Ba da! Ba nu! Ba nu da! Ba vai de urechea mea…

Eram la cină, eu și copiii, în bucătăria noastră. Ivan rodea măsline și pâine cu unt. E foarte amuzant când primește măsline cu sâmburi: le bagă la măsele și le roade de jur împrejurul sâmburelui în timp ce bucățile de măslină îi ies pe cealaltă parte a gurii căscate, se umple de bale și de negreală de la măsline, mereu trebuie să-i schimb pijamalele. Îi plac mult, zice el, deși nu cred sincer că înghite vreuna!

Sofia avea salată de roșii cu telemea, măsline și încă două feluri de brânză pe care le combina. Eu aveam salată de roșii, niște humus și încă niște brânzeturi, plus pâine prăjită. Vorbeam despre una, despre alta, Ivan se tot foia pe scaun, mai alunecă jos, se aburcă pe mine să se cațere la loc, Sofia mestecă în mișcare, ba în picioare lângă scaun, ba așezată pe o bucă, ba sub scaun, când cade de pe el, ba o zbughește să aducă nu știu ce animăluț din camera ei.

La un moment dat, mintea mea a zburat la o carte de copii pe care mi-o doresc mult tradusă în limba română, mestecam roșii și pac, mă trezesc din reverie niște zbierete. Sofia striga la Ivan:
– Ba tu!
În timp ce Ivan răcnea la Sofia:
– Ba tu TU!

Stereo îmi zbârnâia capul. Am făcut cel mai natural (și stupid) lucru din lume: am strigat și eu la ei:

– Măăăăi, ce răcniți așa?

S-a făcut liniște, se auzeau numai clefăituri.

– Sofia, de ce zbieri? Ivan e aici, te aude foarte bine!
– Pentru că m-a enervat foarte tare!
– Și eu mă enervez foarte tare uneori, de câte ori m-ai auzit răcnind așa?

Liniște.

– Ivan, de ce strigi?
– Sofia a stigat pima.
– Ba nu, strigă Sofia.
– Eeeei, stop! am strigat eu, dar ceva mai încet ca prima dată. Nu strigăm unii la alții! De la ce v-ați luat?
– Ivan a zis că ba da.
– Ba da ce?
– Nu mai știu. Dar eu am vrut ba nu, așa că am zis ba nu și el a zis ba da și m-am enervat și mi-a venit să țip.

Sună perfect logic. Ba da, ba nu, ba da da și tot așa, la mijloc nefiind de fapt nimic sau fiind cel mai important lucru din lume, mama, viața, casa, totul. Conflictul dintre ei va exista mereu, indiferent de cât de bine se vor înțelege pe alocuri.

– Sofia, tu cum te simți când eu strig la tine?
– Îmi vine să plâng.
– De ce?
– Pentru că mă sperii. Și pentru că mă gândesc că te-am supărat și îmi pare rău.
– Să știi că și eu mă simt la fel când tu strigi. Și Ivan. De asta nu e bine să țipi, cum nu e bine nici să lovești. Ce facem când cineva lovește?
– Spunem că nu ne place, ne ținem departe, cerem ajutorul unui adult, recită Sofia.
– Bun. La fel facem și când cineva ne enervează. Putem să strigăm la el sau să îl lovim, ceea ce nu este niciodată bine, sau putem să spunem: uite, mă enervează ce faci, o să mă duc în altă parte. Ce zici, Sofi, ai vrea să încerci?
– Dar e foarte greu, pentru că atunci când vin nervii nu mai știi ce ai de făcut.
– Așa e, cunosc foarte bine acest scenariu. Dar vrei să-ți spun ceva?
– Vreau.
– Nervii ăștia mari țin foarte puțin, cât o jumătate de melodie la radio, până numeri de trei ori până la 30 sau chiar mai puțin. Dacă reușești să te abții în timpul ăsta scurt, nervii cei mari trec și poți să răspunzi frumos la orice.
– Așa repede trec nervii mari?
– Promit! Ivan, ai ascultat și tu?

Ăsta mic, mozolit tot de măsline, rodea ca un câine, cu capul pe o parte, un sâmbure chel.
– Ăhă!
– Ce faci data viitoare când te enervează Sofia?
– Țip ia ea!
– Ba nu! începe iar Sofia.
– Ba da! nu se lasă nici Ivan.

Am ridicat o sprânceană și le-am arătat-o amândurora cum stătea ea acolo sus pe frunte, sus de tot.

Sofia a început să numere în gând. Ivan a mutat sâmburele pe celălalt rând de măsele.

– Vă rog mult, deloc nu-mi plac zbieretele. E normal să vă contraziceți, dar pe un ton normal, vă rog, hai să exersăm. Bine? Avem un plan?
– Biiine, zice Sofia cu ochii dați peste cap, așa, ca o divă.
– Ăhă, confirmă și Ivan.
– Perfect! Acum să mergem să spălăm dinții.
– Eu prima, o zbughește Sofia.
– Ba nu, eu! strigă Ivan.
– Nu tu, eu sunt prima în casa asta, eu mă spăl prima!
– Și eu sunt an doinea, deci eu mă spăn pimul!
– Nu!
– Ba da!

O iau amândoi spre baie cu volumul tot mai pițigăiat. Mai am de lucru, e clar. Sau aș putea să-mi rulez eu o muzicuță interioară care să acopere soundtrackul vieții mele, ăsta cu strigăte.

Ivan iese primul din baie:
– Te-ai spălat primul?
– Nu, am iăsat-o pe Sofi că ea e mai maie.
– Sofi, deci te-ai spălat tu prima?
– Nu, că de fapt, care-i graba, oricum trebuie să vii tu să ne speli pe amândoi și stăm toți trei în baie până terminăm, deci hai, vii?

De o orchestră întreagă am nevoie, vă spun.

Sursa foto: frate și soră se ceartă via Shutterstock.com

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4219

11 comentarii

  1. Cât timp încă îi auzi, e bine. Știu părinți care au dezvoltat sistem de imunitate auditivă ceva de speriat. Lumea din apropiere își spmulge părul din cap de urletele pruncilor, iar ei, părinții acelor prunci, poți să juri că au dopuri în urechi.

    • Cumnata mea a dezvoltat imunitate la aspirator. Cel mic (cca 1,5 ani) are o pasiune pt aspirator și-l pune în funcțiune non-stop. A constatat că are imunitate când a venit cineva în vizită și a întrebat-o „cine folosește aspiratorul, se aude de când am venit noi (cca 20 minute)?” Ea nu-l mai auzea. 🙂

    • bai, nu, eu la urlete am senzor, le urasc atat de tare! sper sa nu trebuiasca sa ma obisnuiesc vreodata cu ele!

  2. The story of my life…Numai că, mama lor de 90 de secunde, dacă îmi vin ele în minte când mă prind din urmă nervii ăia mari la certurile lor banale, chiar și pentru o bucată de pâine, dimineață la prima oră!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *