Sunt încă un copil. Al tău!

Știu cum te simți. Mă simt și eu la fel ca tine uneori. Speriată pentru copilul tău, disperată să ajuți, plină de dor, de regrete, poate. Obosită.

Nu-mi pot imagina cât de greu ți-a fost. Cu copil mic în facultate, cu copil lăsat la bunici în timpul săptămânii, cu serviciu în fabrică, în schimburi, cu nimic de cumpărat din magazine în afară de borcane cu mazăre, cu petreceri date cu pătura în geam, cu bărbatul plecat în străinătate pentru niște bani în plus, cu vacanțe din doi în doi ani, că nu erau bani. Singură cu un copil deja măricel, cu un salariu mediu, cu mii de griji și apăsări, decizii și coșmaruri poate.

Ți-ai îngropat tatăl. Apoi și soțul. Unii prieteni. Ai plâns, ai mers mai departe.

Mereu te-am văzut puternică. Mereu îmbrăcată la patru ace, mereu coafată, fardată corect, cu parfumul tău, același de două decenii, amestecat cu miros de tutun. Aproape niciodată plângând. Întotdeauna cu geanta plină de pastile pentru orice fel de urgență și mintea plină de soluții pentru orice fel de problemă. Mereu alături de o prietenă sau alta, de o vecină sau alta, într-o caracatiță uriașă de relații pe care ai știut să  le hrănești.

N-am să uit niciodată dimineața zilei de după cea în care ne-a ars apartamentul. Mobilele și hainele noastre fumegând, aruncate pe geam de pompieri. Covoare topite, tablouri curse pe pereți, lustre chircite, mirosul acela de ars pe care-l mai simt în nări și acum, după aproape 20 de ani. Dormisem în noaptea aceea la o vecină, pentru că toate geamurile casei noastre se spărseseră, era februarie și foarte frig. Iar dimineața, când am urcat la noi acasă, când am pășit în holul încă plin de fum, am rămas șocată. Nu la gândul că pierduserăm, amândouă, aproape totul, ci cu ochii la oamenii care mișunau de colo colo să strângă, să spele fumul, să aleagă scrumul de lucruri, toți veniți să te ajute, să ne ajute. În câteva săptămâni am primit covoare, perdele, mobilă, haine, electrocasnice, uși noi, speranță că o să trecem și peste asta. Și am trecut, datorită ție, pentru că tu chiar ești puternică!

Când plângi tu, atât de rar se întâmplă asta, de ce oare m-ai lăsat atât de rar să te văd plângând? Când plângi tu, ceva înăuntrul meu se frânge. Când plângi tu, știu sigur că ceva e teribil de dureros, de definitiv, de ireparabil. Mă doare pieptul și mă dor ochii. Fără să-mi dau seama, plâng și eu cu tine. Vocea ta plângând la telefon, chipul tău plângând mă dor. Suntem legate încă strâns, deși am 37 de ani. Tot copil am rămas. Al tău.

Pentru că am trecut prin atâtea împreună, pentru că deși nu ne-am spus prea multe noi la viața noastră, știm amândouă aproape totul.

Foarte puțin din ce sunt astăzi nu ți se datorează ție. Scrisul, răbdarea, dragul de oameni și de familie, respectul față de adevăr și dreptate, tenacitatea, puterea, de la tine le am.

La mulți ani, mama mea! Ai aici câteva suflete care te așteaptă cu dor, care vor să te aibă aproape, care se gândesc cu drag la tine! Să ne fii sănătoasă, să ne stai aproape, să ne vedem mai des, mai plin, mai cu sens, să avem timp unii de alții, cât  mai avem timp!

Te îmbrățișăm și te iubim!

Credit foto:  Tiny Smiles, în studioul lor de poveste

26 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *