De ce ne-ai mai născut, mami, dacă nu ne lași să ne jucăm?

Oh, vacanțele școlare și grădinițești, acele momente speciale în care copiii sunt acasă, plini ochi de energie, cum de altfel e și normal, că doar e vacanță, iar tu trebuie să muncești program normal, pentru că, din păcate, tu nu mai ești de mult nici la școală, nici la grădiniță.

Și iată-mă pe mine, editând o carte proaspăt tradusă, capitolul despre pierderile de sarcină. Cu tristeți și lacrimi, speranțe sfărâmate și ecografii traumatizante, în timp ce copiii mei se joacă de-a indienii strigând la pereți și unul la altul, sărind peste mine și laptopul meu ca iezii peste pârleaz, aruncând unul spre altul perne și dragoni de pluș, știți, ca-n vacanță.

– Alo, copiii, dacă s-ar putea să vă războiți ceva mai încet, încerc să lucrez aici sub ploaia voastră de săgeți imaginare…
– Mami, exclus, acum e război, care este foarte gălăgios, ce, nu știi cum e războiul? îmi explică Sofia bătând toba lui taică-său ca să anunțe tribul adversar, adică pe fratele ei mai mic, că tratativele de pace au eșuat.
– Înțeleg, bine, atunci, ca să pot totuși lucra, m-aș duce la mine-n cameră puțin de tot, să termin măcar capitolul ăsta azi?
– Mami, o să ne lași aici singuri? Suntem copiii tăi mici, zice tot ea, bătând din genele ei de copil mic de aproape șase ani.

La naiba, nu pot să-i las singuri. Ăl mic n-are patru ani. E interzis prin lege.

– Auziți, nu vreți voi să faceți un lego sau ceva?
– Beachi iego, zice ăsta micu. Ics iego, și-mi arată cu degetele semnul X, ceea ce înseamnă fără urmă de ambiguitate că lego nu i se pare o idee bună.

Nu știu cum toți ceilalți părinți au noroc de copii care iubesc lego. Ai mei iubesc tobele și războiul, cel mai adesea în același timp.
– Un puzzle? Sau poate o carte? Știu, ați putea să colorați. Cu pensulele și acuarele, ce ziceți? Puteți să desenați și pe masă, nu mă supăr…

Aș fi făcut orice să capăt un sfert de oră de liniște, eram aproape dispusă să cumpăr o masă nouă pentru bucătărie, la nevoie.
– Nu, mami, mulțumesc. Ivan, ești pregătit? La ataaac!

Pisica se ascunsese de mult sub cada din baia cea mai îndepărată. M-aș fi băgat și eu acolo dacă aș reuși să mă strecor prin ușiță cu tot cu laptop și nu m-aș teme de un scurtcircuit.

După încă cinci minute, am renunțat. N-avea sens, citeam aceleași cuvinte de zeci de ori și nu pricepeam nimic în haosul general care este biroul meu de lucru de-acasă, adică un teanc de perne pe canapea pe care-mi proptesc spatele și altul pe care-mi înfig laptopul, după ce am dat la o parte în prealabil haine mici și mari, cărți, jucării și desene care încă nu s-au uscat.

Fața mea arată destul de dezamăgită, mai ales când îmi dau seama că iar va trebui să stau până târziu la noapte sau să pun ceasul la 6 dimineața, ca să termin de editat cartea asta.

– Ce e, mami, de ce ești năucă? mă întreabă candid Sofia, de parcă nici război n-a făcut, nici de conceptul de liniște n-ar fi complet străină.
– Mă gândeam și eu cât de frumos ar fi să pot lucra măcar puțin cu voi prin preajmă, ca să nu rămân foarte în urmă zilele astea, dar nu se poate pentru că voi sunteți foarte foarte gălăgioși azi și nu reușesc să mă concentrez la nimic.

Se uită unul la altul, apoi Sofia îmi dă lovitura de grație (deși eu nu eram deloc înscrisă la război drept trib adversar):
– Atunci, mami, de ce ne-ai mai născut?
– Da, chian așa, mami, de ce ne-ai mai făcut dacă nu ne iași să ne jucăm, ă? învârte cuțitul în rană și Ivan.

Păi, de ce. V-am făcut pentru că am simțit că altfel nu mai pot trăi, că mi-era dor de voi, deși nu vă văzusem niciodată, pentru că am avut nevoie de voi, pentru că v-am visat, pentru asta și pentru alte două milioane de motive, am vrut să le zic, dar în loc le-am zis:

– Ca să vă iubesc.

S-au înduioșat amândoi, i-am văzut cum se înmoaie, cum se transformă amândoi din indieni cu sulițe inventate în niște păpădii pleoștite de o ploicică scurtă și caldă, cu ochii lor sticloși, și gata gata să-mi sară în brațe la iubit.

– Asta înseamnă că putem să ne luptăm în continuare? și-a revenit repede Sofia, ștergându-și mucii de mânecă.
– Bănuiesc că da… doaaaar dacă sunteți pregătiți pentru atacul celui mai mare trib, tribul de pe deal, numit și Mama Pupic Țepos, care vine acuma ia să vă fure mâncarea și caii și…

Am năvălit peste ei cu brațele întinse, am pupat tot ce-am prins, mâini, picioare, perne și ciorapi, în timp ce ei râdeau și luptau și încercau să fugă, dar mai mult se lăsau prinși și iubiți, iar cartea asta o să primească și ea partea ei de atenție cuvenită, dar nu chiar acum, că-i vacanță și câte vacanțe din astea o să mai avem, cinci, zece, douăzeci, oricum, un număr finit și destul de mic la cât de mulți pupi am de dat și la câte războaie mai avem de inventat.

Partea bună e că după ce ne-am tăvălit încă vreo jumătate de oră, au obosit indienii mei si-au cerut o pauză. Nuuu, n-am reușit să lucrez nimic, a trebuit să le citesc până m-a durut gura și după asta am mers în parc pe un frig din ăla de te taie la oase, dar decât să stau cu ei așa plini ochi de energie în casă, am zis că în spațiu liber altfel se disipează forțele beligerante, și am avut dreptate, pentru că după o oră de alergat prin parc, s-au cerut amândoi acasă, unde au și adormit undeva înainte de ora nouă, ceea ce înseamnă că aș fi putut să mă așez în liniște să lucrez ceva, păcat că am adormit și eu undeva imediat după ce-au adormit ei.

Parcă pe vremea mea nu mă distram atât de intens în vacanțe…

Sursa foto: mamă lucrând de acasă în vacanță via Shutterstock.com

Pin It

12 Comments

  • Eliza spune:

    Ce frumos. Eu n-am copii deocamdată, dar zau ca sper sa am si eu energia ta cand mi-o veni vremea. Stiu ca pentru pupat si îmbrățișat am ce-mi trebuie, dar am dubii la jucat. Sa aveti spor vacanța asta, și tu la muncit, și ei la jucat, și împreună la iubit.

  • elisa claudia spune:

    Ioana deduc că nici Ivan nu doarme la pranz? Si cum va descurcati, nu e mai dificil spre seara daca e putin mai obosit?

    • Printesa Urbana spune:

      salut,

      in majoritatea zilelor inca dorm amandoi la pranz, desi Sofia adoarme tot mai greu si doarme putin, cred ca foarte curand ea nu va mai dormi deloc, oricum incepe scoala si acolo nu mai are cum sa doarma. Ivan se tine dupa ea, adica atunci cand ne culcam toti, doarme si el, dar daca e vreo sansa sa nu doarma, alege sa nu, si seara pica in jur de 9. cand doarme la pranz, adoarme dupa 10, chiar daca ii pun in pat la 9, deci cred ca se apropie si el de momentul in care nu va mai dormi deloc la pranz.

      • Roxana spune:

        Exact! Al meu, 4 ani, ar alege oricand sa nu doarma. Daca reuseste, la 9 e pa pa. Altfel, 10.30 seara. Doamne si-l apuca foamea, pofta de clatite, dorul de nu stiu ce poveste, scarpiniciul, mami da-ma cu crema, fa masaj….Doamneeee 😀😀😀

  • Diana spune:

    Mi-a plăcut mult textul!
    Când am citit de lego și conceptul de liniște, mi-am amintit de nepoțelul meu care a venit iluzionat de la grădi știind ca mama lui i-a cumpărat un cadou. Când a văzut că surpriza însemna niște cărticele de exerciții (sau desenat, nu mai știu) a exclamat printre lacrimi “Dar ăsta nu e un cadou! Eu voiam niște săbii cum au țestoasele (ninja, probabil)”.
    Doamne, sunt foarte drăgălași copii când născocesc o fraza de acest tip. Plus ca au o energie impresionantă; toată ziua ar alerga (ei nu simt frigul, parcă), ar sări și ți-ar arăta de cel puțin zece ori toate jucăriile (pe care tu, ulterior, va trebui să le strângi).
    Dar, doar cu o privire sau un răspuns ca cel din titlu, te fac să te topești.

  • alinab spune:

    Nu dati cu pietre, eu sunt norocoasa posesoare a unei fetite lesinata dupa lego, puzzel, desenat, decupat. Rar o apuca alergatul prin casa. Nu stiu daca as putea lucra ceva pe laptop cu ea in casa, nu am incercat..probabil ca nu. Imi pune 100 de intrebari pe minut, e greu sa te mai concetrezi la altceva.

  • Jules spune:

    Cat de frumos! Mi-a mers direct la suflet. Am pierdut o sarcina in vara anului trecut (prima) si inca nu am trecut complet peste… Am zile in care ma lupt cu monstrii (frica, dubii, deznadejde) Citind cata bucurie si dragoste e la voi acasa, parca prind speranta si sper ca intr-o buna zi sa am si eu parte de toate aceste bucurii 🙂

    • A_A spune:

      O imbratisare virtuala de la departare!

    • Mada spune:

      Jules, nu-ti face probleme! Lasa grijile in urma! Gandeste pozitiv! Si eu am pierdut prima sarcina si inca una intre cei 2 copii, dar nu m-am gandit nicio clipa sa renunt. M-am consolat cu ideea ca Dumnezeu stie mai bine ce trebuie sa se intample si ca poate copilul ar fi avut probleme si a fost mai bine asa. Acum am 2 baieti, unul de 9 ani jumate si unul de 12 ani. Sunt perfecti, destepti, talentati si frumosi, dar si nazdravani. La noi razboaiele sunt la ordinea zilei, dar mai elaborate, cu forturi din scaune si paturi si pusti Nerf cu „gloante”… 🙂

  • A_A spune:

    Fetita se joaca si cu plastelina, taie, bricoleaza, lipeste, coloreaza, picteaza, scrie, deseneaza…poate face asta pana la maxim 1 ora incontinuu dar rabdarea asta am vazut-o ca a aparut mai mult dupa 3 ani si jumatate.

    Baietii in schimb se joaca mai mult de-a robotii, de-a star wars, lupte, karate etc. Lego le place dar pe perioade limitate…abia pe la 4 ani pot spune ca au prins cu adevarat gustul.

    E usor cu mai mult de unul singur macar din punctul asta de vedere, se joaca mult impreuna, chit ca intr-o galagie maxima. Eu pot sa lucrez si in galagie, m-am antrenat de nici nu-i mai aud. Dar ce-i drept, daca e ceva cu adevarat important sta tati cu ei si eu merg in alta camera cu laptopul.

  • ela spune:

    Eu cand vreau sa lucrez in preajma lor sunt foarte intelegatori, mai ales ca se intampla foarte foarte rar. DAR tot nu pot lucra, caci ma intreaba din 10 in 10 secunde Gata? Acum e gata? Ai terminat? Gata?

  • Mona spune:

    Vai cat am ras!! Eram asa bosumflata dupa o zi grea insa citind articolul m-am amuzat si binedispus teribil!! Sunt adorabili

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *