Atașamentul sigur dintre copil și părinte este esențial pentru binele copilului

Teoria care spune că, pentru a crește întregi, copiii au nevoie nu doar de hrană și de căldură, ci și de un atașament sigur față de unul dintre părinți este relativ recentă, studii pe acest subiect au apărut abia în ultimul secol. Până atunci, nu se prea uita nimeni la nevoia copilului de siguranță emoțională (vezi condițiile din orfelinatele din întreaga lume, unde copiii primeau haine și mâncare, dar foarte puțină afecțiune, iar nivelul lor de dezvoltare era redus, lent și mulți dintre ei nu recuperau niciodată).

Numeroase observaţii clinice şi cercetări conduse de către personalităţi cunoscute printre care  H.M. Skeels (1901–1970),  Rene Spitz (1887-1974),  Donald Winnicott (1896-1971), Anna Freud (1895-1982), Francoise Dolto (1908-1988), John Bowlby (1907-1990)  au argumentat de-a lungul vremii nevoia vitală a copilului de a creşte într-o familie, în interacţiune cu un adult calm, cald, disponibil şi competent.

Încet încet, pe baza cercetărilor lor, s-a modificat întregul sistem de protecţie a copilului în lume, s-au adoptat noi legi și reglementări, iar specialiștii și-au schimbat abordarea.

Teoria atașamentului a fost dezvoltată de John Bowlby. Ea ne ajută să înţelegem rolul felului în care reacționează adulții cu copilul asupra dezvoltării celui mic, impactul pe care îl are în personalitatea și viitorul copilului relația cu părintele său.

Informațiile de mai jos sunt preluate dintr-un articol scris de Ana Muntean, profesor universitar doctor la Catedra de Asistență Socială, Universitatea de Vest din Timișoara, președinte fondator al organizației Societatea pentru copii și părinți (SCOP). Prof. Ana Muntean va susține la București o conferință de două zile pe tema atașamentului părinte copil, la care vă invit: pe 17-18 februarie, la MȚR. Dacă luați biletul până pe 31 decembrie, la un bilet cumpărat beneficiați de unul gratis! Merită! Detalii am pus la final.

La orice vârstă, tot ceea ce nu înţelegem, orice este nou reprezintă  un factor de stres. Copilul este foarte sensibil, el memorează şi învaţă din toate experienţele pe care le trăiește, și face toate acestea în timp ce se dezvoltă într-un ritm foarte alert. Este extrem de important ca în tot acest iureș de creștere și de nou, copilul să aibă alături un părinte calm, care să-l asigure pe copil că este bine, în siguranță. Sigur, copilul are nevoie de hrană și să fie schimbat, dar felul în care părintele face toate astea asigurându-l în același timp că e protejat orice-ar fi este esențial.

Comportamentul de ataşament este declanşat de situaţiile de stres. Aceste situaţii generatoare de disconfort şi frică îl determină pe copil să caute proximitatea adultului în care are încredere, în baza experienţelor anterioare, că-l poate proteja. Acest adult de încredere reprezintă pentru copil, figura de ataşament. Figura de ataşament reprezintă paradisul de securitate al copilului, în relaţie cu care copilul se simte relaxat, curios, sigur de sine, capabil. Această siguranţă/securitate îl face apt şi gata să exploreze lumea, cu toate pericolele, dar şi tentaţiile ei. La confruntarea cu o situaţie percepută de copil ca fiind periculoasă, acesta va fugi din nou spre baza sa de securitate, căutând protecţia figurii de ataşament.

În acest du-te-vino între lume şi figura de ataşament protectoare, copilul explorează şi cunoaşte universul, îşi cunoaşte locul şi valoarea personală în raport cu ceilalţi şi îşi dezvoltă setul de aşteptări în relaţiile cu ceilalţi, în special cu persoanele semnificative din viaţa sa. Aceste experienţe construiesc un scenariu în mintea sa, adică ceea ce John Bowlby (1988b) numea « internal working model » (model internalizat de funcţionare a lumii).  În acest model se află propria noastră reprezentare (imaginea de sine) care poate fi pozitivă (sunt o persoană care merită să fie iubită), precum şi reprezentarea/imaginea celorlalţi (ceilalţi sunt persoane de încredere !) (Lapsley, Varshney, Aalsma, 2000).  De-a lungul întregii vieţi, relaţiile cu ceilalţi, în special cu cei semnificativi din viaţă (partener de viaţă, copil, părinte, prieten, coleg, şef, etc) se vor desfăşura conform orizontului de aşteptări construit în interacţiunea cu figura de ataşament (Bowlby, 1978).

În funcţie de disponibilitatea şi promptitudinea figurii de ataşament, de căldura acesteia şi sensibilitatea cu care înţelege şi răspunde la semnalele copilului (Ainsworth, 1973) copilul va dezvolta o anumită strategie comportamentală în situaţii de stres. Această strategie comportamentală în raport cu figura de ataşament, desfășurată în situaţii de disconfort, de frică, sintetizând modul în care recurge la protecţia figurii de ataşament, reprezintă tipul de ataşament.

În cele mai fericite şi cele mai frecvente cazuri (conform literaturii de specialitate, aproximativ 55% din copii, dezvoltă un atașament securizant ; Benoit, 2004) această strategie comportamentală se structurează în raporturile copilului cu un părinte/adult  iubitor,  sensibil,  competent în protejarea copilului. Astfel copilul va avea şansa de a-şi dezvolta încrederea în figura de ataşament, încrederea în sine şi în lumea din jurul său. Acest tip de comportament de ataşament cu finalitate de securizare a copilului este numit ataşament securizant (tipul B). Strategia comportamentală specifică acestui tip de ataşament, deprinsă în copilărie, va impregna întreaga conduită a individului, de-a lungul întregii vieţi. În această strategie, momentele dificile, momentele de frică şi nesiguranţă sunt depăşite căutând proximitatea şi solicitând ajutorul figurii de ataşament.

Când însă copilul îşi confruntă frica şi nevoia de protecţie cu un adult mai puţin disponibil, un adult având propria lui agendă prioritară faţă de solicitările copilului, indisponibilitatea adultului, manifestată într-un registru variat, va genera la copil o strategie comportamentală bazată pe ideea că la greu trebuie să te descurci singur,  căci nimeni nu-ţi va veni în ajutor.  Strategia comportamentală pe care o va aplica în situaţii ce-l vor speria va fi una de evitare evazivă a figurii de ataşament, a celorlalţi, şi de căutare de soluţii bazate doar pe resursele proprii. Este tipul de ataşament insecurizat evitant (tipul A-avoidant). Neîncrederea construită în raport cu figura de ataşament se va extinde pe parcursul extinderii spaţiilor de viaţă ale persoanei şi se va aplica la fiecare confruntare cu situaţii dificile. La nevoie, copilul nu va fugi în braţele sau proximitatea figurii de ataşament, ci va face eforturi pentru a se confrunta cu situaţia generatoare de frică.

În raport cu un adult inconstant, oscilant în disponibilitatea sa comportamentală şi manifestarea afectivă faţă de copil, copilul va dezvolta o strategie comportamentală menită să-l determine pe adult să fie disponibil, ”ca în momentele lui « bune »”. De la comportamente de seducţie şi până la ieşiri agresive faţă de adult sau faţă de sine însuşi (autoagresive) copilul va recurge la orice variantă de comportament ţintind manipularea adultului şi determinarea lui spre a fi la dispoziţia copilului. Este o strategie comportamentală ambivalentă (tipul C ) cu ieşiri comportamentale şi risipă de energie care ar fi putut fi utilizată pentru descoperirea lumii şi dezvoltarea copilului. Copilul stă blocat în această relaţie în care face eforturi să domine cu orice preţ. Raporturile cu cei semnificativi, de-a lungul întregii vieţi, se vor înscrie în acest registru dureros al neîncrederii şi dorinţei uriaşe de a-i menţine pe ceilalţi în permanentă ascultare. În această descriere este evidentă frustrarea ca sursă a comportamentelor agresive la copilul aflat în interacţiunea cu un astfel de părinte ”imprevizibil”. Din păcate, astfel de copii sunt adeseori agresivi în interacţiunile care-i nemulţumesc, chiar şi atunci când părintele său nu se manifestă agresiv ca răspuns la comportamentul provocator al copilului.

Când figura de ataşament se remarca prin absenţă sau violenţă în raporturile cu copilul, copilul terifiat de această relaţie nu mai este capabil de a dezvolta un tipar/o strategie comportamentală. Toată energia lui vitală va fi utilizată spre a supravieţui. Nevoia de figură de ataşament este genetică, dar indisponibilitatea severă şi de durată a adultului vor incapacita copilul în construirea unei strategii comportamentale în jurul figurii de ataşament.  În consecinţă, comportamentul în situaţii de risc nu va avea un anumit tipar, după cum nu a existat o anumită figură de ataşament accesibilă copilului. Soluţiile pe care le va găsi copilul la situaţiile de risc cu care se va confrunta vor fi în acord cu condiţiile implicite ale momentului, putând împrumuta din caracteristicile celorlalte trei tipuri, descrise anterior. Dar anxietatea continuă, tribut pe care-l va plăti copilul absenţei adultului protector din viaţa sa va fi evidentă în dezorientarea în timpul şi spaţiul real şi imaginar precum şi în dezorganizarea comportamentală a acestuia. Acest tip de ataşament, ataşamentul dezorientat-dezorganizat (tipul D), va lăsa individul expus în fata vicisitudinilor vieţii, iar când acestea vor deveni insurmontabile în viziunea sa,  îl vor arunca în nebunie şi moarte. În interacţiunea cu un adult care este el însuşi sursă de spaimă sau chiar traumă pentru copil, copilul nu se mai poate construi pe sine însuşi, nu-şi poate dezvolta sentimentul continuităţii vieţii, nu-şi poate structura strategii comportamentale proprii, identificabile ulterior în tipul de personalitate.

Vedem aşadar cum tipul de ataşament nu e doar o strategie de comportament în faţă situaţiilor dificile, care ne sperie, dar şi ochelarii prin care privim viaţa, pe ceilalţi din jurul nostru şi pe noi înşine. Suntem fiinţe sociale şi în majoritatea situaţiilor de viaţă problematice nu ne confruntăm direct cu universul, ci prin intermediul culturii în care trăim şi recurgând la capitalul nostru social, în modul în care l-am construit în copilărie, în interacţiunea cu figura de ataşament şi cu ceilalţi semnificativi, care au jucat un rol în îngrijirea şi protejarea noastră.

Un ultim aspect, deşi nu cel din urmă: tipul de ataşament este garantul sănătăţii mentale, aşa după cum se poate vedea în rândurile anterioare şi mai ales, aşa cum psihologii developmentalişti susţin. Când figura de ataşament este indisponibilă, imprevizibilă, speriată  sau înfricoşătoare pentru copil, condiţia primară pentru sănătatea mentală timpurie a copilului este subminată (Lieberman & all., 2008).

Acesta va fi subiectul dezbătut pe 17 și 18 februarie în sala mare a Muzeulu Țăranului Român, în cadrul evenimentului Atașamentul părinte-copil, baza relațiilor sănătoase, organizat de Asociația de educație prenatală Leagănul Vieții. Conferința de două zile este susținută de Profesor Univ. Ana Muntean, autor a peste 10 cărți și publicații de specialitate, psiholog pentru copii, una dintre cele mai importante figuri în domeniul Atașamentului părinte-copil la nivel european și printre puținii experți în acest domeniu din România.

Pe parcursul a două zile, Ana Muntean va prezența publicului informații esențiale despre atașamentul părinte– copil:

  • Ce înseamnă un atașament sănătos și de ce au nevoie copiii de un atașament securizant?
  • Atașament și traumă. Reziliență.
  • Atașamentul copiilor/atașamentul părinților. Cum și când poate fi „reparat” atașamentul
  • Atașamentul în copilărie și manifestările lui în viață de adult

Acest curs este deopotrivă adresat părinților, bonelor, bunicilor, dar și educatorilor, învățătorilor și oricăror persoane dornice să se implice în procesul de dezvoltare a unor copii cu atașament securizant.

Vă puteți înscrie AICI. Cred că e un cadou foarte potrivit pentru un cuplu de viitori sau proaspeți părinți sau pentru bunici sau bonă, o investiție pe termen lung cu posibile rezultate esențiale pentru copil.

Sursa foto: copil iubit via Shutterstock.com

Pin It

1 Comment

  • dojo spune:

    Eu am dezvoltat tipul A si, in ciuda unor mici avantaje, nu e chiar ideal. Avantajele sunt ca devii un om extrem de bine infipt pe propriile picioare, cu sentimentul ca poti muta muntii, daca doresti. Asta face bine in general, ca si realizezi destule. Partea proasta este ca te complici de multe ori, doar pentru ca nu ai incredere in nimeni.

    In ultimii ani am realizat ca am o problema si am incercat sa accept si ajutor din partea altora si chiar e mai usor. Sunt probleme pe care le rezolv mai rapid si fara atat stres.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *