Nimeni nu primește în viață tot ajutorul de care are nevoie.
Mi-a rămas în cap replica asta, am auzit-o într-un serial la care mă uit seara, după ce adorm copiii (se numește The Affair, în caz că urma să întrebați).
M-a lovit așa, ca un vânt rece care dă buzna peste tine iarna, când deschizi dimineața fereastra camerei tale încălzite de somnul de peste noapte. M-a lovit și m-a făcut să mă cutremur. Așa e. Nimeni nu primește în viață tot ajutorul de care are nevoie.
Toți suferim, mai mult sau mai puțin. Durere simțim toți, de toate felurile. Iar durerea asta nu se poate împărți cu nimeni, niciodată. Uneori te ajută să ai pe cineva alături, să poți vorbi sau tăcea despre asta, să fii ținut în brațe, să fii consolat și să-ți facă cineva o supă caldă, dar durerea e toată numai a ta, tu o duci, în tine trece în timp, sau nu.
Ne căutăm, de mici, alinare în alții. Copiii, în părinți. Adolescenții, în prietenii. Tinerii, în iubiți. Adulții, în copii. Bătrânii, unul în altul. Iar alinarea asta vine fie deloc, fie în cantități mici sau mari, dar niciodată suficiente. Ai vrea mai mult, ai vrea să existe o soluție să nu mai doară, ai da tot ce ai să existe cineva sau ceva să-ți ia durerea cu mâna, să uiți, să adormi și când te trezești, să fi dispărut.
Din păcate, durerea e numai a noastră și o trăim singuri.
Oamenii ajută în oarecare măsură. Grăbesc vindecarea. Îți dau curaj. Optimismul e contagios în cele din urmă. Puțina alinare pe care o putem primi din afară vine din relații, pe care trebuie să le construim cu adevăr, sinceritate, altruism, iubire și iertare. Dacă nici asta nu avem, viața ne poate fi foarte grea, și e păcat, pentru că viața poate fi frumoasă în ciuda durerii de care nu scapă nimeni.
Ce cred că putem face e să ne construim relații. Din cele adevărate. Adică dacă tot e atât de greu, măcar puținul ajutor pe care-l putem primi de la alții să existe cu adevărat și să fie de calitate. Să ne ținem copiii aproape, părinții, puținii prieteni pe care îi avem. Să le fim și noi aproape, chiar dacă uneori asta înseamnă că le luăm puțin din durere și o cazăm la noi în suflet. Să avem răbdare, să fim acolo chiar dacă nu suntem de acord cu ce face celălalt, să ne povestim cu bine și cu rău, pentru ca atunci când vine greul, celălalt să știe cum să ne fie ajutor.
Relațiile sunt complicate, la fel e și viața. De multe ori lucrurile se sparg, se ciobesc, și asta doare. Nu ne putem ascunde de asta, nu ne putem imuniza decât cu prețul vieții însăși și nu cred că merită. Ce-am învățat în timp este că ce contează cel mai mult este cum sunt eu cu mine și cu ceilalți când mă doare. Ce învăț din asta despre mine și despre alții. Cum folosesc ce-am învățat ca să trăiesc mai frumos, mai plin.
Nu pot fugi de durere și nici nu pot scăpa de ea când n-o mai suport, pentru că nimeni în viață nu primește tot ajutorul de care are nevoie, dar pot să fiu blândă cu mine și cu alții când vine peste mine necazul, pot vorbi despre asta, pot sta pur și simplu cu durerea având încredere că va trece și asta, ca toate celelalte.
Ne avem pe noi înșine și ne avem unii pe alții. Nu știm ce ne așteaptă, dar știm că da, e posibil ca ceva, cândva, să ne doară, poate să ne doară insuportabil. Până atunci, să stăm aici, să ne iertăm, să fim și să facem bine, să ne întindem mâinile unii spre alții, pentru că iubirea și iertarea sunt, de cele mai multe ori, singurul ajutor pe care-l putem oferi sau primi vreodată.
Sursa foto: îmbrățișare via Shutterstock.com
Si eu sunt fan The Affair, am ajuns la sezonul 3. Iti recomand Gipsy, din pacate are doar un sezon dar e palpitant. Netflix creaza dependenta 🙂
Eu va recomand The sinner. Tot un sezon.
Am incercat sa urmaresc The sinner, dar e mult prea deep. Dupa un episod am nevoie de o zi intreaga sa-mi revin.
Zillele trecute a trecut la cele vesnice Aspazia Otel Petrescu.Viata ei a fost un exemplu perfect pentru a arata ca durerea nu o traim singuri,daca ne punem nadejdea in Dumnezeu.Sunt dureri care ne pot cobori la stadiul de animal,si cred ca in atare situatii nu putem ramane umani decat atunci cand nu uitam ca avem mereu alaturi pe Cel ce a biruit lumea.
Evident ca oamenii ajuta,insa vindecarea vine din alta sursa.
Total adevarat.
Paul Claudel: „Dumnezeu nu a venit in lume pentru a eradica suferinta, Dumnezeu nu a venit in lume nici macar ca sa o explice. Dumnezeu a venit in lume ca sa umple suferinta umana cu prezenta Lui.”
Parintele Calciu: „In momentul in care am fost in temnita si am vazut oameni care mureau cu rugaciunea pe buze, oameni care erau chinuiti si se rugau pentru cei care-i chinuiau, oameni care stateau in inchisori, iar copiii lor si parintii lor sufereau si ei se rugau pentru toti, am inteles ca intr-adevar Hristos este Cel care sufera in noi.”
Adevarat.
„Hristos a transformat suferinta si i-a dat semnificatie”
(Jonathan Jackson, actor)
Cat adevar poate scoate o singura replica din noi!
Buna de tinut minte cand copilul ne va reprosa ceva peste ani, desi am incercat sa fim cei mai buni parinti.
Si eu vreau exact acelasi lucru: sa adorm si, cand ma trezesc, sa fi disparut toata durerea si tristetea pe care aceasta o genereaza in mine si in viata mea. Ma lupt cu mine, cu ea… Sper sa reusesc sa fiu mai bine in viitor. 🙁
Foarte frumos si foarte adevarat. Ajungi sa gandesti asa abia atunci cand te accepti cu toate vulnerabilitatile, cand faci pace cu tine insuti, fara sa te mai compari cu aproapele tau.
Durerea nu trece niciodata. Nu am putut sa-i transmit Simonei vreun cuvant, vreun mesaj. Sunt muta. Si-mi e frica. Am trecut prin asa ceva cu prietena mea, cu sotul ei. Ne durea la unison toata carnea si ne spuneam ca e o gluma. Si-mi este si mai frica de faptul ca toti acolo ajungem.