De ce uităm ușor laudele, iar critica rămâne cu noi, ne doare și ne conduce?

Am observat asta la mine, în multe situații. Când mă gândesc la anii de școală, imediat îmi aduc aminte cum diriginta mă ridica în picioare și-mi spunea că-s indolentă (pe-atunci habar n-aveam ce înseamnă asta, dar din tonul ei îmi era clar că nu mă laudă), ironiile profesoarei de română la adresa tentativelor mele de analiză literară care erau diferite de comentariile din manual, râsul batjocoritor al profesoarei de fizică din generală, când eu nu reușeam să rețin care e forța centrifugă și care e cea centripetă. Când e vorba să-mi amintesc de toate aprecierile profesorilor sau ale părinților după olimpiade sau după ședințe, se face liniște. Nu-mi vine nimic în minte, deși sigur au fost câteva. La fel și cu amintirile recente. Primesc zilnic mult feedback de apreciere și recunoștință și doar ocazional câte-o critică neplăcută (și, uneori, perfect justificată). Aprecierile mă bucură pe moment, critica mă macină și mă doare zile la rând, ba, când o mai uit, repede o scot la lumină, să mă mai uit la ea puțin. Și cred că nu-s singura care face asta.

La început am crezut că problema este lipsa mea de încredere în mine, mesajele repetate pe care le-am primit de la familia apropiată și dascăli cum că nu-s bună de nimic, iar feedbackul negativ nu face decât să confirme previziunile lor. De curând însă am dat peste un articol care m-a ajutat să înțeleg ce se petrece, și, odată cu asta, cred că am priceput și ce am de făcut pentru a înclina balanța invers, pentru că sunt sigură că dacă voi reuși să mă hrănesc mai mult cu laude și mai puțin cu critică, aș avea mai multă încredere în mine, m-aș bucura mai mult de toate lucrurile frumoase care mi se întâmplă și aș avea în general o stare mai bună.

Clifford Nass, profesor de comunicare la Stanford University, spune că majoritatea dintre noi reținem mai degrabă întâmplările negative, iar asta se întâmplă din motive psihologice și fiziologice. “Creierul gestioneză informațiile pozitive și pe cele negative în emisfere diferite. Cele negative presupun un proces de analiză mai amplu, informația negativă e procesată cu mai multă atenție decât cea pozitivă. De aceea rumegăm mai mult evenimentele neplăcute și folosim cuvinte mai puternice pentru a le descrie, decât în cazul informațiile pozitive.

Roy F. Baumeister, profesor de psihologie socială la Florida State University, în articolul său din 2001 “Bad Is Stronger Than Good,” publicat în reviste The Review of General Psychology, spune că studiile arată că această tendință ține de natura umană și că există semne ale ei inclusiv în regnul animal (conform experimentelor pe șobolani). Pe scurt, concluzia lui e asta: “Emoțiile negative, părinții negativi și feedbackul negativ au mai mult impact decât cele pozitive. O impresie negativă și o prejudecată negativă vor fi întotdeauna mai ușor de format și mai greu de schimbat decât o impresie pozitivă”. Adică e mult mai ușor să-ți formezi o impresie proastă despre cineva și e foarte greu s-o schimbi, însă o impresie bună despre cineva e greu de obținut și ușor de schimbat. Drăguț, nu?

Așa se face că întotdeauna ne vom aduce aminte seara în care ne-am despărțit de iubit mai pregnant decât celelalte sute de seri în care am fost fericite cu el, de asta ținem bine ziua când am fost date afară și nu restul de sute de zile în care am fost bucuroase la job, de asta ținem minte ziua în care am pierdut bani și nu pe cele în care am găsit bani.

Explicația este, se pare, una evoluționistă. Cei care sunt mai atenți la aspectele negative au șanse mai mari să supraviețuiască și să-și transmită genele mai departe. Mai mult, spune prof. Nass, avem tendința de a vedea oamenii atenți la aspecte negative ca fiind mai inteligenți ca cei care caută doar aspectele pozitive. Cu alte cuvinte, dăm mai multă greutate criticii decât aprecierii. Ooof, ce păcat. Ar trebui să fie fix invers!

Ce putem face să ne simțim mai bine cu noi în ciuda tendinței minții noastre de a sublinia părțile negative ale experiențelor noastre, dar și pentru a oferi altora feedback constructiv cât mai puțin negativ cu puțință?

Profesorul Nass spune că atunci când simțim că vine mult feedback negativ spre noi, să oprim interlocutorul, să-i spunem: Stai așa, nu pot să primesc toate astea deodată, hai să le luăm pe rând.

Tot el spune că cea mai bună cale de a oferi feedback de ajutor este acesta: critica să fie urmată de un șir de aprecieri pozitive care să contrabalanseze cât de cât efectul criticii. De asemenea, el mai spune și că dacă ne lăudăm prea des copiii pentru lucruri minore, sunt șanse mari ca feedbackul negativ necesar uneori să îi rănească.

Ce cred eu că mai putem face este ca atunci când cineva ne oferă apreciere, să fim foarte conștienți la ea și să o primim cu adevărat. Ce bine, mă bucur mult că tu simți despre mine că am fost de ajutor, că ceva din ce am scris vreodată ți-a făcut ziua mai bună! Apoi să mai rumegăm la ea o vreme, programat, așa cum am face fără să vrem cu o critică. Ahaaa, deci am ajutat un om. Înseamnă că totuși la ceva sunt bună! Ce bine e să fii de ajutor! Ia să văd ce pot să fac să mai ajut puțin! Și după asta, mă duc să-mi dau un premiu!

Ce mai fac eu este să mă feresc de orice bârfă sau comentariu negativ care mă privește, atunci când pot. Lucrurile astea nu-mi aduc absolut nimic bun, nu mă ajută să fiu un om sau un profesionist mai bun, doar mă rănesc și mă dezamăgesc, așa că nu citesc, nu mă uit.

Un alt lucru care mi-a adus multă liniște este evitarea persoanelor care tind să vadă mereu jumătatea goală, acei prieteni care chipurile te aduc cu picioarele pe pământ cu critica lor constantă, cei care nu au nimic bun de spus, cei care văd doar scenarii pesimiste. Mi-e mult mai bine în optimismul meu, cu nori roz în jurul capului mereu.

Iar cu copiii, sunt de părere că trebuie s-o lăsăm mai ușor cu laudele, să le oferim lor spațiul de a se bucura de reușitele lor fără să-i aplaudăm pentru orice mărunțiș. Este egal de important, cred, să le oferim feedback negativ atunci când e necesar, însă fără a-i eticheta pe ei (ai fost neatent, obraznic, neasculător, agresiv), ci discutând despre acțiunea lor (ar fi fost mai bine să te uiți pe unde mergi, data viitoare m-aș bucura să respecți regulile, te rog să nu mai țipi în magazin, putem speria sau deranja alți oameni).

Cât despre cuplu, of, aici e tare complicat. Din tot ce am citit și am învățat în ultimul an, din tot am încercat și am observat în lucrurile dintre noi, aș spune că în cuplu, critica nu funcționează aproape niciodată. Atunci când partenerul face ceva care ne rănește, cel mai bun mod de a-i atrage atenția este acesta: Uite, când tu întârzii în fiecare seară la cină, eu mă simt o soție rea, pe care soțul ei o evită și o amână, mă simt neiubită și neglijată. Ar însemna mult pentru mine dacă ai putea face un efort să ajungi acasă cât mai repede după serviciu, în loc de: M-am săturat de scuzele tale, întârzii de fiecare dată și mă lași cu ochii în soare etc. Sau M-aș bucura să nu-ți mai lași ciorapii purtați pe marginea canapelei, seara sunt destul de obosită și nu mai sunt în stare să strâng, te rog să încerci să-i pui în coșul de rufe (menționez că la noi în casă eu sunt cea care lasă haine peste tot, așa că iată ce feedback mi-ar plăcea să primesc apropo de asta :P).

Ca o concluzie, deși facem treaba asta (să îngropăm laudele și să privim cu lupa critica) în mod natural, pentru că așa suntem programați, acum că nu ne mai pasc pericolele la tot pasul și nu riscăm să ne înhațe un tigru la următorul colț de bloc, putem lucra cu noi și cu cei din jur să nu ne mai alimentăm nesiguranțele și spaimele și să punem sub lupă laudele, să ne iertăm pentru ce nu facem bine, să învățăm din greșeli, dar fără a le ridica statui, și să îi ajutăm și pe ceilalți să fie bine cu ei, oferindu-le apreciere sinceră și feedback negativ delicat. 🙂

shutterstock_379806925

Sursa foto: femeie mindful via Shutterstock.com

24 Comments

  • CR/ST/AN spune:

    Mai este un aspect de luat în calcul. În mod automat credem și acceptăm vorbele dure și critice deoarece avem impresia că sunt adevărate versus replicile frumoase și blânde, cărora le atașam inconștient valența de falsitate.

    Pe de altă parte nu pricep de ce să critici o persoană, mai ales soțul sau soția. Cel mai potrivit este să observe comportamentul tău ireproșabil și va învăța, ce rost are să critici?

    In zilele acestea așa zis moderne critica e mai rea ca ploaia acidă.

  • Miruna spune:

    Fazacu iubitul e adesea invers: dupa un timp, uiti fix certurile si iti amintesti doar clipele frumoase, desi motivul pentru care v-ati despartit e inca in picioare.

  • Alina spune:

    Brene Brown, cercetator in domeniul vulnerabilitatii si rusinii vorbeste mult despre feedback in cartea ei: Curajul de a fi vulnerabil. Ce mi s-a parut mie valoros e ca pune problema momentului cand suntem pregatiti sa dam feedback. E un text destul de lung, il redau aici integral. ” Stiu ca sunt gata sa ofer feedback atunci cand:
    As prefera sa ma asez langa tine mai degraba, decat fata in fata.
    Sunt gata sa consider ca problema se afla in fata noastra, nu intre noi, si nu e doar a ta.
    Sunt gata sa ascult, sa pun intrebari si sa accept ca s-ar putea sa nu inteleg problema in intregime.
    Vreau sa recunosc tot ceea ce ai facut bine, in loc sa insist asupra greselilor tale.
    Iti recunosc punctele tari si cum te-ai putea folosi de ele ca sa abordezi dificultatile cu care te confrunti.
    Iti pot arata ca esti responsabil pentru ce ai realizat, fara sa te fac de rusine sau sa te invinovatesc.
    Sunt dispusa sa-mi asum propria responsabilitate.
    Pot sa-ti multumesc cu sinceritate pentru eforturile tale, mai degraba decat sa te critic pentru esecuri.
    Pot sa-ti explic in ce fel rezolvarea acestor probleme te va face sa te dezvolti si sa intrevezi oportunitati; si pot sa-ti dau un exemplu privitor la vulnerabilitatea si deschiderea pe care le astept de la tine”

  • Roxana spune:

    De aceea este critica atat de des folosita, mai ales in cazul copiilor, a subalternilor, pentru ca da roade, omul respectiv este mereu in alerta si asta e de dorit, asta se cauta in scoala, la joburi, alerta maxima, uzura maxima, randament maxim.

  • Teodora spune:

    Am mai remarcat un lucru in legatura cu feedback-ul negativ: atunci cand este dat cu blandete, pe o tonalitate macar neutra, este mult mai usor de acceptat. Aceeasi memorie a negativului am avut-o si eu, dar pe masura ce am vindecat din ranile trecutului, amintirile negative au palit si au lasat locul celor pozitive. De asemenea, parca mi-a devenit mai usor sa gestionez feedbackul negativ sau macar nu mai are un impact major.

  • Dan spune:

    Nu ai cum sa iti amintesti (prea multe) laude din perioada ta scolara fiindca nu au existat. Pur si simplu marea masa a parintilor de pe planeta nu a spus „bravo” copiilor pana in ultimii cam 15-20 de ani.

    Cauza e simpla – pana in epoca moderna se atingea foarte repede, dpdv educational, punctul de „diminishing returns”. Adica, pe romaneste, lipsea orice fel de oportunitate la un stil de viata diferit de al parintilor, cel bazat pe munca fizica bruta, cu abrutizare pe fond de saracie extrema. Acest stil de viata inca mai exista in unele segmente sociale; ecourile se simt insa peste tot, inclusiv in viata celor care au gasit in ultimii ani o nisa mai buna.

    Sigur, la nivel individual asta a generat o multime de resentimente, in special in perioada de tranzitie precum cea in care ne-am format noi. Nu credeti asta? – noi ca indivizi din zona 30-40 de ani suntem o generatie care „vedem” pe de o parte lumea rurala, satul traditional („lumea bunicilor”), orasul industrial („lumea parintilor”) cat si lumea globalizata moderna („lumea noastra”). E o perspectiva absolut unica in istoria umanitatii.

  • Elena spune:

    Apropo de ciorapi…eu as raspunde: Si cu ce te deranjeaza perechea aia lasata pe marginea canapelei? Inteleg doar daca nu mai ai loc sa te asezi din cauza ei, altfel nu vad un motiv intemeiat pentru care imi reprosezi asta. Daca nu-ti place e doar problema ta, o preferinta subiectiva ce nu are mai multa greutate decat preferinta mea subiectiva de a o lasa acolo!

    • Elena spune:

      Cu mentiunea ca la randul meu nu m-as astepta sa mi-i stranga celalalt, doar sa ma lase in pace sa-i strang cand am eu timp sau chef. Nu toti suntem order freaks, si nici nu inteleg de ce ordinea ar fi intrinsec o chestie pozitiva…iarasi, adaug ca nu vorbesc despre mizerie sau lipsa igienei, asta e altceva…

    • Robo spune:

      f bine spus ca ordinea nu e o chestie intrinsec pozitiva, fiecare OCD-ist ar trebui sa fie constient de asta atunci cand cere ordine de la celalalt – e o preferinta intr-adevar, cu un pic de avantaj fata de dezordine in sensul ca e mai eficienta
      adica daca iti lasi hainele peste tot, trebuie sa le cauti sau daca le amesteci cu cele spalate, s-ar putea sa nu mai stii care-s care – dar astea sunt intr-adevar probleme ale dezordonatului, nu ale ordonatului – pentru el e doar o chestie de preferinta.

      totusi, traitul cu succes in comun despre asta este: despre a acomoda preferintele celuilalt… cuplul si familia sunt singurul fel de comunism acceptabil, adica „pentru fiecare dupa nevoi, de la fiecare dupa posibilitati”

      problema apare cand nevoile unuia exced posibilitatatile altuia, si-atunci calea de rezolvare e compromisul, dupa cum zice Rox, ca e greu de cuantificat daca disconfortul pe care il resimte ordonatul cand e dezordine e in mod obiectiv mai mare sau mai mic decat disconfortul pe care l-ar avea dezordonatul daca ar fi ordonat.

    • Alina spune:

      Dar acele haine murdare trebuie si spalate la un moment dat, si atunci persoana desemnata cu asta (de obicei nu cea care lasa sosetele pe canapea) trebuie sa umble prin casa sa stranga toate sosetele lasate pe peste tot…si atunci nu e lipsa de respect fata de acea persoana? Si daca are servici si 2 copii care ii ocupa timp? Nu mai bine timpul pierdut cu stransul rufelor murdare de prin casa intru spalarea lor l-ar petrece cu sotul la un pahar de vorba? Eu asa am pus problema sotului meu si m-am facut inteleasa…pana la urma…fara suparare, fara reprosuri aiurea…

    • Rox spune:

      Uite, fix asa imi zicea mie sotul, si oricat de frumos si de glumet si de pasnic si inocent ar spune-o, mie imi pare un raspuns obraznic si lipsit de consideratie la adresa celuilalt pentru ca atunci cand convietuiesti cu un om este de preferat ca fiecare sa respecte dorintele celuilalt. Vrei sa incetez o chestie care pe tine te deranjeaza, atunci respecta si tu chestia care pe mine ma deranjeaza. Nu la modul de a face liste 1-1, dar la modul de compromis, uneori faci si ce nu-ti convine de dragul celuilalt.
      Nu sunt maniaca a ordinii, nu-mi trebuie sa fie totul aliniat, dar de aici si pana la o casa in care vesnic gasesc haine murdare aruncate cat colo e cam mare distanta. Si pentru ca am obosit sa le strang sau sa ma cert cu el, am ajuns sa traiesc intr-o casa in care nu e niciodata destul de ordine si nu-mi place.

    • Elena spune:

      Sunt de acord ca e nevoie de compromisuri, dar eu, din postura de dezordonat, ma simt oarecum discriminata. Cumva un repros de genul „biroul tau arata ca dupa razboi” pare mai rezonabil decat un repros cum ar fi „e atata ordine pe biroul tau ca-mi vine sa-mi iau campii”. Asa ca asteptarea uzuala e ca dezordonatul sa se plieze pe gusturile celui caruia ii place ordinea fara prea multe figuri, ca doar asa e rezonabil, nu? Iar daca fac eforturi titanice sa fiu ordonata, nici macar nu mi se recunoaste compromisul, se considera de la sine inteles ca eu trebuia sa fac asemenea eforturi, nu celalalt. Cam asta e frustrarea mea legata de ordine/dezordine…

    • Elena spune:

      Alina, nu, nu am pretentia ca altcineva sa-mi stranga lucrurile lasate in dezordine. Nici pe departe. Dimpotriva, ma enerveaza ingrozitor. Sunt ale mele, in dezordinea aia eu macar stiu de unde sa la iau si le iau cand vreau eu. Sigur ca ar fi lipsa de respect sa le las ca sa le puna altcineva la spalat sau „la locul lor”, dar tot lipsa de respect este si ca altcineva sa se apuce fara sa ma intrebe sa le schimbe pozitia doar pentru ca il irita vizual.

    • Alina spune:

      Ok, daca tu esti si cea care le pune la spalat, e altceva. Pe mine nu ma irita vizual, nu tin mortis sa fie ordine, dar cand stau acolo cu zilele si eu tre sa adun sa le spal atunci e nevoie de putin feedback negativ:)

  • cristina spune:

    Sa stii ca e dureros pt toata lumea sa fie criticat si pus la zid. Sa nu mai zic cata durere exista cand cineva iti critica cele mai dragi fiinte- copiii. Citeam de curand o postare absolut sinistra pe blogul Simonei Tache,in care o gloata nebuna critica cu ardoare o poza a unor parintii care aveau mai multi copii. Cum au indraznit oamenii aia sa fac atatia copii se intrebau cei care criticau. Printe comentatorii infocati se afla,bineinteles si sotul rau,care gasea sa se intrebe la ce folosesc atatia copii caci deja pamantul e plin. Cum sa pui o asemenea intrebare de o cruzime rara. Draga Ioana,cum v-ati simti voi daca altii ar spune despre copiii vostri ca exista degeaba, ca deja pamantul e plin si oricum copiii nu aduc decat „stres si oboseala cronica”? Puneti-va in locul parintilor pe care sotul tau si altii i-au pus la zid din simplu fapt ca au mai mult de 3 copii, cat fixase sotul tau ca e o norma acceptabila. Foarte dureros ca un om,care are la randul lui copii,gandeste despre ai altora asa.

    • Robo spune:

      ok, Cristina.

      1. in primul rand, nu inteleg de ce scrii pe blogul Ioanei despre ceva ce am spus eu in alta parte.
      in caz ca nu am explicat suficient de clar, eu si cu ea suntem 2 persoane diferite, despre care se prezuma ca au discernamant, deci fiecare e responsabil in mod individual pentru ce spune si ce face.
      tu ce faci aici, ma parasti pe mine la nevasta?! :)))

      2. in al doilea rand, nu mai departe de alaltaieri, imi spuneai mie ca sar in sus ca dementul cand vine vorba despre anumite subiecte, insa vad ca tu ti-ai facut program sa ma ataci pe mine aici chiar si cand nu spun absolut nimic.
      eventual puteai sa zici acolo ceva, dar nu aici.
      daca mai continui in felul asta, o sa te bag in spam, pentru ca ce faci tu se numeste atac la persoana, nu discutii despre lucruri.

      daca ai ceva de spus pe un subiect anume, mai ales cand ai o parere diferita de a mea, sunt numai urechi.
      altfel, nu ma intereseaza sa citesc parerea ta despre mine, repetata in fiecare post, ca o stiu deja.

    • Elena spune:

      Ba este o intrebare pertinenta in conditiile actuale, doar ca, pentru a intelege, ar trebui sa citesti cate ceva pe subiectul suprapopularii, amprentei de carbon etc.Iar fiecare are dreptul sa gandeasca ce vrea, chiar si despre copiii tai sau ai altora. Ar fi chiar culmea sa decizi tu ce am si ce nu am eu dreptul sa gandesc! Pana la urma, daca mie nu-mi plac copiii (tai), cu ce te afecteaza, te face asta sa-i iubesti mai putin?

  • Elena spune:

    Si Cristina, de ce nu poti accepta ca cineva poate fi constient in acelasi timp de doua lucruri: ca isi iubeste copiii si ii considera f importanti pentru el, dar ca, privind mai de sus, respectivii copii nu au mare importanta pentru univers, ba chiar foarte posibil sunt nocivi?

  • oana b. spune:

    Buna, Ioana
    Uite daca vrei un mesaj pozitiv, la care sa te gandesti un pic (chiar si ca exercitiu, cum ti-ai propus aici), iti spun eu cat de mult m-ai ajutat acum un an, cand ti-am descoperit blogul. Aveam atunci un bebe de 2 luni si eram la capatul puterii de epuizare, nesomn, nesiguranta daca fac bine ceea ce fac etc etc.
    Desi citeam multe articole care sa ma ajute sa inteleg mai bine daca e normal ce simt, cum sa fac sa fiu puternica si sa nu clachez, abia cand am citit articolele tale despre inceputul vietii cu bebe, despre cum e sa descoperi zi de zi ca poti mai mult, despre cum sa accepti ca nu esti perfecta si ca maine va fi mai bine, am avut un sentiment de usurare, am vazut brusc lucrurile altfel. Imi amintesc ca stateam noapte de noapte treaza (din cauza de bebe :)) dar nu imi pasa, pentru ca puteam sa citesc toate articolele tale depre Sofia, despre Ivan, in fiecare noapte mai mult si mai mult si am capatat curaj, incredere ca nu e nimic gresit in ce fac, ca va fi mai bine si mai usor intr-o luna, doua, trei, si intr-adevar asa a fost :))))
    Deci acum, dupa mai bine de un an in care constant astept si citesc ce scrii, simt nevoia sa iti multumesc si sa iti spun ca faci super bine ceea ce faci!

  • Talida spune:

    Felul in care primesti feedback negativ este cel mai important. Instinctiv, nu stim cum sa o facem, dar putem sa facem un efort constient sa fim mai blanzi, constructivi si empatici.
    Wish it was simpler…

  • Raluca spune:

    Cand am inceput sa lucrez cu o echipa de oameni de care sa am grija, acum ceva ani, la cursurile companiei ni s-a explicat ca nu exista feedback negativ, ci feedback constructiv. Nu este ceea ce in engleza se numeste „sugar coating”, ci prin folosirea termenului de „constructiv” se atrage atentia asupra faptului ca greselile sau comportamentele gresite nu sunt neaparat rele si trebuie pedepsite, ci sunt prilejuri de a invata. Stiu ca exista si un proverb ca „omul din greseli invata” si poate parea un truism ce zic, dar in cultura noastra greselile sunt vazute aproape intotdeauna ca ceva exclusiv negativ. Fiind crescuta de o pereche de parinti extrem de critici, pentru mine a fost ca o iluminare sa inteleg ca important nu este sa nu faci greseli, pentru ca cu totii le facem, oricat ne-am stradui, important este sa inveti din greseli. De atunci am extrapolat acest lucru si in viata personala si m-a ajutat sa comunic cu partenerul, cu copilul, cu parintii (mai greu cu parintii, e inca de munca), in mod constructiv, si nu negativ. Stiu ca poate parea o abordare usor fortata, dar prefer sa fim confortabili din punct de vedere psihic, sa ne recunoastem greselile, motivatia si ce am invatat din fiecare moment de acest gen, decat sa avem suparari care sa rabufneasca mai tarziu. Alte doua lucruri care mi s-au parut folositoare sunt 1) sa dau feedback cat mai aproape de momentul „intamplarii”, imediat daca este posibil, cat mai calm si cum s-a comentat mai sus, intr-un stil neutru si 2) in unele cazuri e bine sa „infasori” feedbackul negativ/ constructiv in doua feedbackuri pozitive, in acest fel impactul este micsorat. Stiu ca suna totul foarte „a corporatie”, dar toata retorica de mai sus se bazeaza pe studii psihologice, iar pentru mine abordarea s-a dovedit buna. Si inca ceva, feedbackul constructiv trebuie dat neaparat, ca si cel pozitiv de altfel.

  • Rox spune:

    Din nou, asta e o chestie care tine mult de viziunea omului asupra vietii si a propriei persoane.
    Ca sa explic: daca ma gandesc la anii scolii, printre primele chestii care imi vin minte este un episod din liceu in care diriginta m-a felicitat in fata clasei pentru o reusit la olimpiada nationala, apoi au aflat si ceilalti profesori care m-au felicitat si ei pe cum veneau la ora la clasa noastra. Apoi imi amintesc de un episod in care am rezolvat un exercitiu la franceza intr-un mod care a dat-o pe spate pe profa si mi-a dat pe loc un 10 in catalog, desi nu era cu scopul de a ne da note atunci. Trebuie sa stau si sa scormonesc bine in amintiri ca sa-mi amintesc ca doamna invatatoare m-a tras de par, profesoara de romana m-a certat in fata clasei si altele. Amintirile neplacute cu caracter de critica sau cearta sunt ingropate mai adanc, nu ma bantuie des, nu-mi intuneca zilele.
    O fi reactie de aparare, nu stiu, dar mintea mea alege sa se concentreze pe pozitiv (desi uneori mi-e greu, nu-mi vine natural cand am o perioada mai gri). Am avut parte de critici si de cand lucrez si ma afecteaza, pe moment im zdruncina increderea in mine, dar ma gandesc mereu ca daca era asa grav, nu ajungeam unde am ajuns. Imi dau seama ca pot gresi, ca unii oameni se pot supara (si pe buna dreptate), pot sa invat ceva din asta, dar incerc sa nu las sa ma afecteze sau sa ma defineasca momentele negative.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *