea nu numai ca nu aprovocat nici o gelozia,( a fost f asteptata de amondoi si e tare iubita si protejate de ei), a aplanat concurenta dintre ei si mai ales gelozia primei fetite ….
    acum sunt nedespartiti ca „doi gemeni”
    ceea ce nu stiu daca situatia s-ar fi ameliorat spontan…

  65. Nu chiar intotdeauna a fost asa. Depinde si de diferenta de varsta dintre ei. Oricum, aceste mici neintelegeri o sa apara mereu. Poza pe care ai ales-o este draguta si foarte sugestiva. 😀

  66. Georgiana

    Cred ca este o problema generala si are legatura si cu copilul si cu parintii.
    Cand crestem copiii lipiti de noi, fara vacante la bunici, trimisi tarziu la gradinita, nu stiu la ce am putea sa ne asteptam. Al doilea o sa fie la fel,lipit de noi si implicit ii fura timpul/dragostea primului, lucru care se intampla zi de zi.
    Toti copiii sunte gelosi, problema este cum putem sa gestionam. Este foarte greu, in primul rand este mama, instinctul matern este foarte puternic cand vorbim de bebelusi si lucrul asta este foarte vizibil pentru celalt copil.
    Noi incercam tot timpul, sa ne “concentram” atentia pe primul, sa nu simta o pierdere si il implicam cat mai mult in cresterea celui de-al doilea, mancat,spalat, jucat, glume despre bebelus,ras etc…
    Am fost foarte atenti, in asa fel sa nu existe modificari de comportament pe partea noastra.Facem ce faceam si inainte, doar ca acum avem si un bebe.
    Pana acum se pare ca merge.

  67. Miruna

    Copiii se schimba. Poate unii spun ca nu isi doresc un frate/sora acum, o perioada, si apoi se razgandesc… si apoi iar se razgandesc si tot asa. La noi sunt perioade cand se iubesc maxim si perioade cand nu suporta sa stea in aceeasi camera. Ambele trairi sunt autentice. E un carusel. Si da, depinde foarte mult de noi cum gestionam situatia. Sunt foarte influentabili si daca simt slabiciunea noastra vis a vis de unul dintre ei in detrimentul celuilalt, suntem mancati :). Diferenta de 3 ani intre ei. Eu nu cred ca sunt copii facuti sa fie singuri la parinti sau copii facuti sa aiba 10 frati. Cred ca sunt perioade si perioade in care evolueaza, se transforma, iar undeva dupa 20 de ani relatia se va stabiliza. One way or another 🙂

  68. DAIA

    De cateva ore imi tot revine in cap ce a zis cineva mai sus: „cea mare cand avea 5 ani a vrut s-o sufoce pe cea mica pt ca „a venit sa-i ia averea”. Desi nu au avere si nu i-a spus nimeni niciodata asa ceva.”
    Expresia asta imi este cumva al naibii de cunoscuta si pun pariu ca nici mie nu mi-o zisese vreo ruda/cunostinta. Si da, o stiu de cand ma stiu, ca sa zic asa.

    Singura explicatie care care imi trece prin cap e ca povestile pe care mi le citea bunica (cele cateva de acum 30 si ceva de ani) imi bagasera in cap ideea asta. Daca ar fi sa ma gandesc la povestile pe care le-am auzit si sa asociez un singur cuvant cu farate, acesta ar fi RAU.
    Pai cand toate surorile vitrege nu stiau decat faca rau, eu la 3-4 ani ce parere puteam sa imi fac oare despre frati/surori ? ( nu cred ca la varsta aia faceam prea mult diferenta intre baieti/ fete/ vitregi sau nu ). De povesti in care fratii se iubesc si se ajuta nu imi amintesc. Probabil nu erau „pentru fete” sau erau cantiate neglijabila in comparatie cu celelalte.

    Nu cred ca povestile sunt printre motivele principale pentru care un copil nu isi doreste un frate ( eu am fost unul dintre copii fericiti ca e singur la parinti ) dar cred ca pot da apa la moara celor care au porniri din astea. Ba chiar si idei concrete de cum sa scape de problema.

  69. Oana B.

    Poate Otilia Mantelers iti sugereaza un joc prin care Sofia sa isi exprime frustrarea fata de aparitia lui Ivan si lucrurile vor lua o intorsatura mai buna. 🙂

  70. Ruxandra

    Eu am fost un copil foaaaarte rasfatat, eram primul copil nascut al parintilor, primul nepot al unchilor si al bunicilor, primul nascut din gasca de prieteni ai parintilor mei, drept urmare toti erau in jurul meu, imi faceau poftele, imi cantau in struna pana peste masura.
    Fratele meu s-a nascut cand aveam eu 8 ani si lumea mea s-a prabusit. Nu mai era totul al meu, incepand de la oameni pana la lucruri. Mereu cand primeam ceva, ma gandeam ca daca nu era el, partea lui mi-ar fi revenit mie. Pe cat incercau parintii sa ne apropie, pe atat de tare nu ne suportam. El zicea ca sunt cea mai rea si enervanta sora din lume, eu il evitam cat puteam.
    Acum eu am 20 de ani, el 12, abia de 4 ani am inceput sa ne apropiem. Nu stiu cum s-a intamplat, cert e ca a venit de la sine, si asa e cel mai bine, sa nu fortezi absolut nimic, lucrurile se vor aseza incet, incet.

  71. Sora mai mare

    Am o sora cu 8 ani mai mica decat mine. Cam de cand a invatat sa vorbeasca, o tot intreba pe mama de ce ea nu este singura la parinti :). Acum are 28 de ani si… nu vorbeste cu mine de 2 ani. Oricat as suferi, ii respect decizia… si astept sa-i vina mintea la cap! :’)

  72. maddy

    eu sunt copil unic si mi`a placut la nebunie ca nu am avut frate/sora. mai eram intrebata (nu de catre parinti) daca mai vreau frati si ziceam un NU hotarat.toti ridicau sprancenele „dar vai, nu vrei un frate sau o sora sa ai cu cine sa te joci?”. avem 2 blocuri pline de copii cu care sa ma joc, multumesc 🙂
    cred ca pentru un copil mic ca si Sofia e greu de conceput de ce a aparut si Ivan si trebuie sa`l accepte, dupa ce ea a primit totul de la voi, acum trebuie sa imparta atentia si timpul cu el. probabil dupa ce Ivan va fi mai interactiv si va vorbi, Sofia il va aprecia mai mult ca frate si prieten.

  73. Geanina

    Imi plac comentariile maxim, toate!!!
    Am doar un baiat, si nici un gand pentru un alt copil, orice motiv as avea pentru al doilea nu va egala niciodata dorinta cu care l-am conceput pe primul si asta imi este suficient… acum!
    Ca exemplu de frati ii am pe nepotii mei, Ana are 11 ani si Samuel 6 ani, baiatul a venit ca o „obligatie” fratele meu si-a dorit baiat, sotia nu-si mai dorea nimic, dorinta fratelui a dominat-o in cele din urma si a a avut ce si-a dorit , baiat!
    Aveam lungi conversatii eu si cumnata despre cum o sa il iubeasca ea pe Samuel, pentru ea Ana era viata insasi, azi dupa atatia ani, Samuel este mai iubit decat Ana, de toata lumea, mai putin de Ana, il iubeste doar cand trebuie sa-l „apere” de cineva, intr-o conversatie, in joc, la scoala….deci depinde mult si de parinti, dar si de copii, Ana…e copilul ala de care vorbesti tu, nascuta sa fie unicul copil, drept urmare ea sta cu bunicii din propria vointa, cu scuza „sunt mai aproape de scoala” , dar ei ii este bine asa..doar in weekend acasa cu fratele!!!

  74. Alexandra

    Peste cateva luni implinesc 19 ani si am o sora mai mica ( diferenta intre noi este de doi ani fara doua zile ) …in copilarie parintii au facut orice ca noi sa ne impacam , ne luau lucruri la fel , petreceau acelasi timp cu amandoua , se jucau si ne spuneau vorbe frumoase amandurora , dar eu nu puteam accepta ca nu mai sunt singura la parinti . La inceput eram mica si nu am ripostat asa mult , cand a aparut ea , dar cresacand si vazand ca ea e mai mica si mai iubita ( mi se parea mie ) am inceput sa dezvolt un sentiment de gelozie . In copilarie ne-am certat , batut , nu ne-am vorbit una alteia , dar am avut si momente foarte frumaose petrecute impreuna . Totul s-a schimbat atunci cand la liceu am plecat impreuna de acasa , in gazda , doar noi doua si am inceput sa impartim secrete , sa ne ajutam recirpoc ,sa ne cunoastem , sa ne certam si sa ne sfatuim una pe alta . Au trecut aproape 17 ani de la nasterea ei si pot spune ca acum sora mea este totul pentru mine si ca nu imi imaginez o viata in care ea sa nu existe .Am invatat mai greu sa fiu o sora mai mare buna , dar toate lucrurile vin la timpul lor . Nu te lasa descurajata de perioada copilariei cand nu se inteleg , nici chiar de perioada de inceput a adolescentei , totul se intampla atunci cand trebuie sa se intample. Chiar daca relatia asta stransa intre mine si sora mea s-a dezvoltat destul de tarziu si noi aveam personalitati total diferite ,important este ca ne intelegem , ne iubim si ne protejam si asta este tot ce conteaza .

  75. Raz

    Fetele au tot menționat-o pe Otilia. Hai Otilia, te așteptam cu niște sfaturi, jocuri … ?? te rugam!

  76. fran

    In iarna ma plangeam pe grup de crizele de gelozie ale fetitei mele careatunci avea 3 ani. Intre timp fortata de imprejurari am inceput munca, o luna mai tarziu a intrat gradinita in vacanta si am fost nevoita sa imi gasesc o bona care sa stea cu cei doi de 3,6 si 1,6.. urmarea este ca acum au devenit mult mai uniti.Rar se mai bat, acum cel mic imi da batai de cap si nu invers. Poate faptul ca eu dispar zilnic din peisaj , dar ei raman impreuna cred eu ca le-a consolidat relatia. Poate etse si varsta si poate si ca le dau ca exemplu alti frati care sunt mai mari cu 3 ani decat ei si la cea mare la care era problema functioneaza.. sau poate si-a facut mila Dumnezeu si mi-a ascultat rugaciunile

  77. Livia

    Poza e genialaaaaaaaaaaaaa!!! Am ras in hohote!! Asa de bine exprima situatia si din familia noastra! Si fi-mea nu il suporta pe frati-su. Asta e, i-am spus si eu ca e treaba mea sa il iubesc, ea il iubeste numai daca vrea. Dar nu am de-tensionat situatia. Cateodata se joaca foarte frumos impreuna si e o mare usurare ca nu trebuie sa stau mereu sa mediez intre ei, dar se si iau la bataie si se alearga prin casa. Sa vedem ce aduce viitorul – noi sa fim sanatosi 🙂

  78. Crisco

    No worries, se vor schimba lucrurile si poate chiar rolurile. Intre mine si fratele meu e diferenta de 2 ani, iar cand am realizat eu ca nu voi avea partenerul de joaca asteptat (nu reactiona la jucarii, nu vorbea inca…), am intrebat-o pe mama de ce l-a mai facut si pe el?
    Nu mai stiu ce mi-a raspuns mama, dar cativa ani mai tarziu, in ciuda tuturor certurilor si batailor dintre noi, nimeni inafara de mine nu avea voie sa-l bata sau sa-l faca sa planga.
    Acum locuim fiecare in alta tara, ne apropiem de 30, el s-a insurat…dar nimeni nu a reactionat cu mai multa fericire la primirea vestii ca big sister va avea gemeni…si deja ii vede ca pe proprii copii 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *