Eu mulțumesc!

Am ajutat-o să-și strângă lucrurile de pe jos și să și le așeze în ordine în dulapuri. Mi-a spus:
– Mulțumesc, mami!

M-am uitat la ea, înaltă deja, cu ochii ei de migdală, rotunzi, limpezi, cu părul ei moale și fin, ca al meu, cu mâinile ei albe și puternice, cu nasul ei mic, îndreptat în sus, și i-am spus:
– Eu îți mulțumesc, Sofi.
– Pentru ce, mami?

Am oftat. I-am zâmbit.
– Pentru că ești.

Mi-a zâmbit înapoi cu moaca aia a ei în formă de habar n-am despre ce vorbești.

– Știi, înainte să te naști tu, eram altfel de om. Nu râdeam la fel. Nu știam să mă bucur de viață ca acum. Pierdeam timp cu supărări mici. Eram așa… aiurea cumva. Apoi ai venit tu și mi-am dat seama cât de frumoasă e viața. Am învățat să râd tare și să mă bucur de mine și de tine, de tati, de noi, zilele mele sunt toate frumoase de atunci. Pentru asta îți mulțumesc.

Mi-am dat seama că plâng doar când o lacrimă a picat pe mâna ei, iar ea a tresărit.
– Cu plăcere, mami, mi-a zis, și și-a lipit capul de burta mea, de fosta ei casă, de locul unde a început povestea noastră, locul unde am început eu, de fapt, să FIU.

Am mai stat așa o vreme, apoi ea mi-a spus:
– Nu plânge, mami, suntem împreună, așa că totul e bine.
– Știu, iubita mea, plâng de bucurie și de recunoștință că suntem împreună, că trăim clipa asta, și că înainte am făcut curat și că după asta o să mergem să citim o poveste și tot așa.
– Mami, toată viața o să fie la fel ca acum?
– Se vor schimba unele lucruri, ne mai schimbăm și noi, dar eu sper că împreună vom fi mereu, și că ne va fi mereu bine așa.
– Îmi place acum. Și-mi vine să zâmbesc, nu să plâng.

Am simțit pe burtă cum i se schimbă fața într-un zâmbet. Și eu zâmbesc, printre lacrimi și muci. Așa e iubirea asta plină, cu fericire și durere la un loc.

Sursa foto: îmbrățișare mamă-fiică via Shutterstock.com

Pin It

6 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *