M-am gîndit oare că n-or să se ínțeleagă între ei atunci cînd am decis că vreau doi copii?
Da.
A contat?
Nu. M-am gîndit că o să ne descurcăm noi, că una peste alta o să fie mai mult frumos decît greu și neplăcut.
Şi? Ne descurcăm? E mai mult frumos?
De cele mai multe ori, da. Este mai mult frumos și caraghios decît e greu și neplăcut.
Cum?
Vedeți mai jos.
Situația se prezintă astfel: Sofia, 3 ani şi 8 luni, super ataşată de mamā, genul teritorial, înfipt, încăpăţînat, mai degrabă egoist, sălbatic, necruțător, extrovertit, extrem de perspicace. Ivan, 1 an şi 4 luni, genul moale, lipicios, timid, altruist, sperios. Ea e furtuna care se abate asupra lui, lac pașnic de vară. Desigur că înainte de nașterea lui am făcut tot ce era de făcut pentru o aterizare cît mai lină a micului om în familia noastră. Am citit, am povestit, atîta cît se putea povesti cu fetița de 2 ani (adică destul de mult), am simulat, ne-am jucat. În ciuda tuturor eforturilor din lume, sora mai mare nu l-a acceptat și în continuare îl respinge pe fratele mai mic, deși se îndesesc episoadele de afecțiune, dar și cele de agresiune, așa că dac-ar fi să fac un pronostic, acesta ar fi mai degrabă rezervat. Ea este genul de copil care ar fi putut trăi fericit fără frați toată viața (păcat că am aflat asta abia după ce el s-a născut).
Primul cuvînt rostit de Ivan a fost AMA (adică „a mea”). Sofia spune atît de des „a mea!” încît Ivan crede că așa se spune „vreau”, așa că atunci cînd cere ceva, o face cu „ama”. Într-un fel, mă gîndesc că e bine pentru el, crește antrenat să lupte pentru ce-și dorește, află de mic că viața-i grea. 🙂
Stau mult timp cu amîndoi, le urmăresc mereu dinamica, fac tot posibilul să le ușurez comunicarea și să le ajut relația, de cele mai multe ori cînd sîntem împreună ne distrăm bine, alteori se întîmplă să se mai supere unul sau altul, sau să-mi fumege mie creierul, dar hei, ăsta e jobul, m-am obișnuit, nu mă plîng, ba dimpotrivă, mă ține în priză, am mereu situații de rezolvat, e mult mai provocator decît orice job am avut pînă acum (și am avut multe).
Avem cîteva reguli de la care încercăm să nu ne abatem.
1. Nu ne lovim, nu ne împingem. Sofia încalcă repetat această regulă.
2. Nu țipăm unii la alții. Sofia încalcă de o mie de ori pe zi această regulă.
3. Cine a luat primul o jucărie o ține cît dorește, celălalt nu are voie să i-o smulgă din mînă, poate cel mult să o ceară, dar dacă primește un refuz, va aștepta pînă cînd cel care are jucăria va dori să renunțe la ea. Desigur, Sofia încalcă de 50 de ori pe zi această regulă. Practic, de fiecare dată cînd Ivan pune mîna pe ceva, ea îi smulge ceva-ul din mînă sau chiar din gură, după caz.
4. Fiecare are dreptul la cîteva jucării numai ale lui, pe care nu le va împărți cu nimeni, niciodată. Sofia are vreo sută de astfel de jucării, Ivan nu are, desigur, nici una (pe el nu-l interesează nimic atît de tare).
5. Dacă amîndoi copiii au nevoie de ceva în același timp, mami nu-l va ajuta primul pe cel care urlă mai tare (și care e mereu Sofia), ci pe cel cu nevoia mai urgentă (mama decide care e aceea și le explică și lor).
6. Amîndoi au dreptul la timp special cu mami, al lui Ivan e seara la culcare, al Sofiei e dimineața, cînd iese cu mami în oraș, la evenimente, la masă (atunci cînd nu merge la grădi). Cînd Sofia merge la grădi, timpul special se mută după-amiaza, cînd mami o duce acasă.
7. Nu există avantajul celui mai mic, dar nici al celui mai mare. Adică Ivan nu va primi lucruri pentru că e mai mic, nici ea pentru că e mai mare. În situații conflictuale, cei implicați caută singuri soluții, iar dacă nu le găsesc, intervine mama.
8. Oricare dintre noi are dreptul să refuze o activitate propusă de altul. Sofia îl mai obligă pe Ivan să se joace cum vrea ea, deși lui nu-i place, așa că a fost nevoie de regula asta.
9. Nu ne jucăm agresiv, nu alergăm cu cuțite, nu sărim pe canapea fără un adult în preajmă să ne prindă.
10. Nu chinuim pisica (amîndoi încalcă regula asta din cînd în cînd, în sensul că o pupă cu forța în timp ce ea îi privește urît).
Ce facem cînd regulile nu ajutã?
Improvizăm. Cel mai adesea, Ivan este cel împins, speriat de strigătele ei la adresa lui, lăsat fără jucărie, pentru că ea e și mai mare, și genul care se impune în general. Ce fac atunci este să echilibrez balanța. Nu-i smulg eu ei jucăria din mînă, după ce ea i-a smuls-o lui, nu așa o învăț că nu e frumos ce-a făcut. Doar îi repet regula, îi atrag atenția la moaca supărată a lui Ivan, apoi îi propun lui o jucărie nouă, pe care i-o prezint foarte atractiv. Ceva de genul:
– Ivan, te-ai supărat pe Sofia că ți-a luat balonul? Uite, poate o să te simți mai bine dacă ne jucăm cu mingea asta albastră. Mingea asta știe să facă niște șmecherii super extra faine, ai vrea să ți le arăt?
Ivan deja a uitat de supărare, iar Sofia a aruncat balonul luat cu japca și vrea și ea să vadă ce știe să facă mingea. Eu îi arăt în continuare doar lui, ca să se simtă și el validat, deși asistă și ea.
Alteori cînd se mai împing îi despart și facem jocuri toți trei în care amîndoi beneficiază în mod egal de jucăria lor preferată, recte mami. Dansez pe rînd caraghios cu fiecare, ne ascundem sub plapumă, aruncăm mingea de la unii la alții, eu fac baloane de săpun și ei le prind, facem de mîncare și apoi ronțăim, facem curat în dulap (în sensul că ei scot tot și eu pun la loc și ei scot și tot așa). Aleg lucruri pe care le poate face și cel mic, dar care să fie interesante și pentru ea.
De cîteva săptămîni, Sofia a împrumutat de la grădi cîteva apelative simpatice, gen: Ești un urît, te urăsc, urîtule, ești prost etc. Adresate lui Ivan și ocazional vreunui cub de lego care nu vrea să se așeze unde vrea ea. Ce fac cînd o aud spunînd asta?
Încerc să îi arăt cum funcționează empatia. Îi arăt moaca descumpănită a lui Ivan cînd ea îi strigă printre dinți lucrurile astea.
– Iubito, vezi ce trist e Ivan că i-ai vorbit urît? Cum crezi că se simte el acum? Tu cum te-ai simți dacă el sau eu ți-am spune că ești urîtă și proastă? Cum te-ai simți dacă eu ți-aș spune că te urăsc? El e fratele tău, te iubește, te admiră, cînd îi spui vorbe grele, el suferă.
Și așa mai departe. Nu întotdeauna are efect acest discurs, dar știu că e o etapă trecătoare asta cu jignitul, or să mai vină și altele, avem răbdare. Niciodată nu trec cu vederea vorbe grele sau gesturi urîte. Vreau ca ea să știe mereu că văd și nu aprob astfel de manifestări.
Acum vreo două luni, Sofia începuse să facă niște crize sinistre de furie după amiaza. O luam de la grădi, veselă și ciripitoare, pe drum în mașină turuia despre grădi, totul perfect, ajungeam acasă, unde mă întîmpina Ivan, topit de dorul meu și eu de al lui, Sofia începea să urle și urla o oră, orice-aș fi făcut. După două săptămîni cu acest program zilnic, mă simțeam ca ultimul om. Eram deprimată, mi-era clar că e vina mea, că ceva nu fac bine, nu reușeam să ajung la ea, ba într-o zi am țipat la ea de-am crezut că se crapă tencuiala. Pur și simplu nu am mai putut rezista urletelor care nu încetau, îmi zornăiau creierii, cînd venea seara mă lua cu transpirații reci. Am răcnit la ea să tacă. Sigur că n-a tăcut, ba a început și Ivan să urle, că deh, nu știa cine e persoana cu gura mare care a mîncat-o pe mami, Sofia a început să urle de cinci ori mai tare, de spaimă. Clar n-a fost bine. În seara aceea am băut juma de sticlă de vin pe terasă și am început să caut soluții. De a doua zi, am schimbat tactica revenirii de la grădi. După ce intram cu ea pe ușă, nu mă mai repezeam să-l iau pe Ivan în brațe, chiar dacă ultima oră o petrecusem doar cu ea. Vorbeam cu el, dar cumva din perspectiva ei. Cam așa:
– Ei, Sofi, uite-l pe Ivan, ce nerăbdător e să NE vadă, cred că i-a fost dor de NOI. Ce spui, îi dăm o îmbrățișare?
– Ivan, ce crezi că ar vrea Sofia să mănînce?
Sofia se băga în vorbă și alegea ceva din frigider.
– Sofi, cu ce ai vrea să ne jucăm toți trei?
A mers, nu a mai urlat niciodată după-amiezele, Slavă Domnului, că ajungeam cu toții la balamuc.
Nu l-a pocnit niciodată, dar îl împinge, îl strrrrînge de cărnița lui grasă, alteori se face că-l îmbrățișează doar ca să-l mai sugrume puțin. Se întîmplă și să-l pupe cu drag sincer, cînd e super încîntată de vreo activitate pe care o facem împreună. Altfel, se simte mereu în competiție cu el și clar îi place să cîștige. O înțeleg perfect și nu-i spun că treuie să simtă sau să se poarte nu știu cum cu el. Nu i-am spus niciodată să îi dea ceva pentru că el e mic, că nu e vina ei că ea e mai mare. Încerc să îi tratez la fel, deși multă vreme am favorizat-o pe ea, pentru că ea era conștientă și voluntară, spre deosebire de el. Acum însă a crescut și el și încerc să mă port la fel cu amîndoi. Nu-mi iese mereu, pentru că el e mult mai iubitor și mai blînd și cu el vorbesc mai moale, iar ea e mereu pe contre și pe NU și pe lasă-mă-n pace și tonul cu ea e mai aspru uneori, dar lucrez la asta.
Chiar ieri am discutat cu educatoarea Sofiei despre atitudinea ei față de Ivan, i-am povestit în amănunt cum se desfășoară lucrurile, ea o cunoaște bine pe Sofia din orele petrecute împreună la grădi. M-a reasigurat că nimic din ce face ea nu e ieșit din comun, greșit sau semn de vreun dezechilibru. Ține de temperamentul ei, de legătura ei cu mine, de firea lui. Mi-a mai spus și că situația este teomporară și că, atîta vreme cît păstrez o atitudine echilibrată față de ei și nu-i permit abuzuri Sofiei, în unul, maximum doi ani, situația se va echilibra, ba chiar va cîștiga el un avantaj, care se va estompa în timp.
Una peste alta, sînt minunați luați împreună sau separat, mor după ei cît sînt de diferiți și cum se combină ei în ciuda contururilor diferite, nevoia permanentă de soluții în preajma lor mă amuză și mă stimulează, nu ne plictisim niciodată, recomand celor plictisiți!
Sursa foto: sora mai mare, via Shutterstock.com
Deci , am mai scris o data. Seamana atat de mult Sofia si Ivan cu fetele mele…Cea mare a mea e Sofia si cea mica e Ivan. Identici ! M-am regasit 100% in intamplarile descrise. ☺
Pe cuvânt, citeam și parcă citeam despre mine și ai mei! Dar fix-fix la fel, cu smulsul care mă disperă, țipatul și mai și, împinsul ca să fie ea mereu prima… Ai mei au acum 4 ani si 3 luni, respectiv 2 ani si 5 luni.
Imi era dor sa povestesti despre ei! Sunt minunati! Imi dorsec sa citesc mai multe povesti despre Ivan, despre cum vorbeste, cat de mancacios! La varsta lui, despre Sofia postasei deja dialoguri intregi :). Cred ca imi e dor de bebelusi :), fetita mea a crescut – 3a3l
Noi avem doua fetite foarte apropiate ca varsta(un an jumatate diferenta). Se inteleg foarte bine. Chiar daca era miculuta si extrem de altruista si dragastoasa ca fire, cea mare m-a testat de cand i-am adus surioara acasa. Imediat cum ma apucam de alaptat, schimbat scutec, orice activitate care o implica doar pe cea mica, brusc avea si ea o „urgenta”. Si o lasam pe cea mica si ma ocupam de urgentele celei mari de fiecare data. Timp de o luna si jumatate. Cat timp i-a trebuit ei(repet, avea un an si jumatate) sa se asigure ca nu exista niciun pericol din partea celei mici. Trebuie sa recunosc, ca nu a fost niciodata agresiva. I-a fost mereu draga cea mica, din primul moment. Si totusi ma testa. Zi de zi si de zece ori pe zi. Presupun cu cat e copilul mai mare atat se prelungeste si perioada de acomodare si o implicatie mare o are si natura copilului. E feul lor de a se asigura ca iubirea lor nu s -a impartit ci s-a nascut o alta iubire.
In ceea ce priveste scandalul de dupa gradi, te felicit ca ai gasit sursa problemei si rezolvarea ei. Eu, personal cred ca toate problemele de comportament al copiilor au cate un motiv concret, care se poate corecta daca suntem destul de atenti si perseverenti. Pentru asta trebuie sa ne cunoastem foarte bine copiii si sa fim atenti la orice schimbare de comportament. Ei zic tot doar ca noi ne asteptam sa zica pe intelesul nostru si nu realizam, ca noi trebuia sa invatam in primul rand limbajul lor.
Imi faceti o pofta de inca un bebelus 🙂 Galusca nostra are abia un an, si mi se pare ca e prea devreme pentru inca un bebelus in familie dar asa de distractiv ar fi :))) Felicitari voua tuturor care ati avut curaj sa aveti doi bebelusi mici (sau mai multi)!
Iti scriu din dorinta de a-ti arata ca este foarte posibil sa se lumineze situatia intre ei in cativa ani, nu prea multi.
Intre mine si fratele meu mai mic e diferenta de 6 ani si am suferit mult si constient cand a aparut. Eram geloasa pe atentia pe care o primea, ma durea afirmatia foarte deasa „in sfarsit avem si noi un baiat”, ma enerva ca era asa mic, nu facea nimic si totusi, toata lumea il adora.
Mi se parea incredibil de prost cum ii asezam o papusa in fata, el statea rezemat de o perna si se uita mirat minute in sir la ea.
Cand a mai crescut, il pocneam des si imi amintesc fraza bunicii „Nu ii mai da in cap copilului, ca ramane prost”. Prost nu a ramas, a inceput sa loveasca si el in curand, dadea cu piciorul lui in fluierul piciorului meu. Deh, unde ajungea si el.
Insa in curand a devenit interesant sa-l am prin preajma. Facea ce ii ziceam eu, mai crescuse si el si ne puteam juca impreuna, faceam forturi in sufragerie, ne echipam cu cearceafuri in cap, ne jucam „Nu te supara frate” si „Monopoly”. Lucrurile s-au imbunatatit intre noi cand el a crescut indeajuns incat sa putem facem chestii impreuna, sa ne distreze aceleasi lucruri.
Acum la multi ani dupa, imi promit ca o sa fac copii de varste apropiate, astfel incat sa vina mai repede perioada asta cand ii trag aceleasi lucruri si pot face front comun.
Buna Ioana,
Mi-a placut foarte mult articolul si mi s-a parut folositor pentru a pune si noi in practica unele idei. Mi se parea ca totul la voi merge ca pe roate…e bine sa mai scrii cate un articol din asta „incurajator” pentru celelelate mamici care simt ca numai ele au parte de reactii mai putin placute ale copiilor. Si eu sunt insarcinata cu al 2-lea copil iar cel mare are un caracter mai puternic (de-asta de multe ori regasesc multe asemanari cu comportamentul Sofiei). Sper sa ne descurcam cu bine, desi eu nu prea fac fata cu brio situatiilor mai tensionate. Imi place cum gestionezi situatiile si sa stii ca am invatat multe din articolele tale. Multumesc.
Eu te admir și admir toate femeile din lumea asta care au avut curajul (din punctul meu de vedere este curaj!) să facă mai mult de un copil. Consider că este o dovadă de maximă responsabilitate! Bravo! Felicitări tuturor mămicilor de mai mulți copii (mai mulți de unul) pentru strădania voastră! Eu am doar o fata, berbecuț autentic, care face căt doi copii, dar recunosc că asta nu este o scuză.
Cred ca faci lucrurile corect sau cel putin asa as proceda si eu cu 2 copii. Nu am decat unul insa, asa ca doar imi inchipui. Voiam sa te intreb, ce te faci cand sunt 2 copii dar nu exista timp separat pt fiecare dintre ei zilnic? Adica, nu ai o bona si treb sa stai toata ziua cu ei, amandoi. Sau sa-l cari pe cel mic peste tot cu tine si Sofia? Cums-ar rezolva o astfel de situatie?
Se intimpla frecvent sa fim doar noi trei si e absolut in regula pentru toata lumea stam impreuna noi trei (asta e varianta cea mai obositoare pentru mine, dar culmea, pentru ei e preferata). Ne jucam, fac ce vrea ea si Ivan sta pe linga noi, apoi fac ce vrea el si Sofia asista sau contribuie, cel mai adesea le propun activitati comune, gen pictam figurine, facem ceva de mincare, facem curat, intindem rufe, facem galagie cu capacele de inox etc.
Mie mi-e mila de Ivan, sincer. Il vad ca ciuca batailor si, asa cum a mai scris cineva aici, la comentarii, la o alta postare, am si eu senzatia ca tu ai incurajat cumva atitudinea asta a Sofiei. Adica nu ai incurajat-o dar, i-ai dat de inteles ca e ok sa fie asa cum e ea. Eu nu cred ca e bine si mi se pare ca situatia se agraveaza, pe masura ce ea creste si i se pare ca totul i se cuvine….
Da, si mie imi e mila de el, dar nici sa-i separ nu pot si nu vreau, nici pe Sofia nu pot si nu vreau s-o oblig sa joace teatru. Cum am si scris, eu simt (si specialistul in psihologia copilului care e educatoarea ei imi confirma) ca sintem pe calea cea buna. Avem reguli, toata lumea e in siguranta. Am facut tot ce s-a putut s-o incurajez sa nu-l agreseze, asta e sigur. In rest, timp, rabdare, impreuna. O sa fim bine. Am incredere.
In plus, copiii mici nu au empatie. O invata. Cam acum, la 4-5 ani. Si e foarte bine ca sintem impreuna, ca are un frate, o sa invete ce trebuie, incet incet. Nu cu forta, dimpotriva.
probabil ca din afara asa se vede – ca si cum Ivan ar fi demn de mila.
dar adevarul e ca e un omulet foarte fericit, nu e un copil traumatizat in vreun fel de sora-sa, ba din contra, e clar ca cea care sufera mai mult e chiar sora-sa, pentru ca nu s-ar purta asa daca nu ar fi tulburata.
deci daca e sa simpatizati cu cineva, va asigur ca Sofia e cea cu care ar trebui sa simpatizati, pt ca ea a fost cea agresata grav cand in lumea ei a aparut un omulet care a spart monopolul ei anterior asupra mamei.
Ivan e mamos in primul rand pt ca e mic si de-abia mai apoi pentru ca intr-adevar pare a a avea o personalitate mai blanda.
dar altfel, e destul de atos si el – deja stie sa spuna „nu”, la fel cum stie sa spuna „da” si se enerveaza si el corespunzator cand e nemultumit de ceva.
eu sunt optimist si cred ca atunci cand Ivan va mai creste (adica in maxim 1 an) lucrurile se vor imbunatati pentru ca:
– pe de o parte, dupa ce Ivan va sti sa vorbeasca inteligibil, sora-sa va descoperi ca se pot face si alte lucruri cu omuletul in afara de sa-i smulga jucarii din mana
– pe de alta parte, peste 1 an diferenta de forta fizica dintre ei va scadea mult fata de cat e acum, deci Sof va descoperi ca orice agresiune are costuri :)) si asta cred ca o va mai domoli, mai ales ca va putea negocia cu Ivan pentru ca Ivan va sti sa vorbeasca.
Am sperat și eu la partea cu diferența de forță fizică. Fiul meu e acum chiar cu un an mai mare decât al tău și încă rămâne dator…
Eu am o altă teorie, anume că, cel puțin în primii ani de viață, fetele sunt mai bătăioase comparativ cu băieții. Observ asta inclusiv în cazurile în care băieții sunt primii născuți în familie (încasează cu stoicism de la surorile lor mai mici).
Bună dragă Prințesă, a fost tare haioasă povestea ta și mă bucur că ai simțul umorului și RĂBDARE pentru situațiile atât de diferite. Off topic am urmărit acu ceva vreme acest curs online care mi s-a părut foarte foarte interesant despre cum se influențează mintea celor mici de către părinți+cei care au grijă de copii. (asta apropo de ce spuneai de empatie).
https://www.futurelearn.com/courses/babies-in-mind
Zile frumoase în regat:)
Draga printesa,
si io am doi, baieti, mai mare diferenta ce-i drept, 6 ani. Se inteleg bine, mai mult decat bine. Cel mare il iubeste pe cel mic, il ajuta, il indruma; cel mic e topit dupa cel mare, il imita, il striga, il pazeste la baie :)) Fireste ca se mai incurca la joaca, isi mai strica planurile reciproc, mai tipa unul la/dupa altul.
Este obositor. Io clar imi dau seama ca e greu si cred ca as fi putut foarte bine si fara copii, daca ma vad cum eram inainte. Acum nu as mai putea, deh 🙂 , cand ii vad unul cu altul, ma dezintegrez de placere. Ma ia de suflet cu planset si multumiri.
Altceva as fi vrut sa zic, apropos de empatie…empatia, ca definitie, nu exista la cei mici. Ma uit insa ca exista ceva, depinde si de firea lor si de antrenamentul pe care il au cu asta. Cumva copilul „te simte” si nu doar prin semnele fizice ori prin tonul vocii. Iti preia zen-ul, ca sa zic asa…deci nu cred ca ar trebui sa ne luam in totalitate dupa treaba asta cu crearea empatiei, poate fi si o scuza mai elaborata de a le permite mai mult.
Eu ii explicam celui mare cand era mai mic de doua sau de patru ori. Daca in continuare facea respectiva boroboata, o faceam si eu lui. Adecvat varstei. Adica stia teoria, intelegea de ce nu e bine si tot lua jucaria. Pai cu prima ocazie luam si eu jucaria lui. Frustrare, urlete, planset, furie. Treceam prin toate, vedea ca nu-s placute, le constientiza, verbaliza….si primea jucaria, normal.
Ai impins copil in parc, am vorbit despre asta, hop, era si el impins (il tineam totusi ca nu stii cum o ia cu nasul inainte)…iara, surpins, speriat, furios, etc. Imi ceream si scuze apoi, sa nu simta ca e abuzat ori neiubit si a fost ok asa. Nu am practicat de prea multe ori treaba asta, pana a invatat ca adultii stiu ei ce zic.
oricum, va trece. Au fost multi asa care in adolescenta ori maturitate au devenit baza unul pentru celalat.
urari de bine si rabdare
Imi place mult cum ai scris articolul si imi place ca le zici iarasi pe sleau si dai si sfaturi practice! Eu- mama a doi mici indivizi cu personalitate in formare de aprox 3 ani/ si 1an jumate- am ajuns sa am aproape o reactie violenta la tipica si stupida intrebare considerata retorica de cei straini dar mai ales de cei din familie: „il iubesti pe fratiorul tau?!” Si cuconita mea- desi mult mai mica (asta se intampla inca de cand avea doi ani sau mai putin)- chiar juca teatru si il pupa in vazul lumii ca sa primeasca bravo etc! Eu o tot bateam la cap ca uite mama- nu e nevoie sa zici ca il iubesti numai cand e cineva strain de fata, si dai cu explicatiile de acceptare.. Mai nou si ea trece printr-o perioada cu episoade dese de violenta fata de cel mic (dar si de afectiune..) dar sa spun drept eu m-am bucurat ieri cand i-a declarat chiar lu’ tata ca ea NU il iubeste pe fratele ei si mai mult ar vrea sa il trimitem undeva departe, singur, sa nu il mai vada pe uracios!! Nu, evident, nu incurajez ura dintre copii dar mi se pare mai sanatoasa si clar mai sincera aceasta declaratie decat multe altele spuse de ea pana acum referitor la relatia lor. Acum mai lucram la temperarea violentelor- merci printesa de idei, sa ai rabdare iti doresc, ca si mie de altfel!
Intre mine si sora mea sunt 4 ani diferenta, dar pur si simplu am adorat-o de cand a aparut in viata mea. Mi se parea cel mai interesant omulet din univers, asa mica si cheala. Voiam tot timpul sa o tin in brate, ii tot ziceam mamei mele sa stea linistita, ca am eu grija de ea, o plimb eu, o culc eu etc. 🙂 Ce-i drept, chiar i-am fost de ajutor mamei, mi-am luat in serios rolul de mini-mama. Si pentru asta mi se pare ciudat cand aud ca doi fratiori nu se inteleg cand sunt mici. Parintii fiind cu munca ( pe vremea aia, nici nu s-ar fi putut altfel ), noi ramaneam acasa supravegheate de bunica si bineinteles ca ne jucam impreuna, mancam impreuna, dormeam impreuna. Iar cand venea mama acasa, atentia era pentru amandoua, ca nu ne vazuse pe niciuna toata ziua. Cand a venit ea pe lume, dormea in patut langa patul cel mare in care dormeam eu si ai nostri. Iar din momentul in care n-a mai avut nevoie de mama noaptea, facuse un an si deja ne intelegeam vorbind, ne-am mutat in pat separat noi doua. Si am dormit una langa cealalta pana am plecat la facultate si chiar si dupa, cand mergeam in weekend acasa 🙂 S-o fi intamplat asa si pentru ca am fost amandoua fete.
Sunt sigura ca nu e o regula si ca depinde de situatie, dar tare mult mi-as dori sa ajung sa am intr-o zi doi copii care sa se inteleaga la fel.
Am vrut Like dar mi-a ieșit altceva
Situatia descrisa de tine seamana atat de bine cu cea de la noi…ai mei sunt mai mari..dar competitia asta tot e prezenta:
– lui i-ai pus mai putin in farfurie
– el are mai mult loc decat mine
-cu el ai stat mai mult timp decat cu mine
-cu ea vorbesti mai mult decat cu mine
-pe el il ajuti mai mult la lectii decat pe mine
-(doar eu stiu ce cantar mamicesc am, care imi stabileste cu precizie jumatatea cuvenita fiecaruia)
..cred ca nu se va termina prea curand!!
Buna,
La noi e cumva invers (dar cea mare are 7 ani, cel mic 1 an si 7 luni): ea e topita dupa el, l-ar imbratisa tot timpul, vrea sa il incalte/descalte etc. Iar el se simte sufocat si nu site cum sa mai scape de ea, o impinge, tipa. Dar au si momente bune, cand el e dispus sa ii accepte imbratisarile, cand e curios ce face ea si se apropie de buna-voie.
In rest, musai ca el sa guste din mancarea ei, sa ii cotrobaia prin sertare si sa ii imprastie cariocile si creioanele peste tot ( la care ea nu se supara deloc, nici macar cand ii mazgaleste pe parchet la ea in camera). Deci per total, distractie 🙂
Am uitat sa mai adaug ca si fiica-mea cand avea 2-3 ani nu suporta bebelusii. Dupa care s-a transformat radical si ii adora. Deci daca ar fi fost 2-3 in loc de 6 ani diferenta intre ei, ar fi fost cu agresivitate probabil si la noi. Asa s-a nimerit la fix pt ea.
punctul 7. Nu există avantajul celui mai mic, dar nici al celui mai mare. Adică Ivan nu va primi lucruri pentru că e mai mic, nici ea pentru că e mai mare.
eu zic ca nu e bine, din perspectiva mea de sora mai mare, mama mea a aplicat probabil aceeasi regula…dar… primii mei blugi i-am avut odata cu sora mea mai mica cu 4 ani, am fost in tabara odata cu sora mea mai mica, am avut aceleasi feluri de haine (poate difereau culorile) etc … iata ca, daca tin minte si acum aceste lucruri, inseamna ca m-au durut.
Deasemenea copilul mic poate primi lucruri pentru ca este mic, de la mancare pana la jucarii, se citeste eticheta care arata ca este pentru copii mici si cred ca cel mare da inapoi. Iar cel mic poate fi oprit sa se joace cu toate jucariile celei mari, sunt si mai periculoase si … sunt ale ei. Jucariile ei de cand era mica nu se transmit automat celui mic (pentru ca ea le iubeste, sunt ale ei, nu a renuntat inca la ele).
Am mai citit o data regulile, ele sunt pentru Sofia, Ivan este mic si nu cred ca le intelege … fara suparare, nu vreau sa deranjez, dar si eu in locul Sofiei m-as simti nedreptatita. Peste trei ani, cand Ivan va face ce face Sofia acum, il vei privi cu dragalasenie pentru ca atunci Sofia va face altele mai … noi.
Nu ai inteles regula, nu am spus ca nu le cumpar si nu facem impreuna lucruri adecvate virstei, ci doar ca varsta nu va fi un argument de favorizare. Sigur ca ea primeste ce doreste si el la fel, dar nu pentru ca ea e mai mare si el e mai mic, ci pentru ca si le doresc si sint ok sa le primeasca. Jucariile Sofiei au ramas ale ei, Ivan a primit altele, unless a vrut ea sa ii doneze o carte de bebelus sau un plus etc
Poate ca nu am inteles eu bine … dar la punctul 3.” Cine a luat primul o jucărie o ține cît dorește, celălalt nu are voie să i-o smulgă din mînă, poate cel mult să o ceară” mi se pare important a cui e jucaria, cel ce ia jucaria trebuie sa ceara voie sa o foloseasca de la cel care e „proprietarul” .
Am citit cateva materiale despre caracteristicile adultilor in functie de pozitia in familie, adica daca a fost primul nascut, mezinul etc Primul nascut ajunge un adult cam frustrat cu calitati de lider, mezinul se pierde, nu-si atinge potentialul, asta din vina parintilor care ii trateaza diferit. Adica ii indeamna sa se comporte la fel desi sunt la alte perioade de viata. Recititi comentariile si vedeti cate sunt de partea lui Ivan, cel mic si pufos, asa cum sunt copiii la 1,4 ani, in defavoarea Sofiei „egoiste si salbatice” cu toate ca Sofia nu face altceva decat sa fie exact ca un copil de varsta ei. Ce ar trebui sa faca? Sa simta ca un adult ?
Doresc multa rabdare tuturor parintilor, sa cresti un pui de om e greu, sa cresti doi e si mai greu .
regulile sunt intr-adevar indreptate mai ales catre Sof pt ca Ivan nu vorbeste, are doar 1 an jumate.
deci nu avem cum sa-i explicam ca trebuie sa respecte reguli, nu am cum sa-i spun „trebuie sa ceri o jucarie, daca e a Sofiei” pt ca el nici nu vorbeste si probabil nici nu ar intelege o chestie complicata cum e asta
ii spunem cat putem si lui sa nu loveasca si altele, atunci cand e cazul, dar altfel diferenta de varsta face ca Sof sa fie preponderent tinta regulilor.
asta se va schimba bineinteles cand Ivan va mai creste, dar e benefic ca macar unul din ei (Sof) sa se obisnuiasca cu aceste reguli de cat mai devreme, pt ca i le va putea explica chiar ea lui Ivan, nu numai noi, parintii, deci Ivan ar trebui sa le asimileze mai repede o data ce va fi capabil sa le inteleaga si sa le aplice.
Dar pentru Ivan poate vorbi mama, poate intreba fetita daca ii da voie fratelui ei sa se joace cu acea jucarie, daca nu e de acord atunci fratiorul trebuie sa invete ca nu se poate juca cu orice jucarie, reciproca este valabila, Sofia trebuie sa ceara voie daca foloseste ceva de la fratele ei … nici mie nu mi-ar placea sa-mi ia sora mea mai mica vreo bluza fara sa-mi ceara voie, de ce ar fi altfel la varste mici? … greu de aplicat insa
Foarte interesant si subiectul si articolul…si delicat, foarte delicat…cu copilasii simti de multe ori ca faci echilibristica pe sarma, mai ales daca esti o mama perfectionista care incearca sa ofere cea mai buna educatie copiilor ei, care-si pune intrebari cu privire la impactul pe care il are comportamentul si reactia ei asupra viitorului adult.
Noi suntem in curs de extindere a familiei la 4 si…primul nascut imi spunea ca nu-si doreste bebelusul. Apoi, dupa discutii, povesti spuse cu voce tare, ca sa auda si bb din burtica, discutii, asigurari, etc. am facut mari progrese, in sensul ca a ajuns sa-l includa in scrisoarea scrisa catre Mosu’, pupa burtica si „gadila bebelusul”, ma intreaba ce face bb si daca poate sa doarma si el cu el…daaar, inca toate camerele sunt si vor fi ale lui, mai putin dormitorul, singurul loc in care l-am putea caza :))).
Ironia sortii stii care e? Prietenele mele care au hotarat din diferite motive ca nu-si doresc al doilea copil imi povestesc cum copiii lor si-ar dori foooarte mult un fratior/surioara, insista si chiar sufera ca nu au. Probabil e asa cum spui: sunt copii care ar putea foarte bine sa traiasca singuri si altii care simt ca le lipseste ceva daca n-au un frate sau sora.
Oricum, cred ca relatia frate-sora (cu variatiile ei) evolueaza mult de la o varsta la alta. Muuulta rabdare si mai asteptam solutii practice…cred ca sunt foarte utile, chiar daca nu poti da copy-paste, dar iti mai vin idei citind din experientele altora.
Si mie mi-e mila de Ivan 🙁 (si spun asta din perspectiva mamei cu 2 copii care parca sunt trasi la indigo dupa ai tai – fata cea mare – iute, posesiva – dar nu chiar in exces, dominanta si baiatul mai mic, bland, mamos, moale – doar ca ei sunt mai mici decat Sofia si Ivan). Sincer, eu nu as putea sa-l privez pe cel mic de bucuria reintalnirii la sosirea mea acasa. N-as putea si gata. Adica, daca tot e vorba de egalitate, i-as da si lui partea de atentie de care a beneficiat surioara lui pana atunci. E clar ca Sofia e isteata si s-a „prins” ca daca recurge la anumite tactici, iti distrage atentia de la Ivan.
Sunt convinsa ca nici eu nu procedez corect cu ai mei – dar chiar nu as vrea ca cel mic al meu sa fie ca o „gasculita” care asteapta sa i se dea si lui putina atentie, sau sa fie ciuca bataii pt sora lui mai mare
Si mie mi-e mila de Ivan 🙁
Noi suntem 3 farti, 2 fete si un baiat. Cand am fost mici ne am batut, ne am imprins/imbrancit/urat etc. Acum nu imi vad viata fara ei, imi pare bine ca sunt in viata mea, desi cand am fost minunata cu credeam ca o sa intample vreodata asta.
Rabdare ca totul o sa se linisteasca cu timpul.
Hmm..dificil,da. Intre ai mei e 1 an si 8 luni diferenta. Cel mare are 2 ani si 5 luni, cel mic 9 luni. B, cel mare, isi iubeste fratele, doar ca e foarte posesiv cu jucariile lui si face scandal cand se joaca cu ele si vine cel mic catre ele. Uneori reusesc sa ii explic ca toate jucariile sunt pentru amandoi si ca trebuie sa imparta, dar fara succes oricum. Noroc ca A,cel mic, nu se supara inca. A este foarte dependent de mami si vrea doar inbrate sau sa stau langa el. Cum plec din raza lui vizuala se miorlaie ca un motanel. Din cauza asta mi se pare ca uneori il neglijez pe B, caruia incep sa ii placa desenele animate din ce in ce mai mult. Uff…problema e ca suntem la bunici de 8 luni, ca acasa tati lucreaza si invata si nu are timp de noi. Abia astept sa treaca cateva luni si sa ne intoarcem acasa.
Aceeasi situatie, Tudor 3a8l, Anastasia 1a6l. Doar ca Ana mea, s-a prins repede cum sta treaba, si ea doar pare delicata si moale, sa nu cumva sa faci ceva care nu ii convine ca se strica imediat zen-ul. A invatat repede de la el, acum ii ia o masinuta si fuge departe cu ea, cateodata chiar isi infige mainile in el. Nu e bine nici asa ca mai e un factor in plus de stres, nu trebuie sa am grija doar ca el sa nu o impinga/ia jucariile, mai trebuie sa fiu si cu ochii pe ea. Dar se iubesc, dimineata cand il ducem la gradinita nu se desparte de sora lui pana nu il pupa, cand il luam de la gradinita o imbratiseaza si se joaca mult impreuna cand e acasa. (sar in pat, se alearga cu masinute, baie fac numai impreuna). E minunat cu amandoi, destul de greu cand sunt cu amandoi singura acasa dar cand fac intrecere sa ma imbratiseze/pupe primul mai conteaza ceva? Distractie placuta in continuare! sa ne bucuram ca ii avem sanatosi, mi se pare cu siguranta cel mai de pret dar!
Ma regasesc in povestea ta, desi el are aproape 3 ani si ea doar 4 luni.
Vroiam sa te intreb tu cum faci dimineata cand totul trebuie sa mearga pe fuga pentru a ajunge la gradinita, iar copilul trebuie imbracat, spalat si hranit, iar el refuza totul vehement?
Sofia a avut momente cand te-a respins?
Multumesc!
Ooo, dimineata e mereu cu cintec, ca ea e maestra trasului de timp si tati, care o duce la gradi, mereu intirzie la serviciu. Stam cu gura pe ea, unul o imbraca, altul o grabeste, mai pleaca si nemincata sau neincheiata la pantaloni, deh… Nu am gasit solutia magica.
Asa e si la noi chiar si acum in cls I-a, nici o ameliorare de la 3 ani pana acum la capitolul grabit dimineata 🙁
In aceasta problema, la noi a functionat trezitul mai devreme cu 10 min 🙂
Eh, la noi nu, doar trage de timp si mai mult. 🙂
Bună Prințesa Urbană.
Îți citesc de ceva timp articolele de pe blog și am cumpărat și cartea, pe care am devorat-o. Dacă nu aveam copil mic cred că o terminan de citit în câteva ore!
Am și eu o fetiță de un an și 3 luni, și mi-ar place mult să-i ofer un frățior sau o surioară.Dar nu am înțeles ceva ce ai spus în acest articol și anume: ”Ea este genul de copil care ar fi putut trăi fericit fără frați toată viața (păcat că am aflat asta abia după ce el s-a născut). ”
La ce anume te-ai referit? Adică, dacă ai fi știut lucrul acesta înainte să se nască el cum ar fi schimbat asta situația din prezent? Sper să nu deranjez cu acest comentariu.
Îți doresc o zi mununată și mă declar fana ta în continuare! 🙂
Nuuùuu, am si scris din capul locului ca nu a contat ca am banuit ca vor fi probleme de gelozie, l-am vrut pe Ivan in orice conditii. „Pacat ca” in sensul ca poate am fi facut mai multe sa o pregatim pe ea (nu am idee ce, dar stii cum e, cind ai mai multe informatii altfel faci planul). Poate ca si daca am fi stiut, tot aia ar fi fost. Acum imi e foarte clar ca principalul factor in relatia dintre frati e personalitatea lor, abordarea parintilor poate sa ajute sau sa incurce dar nu cred ca poate muta muntii, din pacate.
Aha, am înțeles. Încă nu m-am apucat să ”lucrez” la cel de-al doilea moștenitor dar dacă ar fi să apară mi-ar place să știu cum s-o pregătesc pe fata mea pentru cele ce urmează.
Mulțumesc pentru răspuns!
Ar mai fi interesant de observat un lucru: Sof e asa cum ai descris-o tu, in general? Sau doar cand vine vorba de Ivan? Si cu alti copii se manifesta mai posesiv? In parc, de exemplu, cum e?
In parc nu prea se lipeste de copii, socializeaza, dar sumar. La gradi are tot felul de relatii, si prietenie, si dominare, acolo insa nu e agresiva deloc, nicidata.
Nu stiu daca tine de facut mai mult ca s-o pregatesti si mai bine. Cred ca tine de caracterul lor (care se modeleaza, sunt inca mici). Eu nu l-am prea pregatit pe al meu, el are 5 ani si 8 luni si mezinul are 8 luni. Am stat cu un pic de stres, mi-era teama ca il va respinge. Dar din contra – il sufoca! Vreau sa stau langa el, pune-l pe pat langa mine, se catara pe el, il strange in brate. Asta mic incepe la un moment dat sa planga pt ca frate-sau e ca o iedera. Deci, cum s-o dai sa fie bine? Desigur ca al meu nu e ca Sofia. El e moale, bland, clar tine si de temperament. Daca te ajuta cu ceva, cunosc 2 perechi de frati (fata/baiat) care s-au „urat” pana la adolescenta. Si care se adora acum si se ajuta si se iubesc de nu poti crede. 🙂
Relatiile intre frati evolueaza mereu, deci nu cred ca va fi o problema.
Insa monopulul creat de mama (mai mult involuntar decat volutar, e drept), ar trebui temperat si de tata – element indispensabil in echilibrul unei familii. In cazul vostru, tatal pare sa fie foarte prezent, deci ar fi fost interesant sa mentionezi si de el in articol si cum intervine el in situatiile acestea, atat cat are ocazia sa asiste.
este si povestea noastra alaturi de cei mici, numai ca la mine fetita e mai mica (2 ani si 2 luni), ea este incapatanata, salbatica, totul i se cuvine ei (si le obtine in cele din urma prin manipulare), iar cel baiatul are 4 ani (azi impliniti), cel timid si sperios, care incearca sa se afirme si el cu ce se poate…exista si la noi momente critice si le depasim impreuna. Iti multumesc pentru solutiile de impacare, de facut pace intre frati, le voi aplica 🙂
La multi aaani, sa fiti sanatosi!
Deci se poate si invers! 🙂
Se poate, este mica si stie ce vrea. Am impresia ca o sa l invete si pe fratior sa fie la fel ca ea, oare sa ma bucur?
Cunosc si eu situatia inversa. Daca la inceput cel mare, 3 ani jumate acum, era cel mamos si sarea pe cea mica, mai mai sa o striveasca. Acum, fetita, aproape 2 ani, este cea salbatica. Face mereu totul ca sa fie contra lui, care e mai cumintel. II face mereu in ciuda, nu-l lasa sa doarma in masina, face pipi in olita lui, desi are si ea olita ei, il deranjeaza din joaca, se aseaza special pe jucariile lui… etc.
Noi vom avea al doilea baiat peste 3 luni si sunt curioasa cum se va adapta cel mare, va avea 2 ani jumate, e atasat de mine dar incerc sa il obisnuiesc si cu alti adulti si copii. Si ii place de bebe, cel putin din burta….
Băiatul meu are un an si doua luni.Când vin alti copii in vizita(de obicei ceva mai mari),se întâmplă ca unul din ei să îi ia o jucărie.El bineînțeles că o vrea înapoi si face tot posibilul să o recupereze.Nu reușesc nicicum sa ii distrag atenția spre alta jucărie,el o vrea înapoi fix pe cea care i-a fost luată.Celălalt copil nu vrea sa i-o dea si bineinteles ca se lasa cu tipte si urlete pt ca nu renunta deloc.Nu are o jucărie preferata,e valabil pt orice jucărie si nu prea stiu ce as putea face…
si Sof avea chestia asta dar am descoperit ca e o chestie de obisnuinta, adica intr-un timp oarecare s-a obisnuit cu ideea.
strategii:
– inainte sa vina copiii, i-am spus ca daca are jucarii pe care nu vrea sa le imparta sub nici o forma, sa le ascunda (ok, al tau e prea mic)
– i-am povestit copilei ca nu i le ia nimeni definitiv, ci doar se joaca putin cu ele si le primeste inapoi
– copiii care au venit la noi in vizita au venit si ei cu jucarii si au dat la schimb, ba chiar jucariile lor au ramas la noi si ei au plecat cu unele de la noi
– ideal ar fi ca parintii sa-i antreneze pe toti copiii in acelasi joc si eventual sa fie un joc care presupune ca jucariile trec pe la fiecare
dar forma asta de teritorialitate cred ca inseamna ca copilul se simte amenintat de copiii straini si aici trebuie gandit de ce.
poate sunt prea mari si il intimideaza – in cazul asta ar merita incercat sa vezi cum se comporta cand vin si copii de varsta lui sau mai mici.
sau poate acei copii se cunosc deja si prefera sa se joace doar intre ei si sa-l excluda pe asta micu.
sau poate voi va purtati altfel cu copilul cand vin copiii in vizita – poate sunteti mai aspri cu el, poate ii dati mai putina atentie sau poate chiar ii cereti sa dea jucarii ca „ei sunt musafiri si nu e frumos” etc, tu stii daca se intampla ceva diferit.
na, sunt cateva idei.
Ce nu inteleg eu- cand ea ii smulge jucaria din mana i se repeta regula, i se atrage atentia ca el e suparat si apoi i se propune lui o noua jucarie. De ce nu trebuie sa dea ea inapoi jucaria si eventual sa o ceara frumos ( „folosind cuvinte” e exprimarea care se fol la noi la gradi)? Adica nu e nici o consecinta ca nu sunt respectate regulile (nu ma refer la pedepse, dar consecinte tot trebuie sa existe).
Si eu 2 fete diferenta de 4 ani intre ele. Cea mica e cu 4 zile mai mica decat Sofia. Cea mare desi si-a droit foarte mult o surioara a avut un soc cand a aparut. A fost cea mai grea perioada: crize de plans, agresivitate, practice nu o mai recunosteam. Intr-o zi cineva mi-a spus ca aparitia unui frate sora pentru un copil e ca si cum sotul tau ar veni acasa intr-o zi si ti-ar spune „Draga, te iubesc asa de mult ca mi-am mai luat o sotie!”. Putin cate putin lucrurile au intrat intr-un normal. Acum pot sa zic ca se comporta ca doua surori (asa cum inteleg eu ca trebuie sa fie): exista zile in se inteleg foarte bine si fac impreuna totul, exista zile in care nu pot sta una langa cealalta. La 7.5 si 3.5 ani nu am cum sa le cer sa stie sa gestioneze un conflict, dar ambele invata din asta. Cea mai invata ca nu totdeauna are dreptate si ca faptul ca-I mai mare nu inseamna ca este bossul, cea mica invata sa negocieze , sa colaboreze si „sa lupte” pentru lucrurile ei. Da, toti ne-am dori sa se inteleaga intodeauna bine, dar in acelasi timp trebuie sa invete si sa se descurce in caz de conflict. E interesant de vazut cum se poarta Sofia cu Ivan cand sunt si alti copii. Il ignora sau e protectoare cu el? Oricat de mult ne straduim sa le acordam atentie in mod egal lor tot o sa li se para ca celalalt are mai mult. Un lucru pe care i l-am spus celei mari a fost ca oricand simte nevoia de o imbratisare poate sa o aiba. La fel am stabilit un „cod” secret cu ea ( e o atingere pe degete) pe care il fac doar eu cu ea cand ne despartim sau cand ne vedem. Am un alt „cod” pentru cea mica. Dar am observat ca cea mica nu sunt foarte importante aceste detalii. Ea nu stie cum e fara sa ai o sora si nici nu isi poate imagina cum e. Cea mare insa are nevoie de lucrurile astea „doar pentru ea”. O carte care a ajutat a fost „Julius, the baby of the world” ( e in engleza dar se traduce usor) si care e despre gelozia intre sora si frate. Eu zic ca atunci cand Ivan va creste mai mare Sofia va accepta mai usor prezenta lui si vor gasi mai usor lucruri pe care sa le faca impreuna.
Partea in care povestesti ca ti s-a intamplat sa tipi la ea, a fost ceea ce mi „vorbit” mie in articolul asta. In sensul ca uite, mai sunt si altii carora li se intampla sa aibe si scapari in ciuda eforturilor de a fi cea mai buna versiune de parinti pentru copiii lor… Pentru ca mi s a intamplat si mie de curand si m am simtit atat de vinovata si ultimul om insa nah… Se pare ca si nervii nostri cedeaza, chiar daca ne straduim din rasputeri sa ii tinem in frau in momente de genul asta..
Eu sunt copil unic la parinti si ma revad in Sofia.
De mica am declarat ca nu vreau frati si ai mei au respectat asta.
O inteleg asa de bine pe Sofia si chiar cred ca sufera mult.
Ea trebuie sa faca fata la o schimbare majora pe care nu si-a dorit-o.
Probabil si lui Ivan ii este greu, dar el nu a trebuit sa faca fata unei schimbari radicale asa cum o face Sofia.
Imi place ff mult personalitatea Sofiei! Are toate premisele sa fie o invingatoare, dar mai ales are o mami minunata.
Cât de străină mi se pare situația asta. Am două surori mai mici. Acum suntem ditamai caprele :)) eu am 26 de ani, Cora are 20 și Ada 18 ani. Ce am observat eu că făcea mama…niciodată nu cumpăra două jucării la fel, pentru a le determina să împartă. Le implica pe amândouă în aceleași activități, în mod egal. Nici una nu era mai presus de cealaltă. Făcea în așa fel încât să se ajute între ele, gen Cora să o învețe pe Ada să.și lege șireturile. Ada, chiar dacă era cea mai mică, să o ajute pe Cora să.și strângă hainele. Chestii minore, chestii care le uneau. Când era ziua mea, mama le îndemna la un cadou comun, le făcea să se simtă egale. N.a existat soră mare, mică și mijlocie. Doar…surori. Acum, stăm în orașe diferite, dar legăturile dintre noi sunt extrem de puternice. Cred că în copilărie, asta s.a datorat părinților. Au fost blânzi, calmi și au insistat pe iubirea dintre noi, ca surori. Au avut o răbdare de fier, cu 3 nebune care făceau toate tâmpeniile din lume. Încă e ciudat pentru noi că nu ne vedem zilnic. Menționez că toate trei suntem firi vulcanice și temperamentale. Suntem identice ca și caracter. Suntem agitate, permanent în mișcare. Râdem mult, glumim, uneori suntem obositoare pentru cei din jur:)) Părinții ne.au strunit greu, pentru că reprezentam o forță. Ne năpusteam asupra tuturor. Culmea, niciodată nu ne.am atacat între noi. Ne înțelegem din priviri, din gesturi, avem propriul limbaj. N.am avut granițe datorate vârstelor. Eu le.am luat cu mine la petreceri, la sucuri, la film…se integrau foarte ușor. Ce gelozii, ce crize, ce urlete? Între noi? Niciodată!
În vară, mă căsătoresc. Și.au împărțit responsabilități pentru ziua respectivă. M.au avertizat că „mănânc bătaie“ dacă.mi bat capul cu vreo problemă în ziua nunții. Ce să zic…surorile mele îmi sunt cele mai bune prietene.
Ce frumos, esti super norocoasa!
Suntem o familie norocoasă. Poate pare ceva de domeniul SF.ului, dar se poate să crești copii fericiți, doar cu strictul necesar. Mâncare normală, haine modeste, dar multă iubire și înțelegere. Răbdare și calm. Joacă și responsabilizare. Ideea că totul se câștigă, nu se cuvine.
Puse una peste alta…puii tăi se vor înțelege pe parcurs. Am observat în jurul meu, unde marea majoritate a prietenilor au frați/surori, că vorbesc cu drag unii de ceilalți. Cu povești din alea: „am tuns.o pe soră.mea, așa, de.al naibii ce eram. Că mă enervam că stătea mama dimineața să.i împletească părul.“ sau…„am dat foc tomberonului din curte, și.am dat vina pe soră.mea. săraca, a luat vina asupra ei, că eram o așchie de copil și știa că mă bate mama dacă află adevarul.“ Nimeni nu pare traumatizat de ceea ce a făcut fratele/sora. Pe lângă poveștile de genul ăsta, aud și „dacă nu era frate.miu să mă susțină financiar, nu reușeam să rămân la facultate.“ Sau „sunt inginer că m.a frecat soră.mea la cap, toată clasa a XII a.“ „reușesc să am o zi întreagă liniștită, cu soțul, că stă soră.mea cu copilul.“ în ochii mei, ăștia sunt frați care se pot baza unii pe alții. La mine a fost ușor, la alții..a durat ani până s.a format legătura, dar…e pe viață. E o legătură care nu se pierde. Eu așa cred.
Nu mi se pare asa grav ce povestesti tu aici. E normal. Faci doi copii si au firi diferite, natural. Fiecare cu personalitatea lui care trebuie respectata si iubita. De ce le place oamenilor sa insiste cu bagatul iubirii pe gat? Eu cunosc muuuulte cazuri in care fratii ajunsi la maturitate nu sunt BFF, sigur vorbesc, le face placere sa stea impreuna, dar nu sunt asa „lipiti” sau dependenti emotinal unii de altii. Si, totusi, sunt fericiti. Depinde de compatibilitatea lor. Nu e asa o tragedie.
Intrebarea e, esti impacata ca mama, daca relatia dintre Sofia si Ivan nu va evolua cum iti doresti tu?
M-am gandit la o alta chestie… dar n-o sa-ti placa. Mai fa unul, s-ar echilibra balanta 🙂 (stiu, ai zis ca gata, dar gandeste-te)
Fratele meu este cu aproape 5 ani mai mic decat mine.Cand eram mici am fost si geloasa dar l-am si iubit enorm.Eu îl pupam mult eu îl bateam chinuiam.Făceam multe împreună si ne iubeam foarte mult tot timpul ne pupam imbratisam el era jucăria mea.Saracul il.bagam pana si in căruciorul de papusi si ramnea blocat ca era pufos doar ca sa-mi faca mie plăcerea.
Acum însă uite…daca stau sa mă gândesc…vorbim ne vedem dar nu asa des si e ok si asa…fiecare cu familia lui ocupati din păcate…
Deci relatiile dintre frati fie devin mai bune cu vârsta sau dimpotrivă se mai răcesc nu neapărat din motive puternice.Scuze lipsa de virgule scriu de pe telefon
De câteva luni traiesc si eu in filmul asta, in care un frate il respinge pe celalalt.
Eu am 3 copii, intre primii doi este o diferență f mica, doar de 1 an si o luna. Ei au acum aproape 5 ani baietelul si respectiv, aproape 4 ani fetița.
Ei doi se iubesc enorm, se joaca împreună, plâng unul pt celalalt, se mai si ceartă, bineînțeles, dar nu vad sa existe gelozie intre ei.
Problema a aparut cand s-a nascut fetița noastră cea mica, in urma cu 5 luni.
De atunci, copilul nostru cel mijlociu efectiv s-a transformat. De multe ori ma duc cu teama dupa ei la gradinita, pt ca nu iesim bine de la gradi si incep crizele. De la un motiv minor, urla cat o tine gura, daca suntem acasa se si tavaleste si trage de haine.
Totul a debutat cam la 4 saptamani de la nasterea celei mici, si de atunci o tine asa, pot numara pe degete zilele in care nu s-a scuturat. Azi, de exemplu, e una din ele.
Stiu de ce face toate lucrurile astea, inteleg ca ii este f greu sa se adapteze la noua situatie, dar simt ca sunt la capatul puterilor.
As cere ajutor specializat, dar din pacate, nu mai locuim in Romania, si inca nu stapanesc limba tarii in care ne-am mutat.
Din păcate, din nou, eu nu ii pot oferi ei timpul nostru special, decat extrem de rar, asa ca si cand mergem la gradi, si cand ne intoarcem, si aproape de fiecare dată si la culcare, sunt singura cu toti 3.
Sotul meu are 2 joburi, asa ca putinul timp pe care il petrece acasa, de cele mai multe ori il petrece dormind..
Am uitat sa mentionez, baietelul e ok, el o iubeste f mult si pe fetița cea mica, lucru pe care nu il pot afirma despre sora lui.
Uneori cand ne plimbam, daca intram in vreun magazin, cea mare imi sugereaza sa o lasam pe cea mica afară, la usa magazinului, poate o ia cineva. Asta e doar un exemplu, dar are idei multe..
O sa incerc si eu abordarea ta, poate functioneaza si la noi, ca viata noastra ar fi mult mai usoara fara crizele astea..
Buna Ioana
Multumesc foarte mult pentru site-ul tau minunat. Nu o data m-am regasit in povestile tale, inca decand prima fetita avea o luna. Acum astept a doua fetita si diferenta dintre ele va fi tot de 2 ani si 4 luni ca in cazul Sofiei si al lui Ivan. Multumesc pentru acest articol care ne este si ne va fi de ajutor in lunile urmatoare. As dori sa te intreb daca ai vreo recomandare de bibliografie care sa ma ajute sa ma pregatesc mai bine. Am citit diverse articole, carti etc dar inca nimic structurat.
Multumesc si cat mai multa joaca frumoasa impreuna
Salut, iti recomand articolele despre sosirea unui frate de pe http://www.janetlansbury.com
Multumesc. Foarte util