Ce vor copiii noștri de la noi și ce vrem noi de la copiii noștri?

Aș vrea ca mama și tata să nu se mai certe. Și aș vrea să fim bine împreună, toți trei.

Am găsit rândul ăsta scris în jurnalul meu pe vremea când aveam 11 ani. Am umplut câteva agende de la 10 la 14 ani, multe gânduri răzlețe, drame adolescentine, certuri și gelozii între fete, emoții la teze și la olimpiade, versuri de cântece culese după ureche în timp ce ascultam cu rewind casetele cu muzică, planuri de vacanță și supărări trecătoare. Și frazele de mai sus. Asta îmi doream cel mai mult la 11 ani.

La noi în Moldova, de 1 iunie nu prea se ofereau cadouri. De fapt, așa era în familia noastră, poate n-o fi fost vreo regulă, deși nici prin familiile prietene nu am văzut preocupări majore pentru cadouri. Primeam câte-un lamulțiani și poate o acadea sau o vizită în centru, să luăm mere glazurate după ce ieșeau părinții de la serviciu, și era foarte bine așa.

Au lucruri multe copiii noștri. Lucruri care nu le trebuie cu adevărat și de care nu se bucură mai mult de câteva minute. Mereu, dar absolut de fiecare dată preferă să se joace cu noi, să stea cu noi, să vorbim, să ne alergăm, să fim împreună.

M-am gândit mult la asta în ultimii ani. De ce e mami mereu jucăria preferată? De ce, după ce noi facem atâtea eforturi să le oferim ce ne cer și ce nu ne cer, ca să-i bucurăm, dar și ca să-i vedem jucându-se singuri, ei abandonează rapid orice și vin să ne tragă de mână?

Nu e pentru că vor să ne facă în ciudă.

Nici pentru că vor să ne pună să cheltuim bani aiurea.

Nici pentru că sunt răi și vor să ne mănânce creierii la micul dejun, pe o felie de pâine prăjită.

Nici pentru că jucăriile pe care le luăm sunt nasoale.

Ci pentru că cel mai mult din lumea asta copiii ne vor pe noi. Mama e interesantă. Mama știe multe. Mama are brațe magice, care vindecă orice durere de trup și de suflet. Mama ne face să râdem cel mai bine. Când mama ne spune că suntem buni și frumoși, așa ne și simțim. Nici o jucărie din lume nu poate concura cu asta.

În timp, se desprind ei singuri. Unii mai devreme, alții mai târziu.

Sofia are acum, la șase ani, momente lungi în care colorează sau bricolează în camera ei, probează haine sau construiește jocuri cu personajele ei de jucărie. În primii ani, nu s-a jucat cu nimic. Doar cu mami, lângă mami, pe mami, despre mami. S-a desprins când a căpătat siguranța că și dacă dă drumul, eu tot aici o să fiu. Poate chiar într-o versiune mai bună a mea, după ce ea singură mi-a dat o mică pauză, fără să știe.

Ivan e în continuare lipit. Nu-l interesează nimic, nu tolerează absența mea. Mi-e greu, mai ales că am avut așteptări că el va fi mai independent ca sora lui, al doilea fiind. Obosesc. Nevoia lui disperată de mine ma agasează uneori. Nu-s mândră de asta, încerc să găsesc calea să am răbdare, câtă răbdare are el nevoie. Nu-mi iese mereu și îi spun uneori că mi-e greu să-l aud țipând și am nevoie să ies puțin la aer. Nu știu ce impact va avea asta asupra lui, dar știu că e tot ce pot deocamdată.

Mă ajută mult că am înțeles că nevoia lui de mine e organică, la fel cum e cea de apă și de somn. Nu poate altfel deocamdată.

Nu vrea cadouri, deși uneori le cere, că vede de la sora lui că e important să ceri lucruri, dar vrea să le folosească mai târziu, cândva, acum să stea cu mami. Să citim. Să îi arăt. Să îi repar. Eu sau tatăl lui. El încă mai are nevoie de noi, să afle, să învețe, să devină sigur.

Noi nu cumpărăm cadouri pentru copii de 1 iunie. Nu zic că asta-i bine sau e rău, pur și simplu așa e la noi. Nici eu, nici omul n-am crescut cu cadouri de Ziua Copilului, ci doar cu urări și ceva extra-timp împreună cu părinții, uneori nici ăla, dacă mama lucra în schimbul de seară.

Noi stăm cu ei, pentru că vrem să facem asta și pentru că mi-e foarte clar că asta e nevoia și dorința lor uriașă acum: să fie cu noi, acasă sau pe dealuri, dormind claie peste grămadă într-o cameră de șase metri pătrați, mâncând din aceeași farfurie, căutându-ne de căpușe ca maimuțele, certându-ne de la nimicuri, împăcându-ne, negociind trasee și ce să punem în bagaje.

Seara, când mă culc, ultimul gând conștient e ăsta: Doamne, mulțumesc că suntem sănătoși și că suntem bine împreună. 

Multe, multe zile la rând, jucăriile din casa noastră stau neatinse.

Altfel stau însă lucrurile cu obrajii și brațele noastre, mereu pline unii de alții, de pupături băloșite și vorbe bune sau mai puțin bune, dar vorbe unii către alții.

Despre asta cred eu că e parentingul ăsta, modern sau tradițional sau cum vă simțiți confortabil să-l numiți. Despre uriașul privilegiu pe care-l avem acum, în zilele noastre, să ne gândim la noi și la copiii noștri, de a înțelege ce putem face mai bine, de a sta și a ne uita la copil pentru a afla ce vrea el de la noi, dar și ce vrem noi de la el, de a nu mai face lucruri doar pentru că așa se face. Până la urmă, asta vrem cu toții: să fim bine împreună. Doar că avem metode diferite de a exprima asta. Copiii mici strigă și se tăvălesc, adulții trântesc și se judecă unii pe alții, adolescenții pleacă de-acasă, se apucă de băut sau de droguri. Când tot ce vor de fapt e să fie bine împreună.

Sursa foto: familie impreuna via Shutterstock.com

Pin It

15 Comments

  • ela spune:

    Foarte adevarat! Putere sa gasim sa le implinim!

  • C spune:

    Frumos spus dar greu tare. Eu sunt o persoana introvertita care are nevoie de liniste zilnic, doar eu cu gandurile mele. Nu dati cu rosii e o nevoie organica ca si foamea.Am ocolit intotdeauna persoanele care simt nevoia sa vorbeasca incontinuu, sa fie bagate in seama. Ma obosesc si ma enerveaza! Cand m-am trezit cu o fiinta d-asta mica, disperata dupa atentie si lipita de mine a fost socul vietii. Imi iubesc enorm copilu dar incerc in fiecare zi sa evadez macar 30 min doar eu cu mine ca altfel ma transform in momzilla. Eu sunt de parere ca nu toti oamenii sunt facuti sa fie parinti, unii au un talent natural, altii ca mine trebuie sa faca un efort mare zilnic. Si e ok atata timp cat ne cunoastem limitele.

    • Mona spune:

      Nu esti singura, si eu simt nevoia de liniste si singuratate, macar 20 min pe zi, la sfarsitul zilei in special.
      Ma simt epuizata dupa o zi in care fi-miu sta lipit de mine, vb non stop si se agata de mine….este foarte frumos, e plin de dragoste insa obositor, si da, uneori chiar enervant.
      Stiu insa ca va veni o vreme, poate foarte curand, cand se va desprinde, va prinde aripi si imi va fi foarte dor de perioada asta.

    • Diana spune:

      Doamne, cat de bine e sa stiu ca nu sunt singura care simte asta! Mi-e rusine, dar si eu devin „momzilla” de cateva ori pe zi. Din pacate, simt cumva ca momentele negative le anuleaza pe cele bune (desi sunt mai putine ca numar) si sunt tare ingrijorata gandindu-ma cum il vor afecta pe cel mic. Am citit ca nu e bine sa iti propui sa fii parintele perfect, ci doar parintele „good enough”. Banuiesc ca sunt „suficient de buna” pt bebele meu, mai ales ca el saracul ma vrea asa cum sunt, cu bune si cu rele, dar nu imi place deloc cand vad ca uneori reuseste sa scoata la iveala cele mai nasoale parti din mine. E dureros si incerc sa lupt cu mine, dar… deseori esuez. Poate nu suntem noi „stricate”, ci e o reactie perfect normala, fireasca, doar ca noua nu ne-a spus nimeni ca va fi asa?

      • C spune:

        Da e ok sa simti asa. Cum spuneam unii au talent natural la treaba asta cu crescut copii altii nu. Pt noi astia din categoria 2 exista carti si articole care ne ajuta. Sunt perioade grele si mai usoare important e sa stii de ce unelte ai nevoie ca sa rezisti. Eu ies la alergat, merg la servici (da acolo ma relaxez cateodata), merg la supermarket singura. De cand e mai mare ii organizez activitati cu tati in weekend si ma aleg cu o juma de zi singura in care imi incarc bateriile. Foarte important pt mine este impartirea responsabilitatilor in mod egal in familie. Nu exista nimic din ce fac eu ce nu poate si tati. Facem cu randu la culcat, baie, mers in parc, etc. Am un mare respect si ceva invidie pt femeile care stau acasa full time si cresc copii in timp ce sotul munceste zi si noapte. Eu as innebuni dupa prima luna.

        • Raluca spune:

          C, nu esti anormala. Cele mai multe mame au nevoie de „me time”. Adica de momente de relax, in care sa fii tu cu tine si sa nu ai grija unei alte fiinte. Numai ca asta e un lux pt majoritatea, pt ca nu are cine sa le inlocuiasca.
          De cand am nascut, la mine e regula. In weekend, sbata am 5-6 ore libere in care fac ce vreau. Ma intalnesc la o cafea cu prietenii, citesc ceva, lucrez pt servici, fac o baie etc. In timpul asta, sotul se ocupa de copil. La fel, seara cd el vine de la serv, prefer sa ies eu sa fac cumparaturile iar el sa ramana cu copilul. Fara asta mi-as fi pierdut mintile.

          • Printesa Urbana spune:

            Oh, si eu am reprizele mele zilnice de pauza. Una sfanta e seara, dupa ce ei adorm, cand ies pe terasa la aer cu o bere sau un pahar mic de vin. Si tot seara, cand ma bag in pat si citesc, macar cateva pagini. Si mai am si telefoanele cu prietena mea, minimum 30 de minute la fiecare 2-3 zile, sa ne vaicarim si sa ne laudam ca supravietuim!

    • Cora spune:

      Adevarat. Si informarea chiar ajuta mult.

  • Anca spune:

    Of, ai atat de multa dreptate, printesa! Asta vad si eu la baietelul meu de 5 ani jumate: numai mami, vrea atentie, lipit de mine tot timpul…
    Acum, mai nou, un vecin de aproape 6 ani il tot agreseaza pe al meu baietel. Am tot incercat sa ignor (desi tot ”observ” de mai bine de 6 luni), sa il las sa se descurce singur, sa lupte, dar se pare ca al meu baietel tot bate in retragere, iar celalalt e din ce in ce mai pornit pe el…total fara motiv. Acel copil are probleme (din toamna va fi mutat la o gradinita speciala) si cu siguranta o mare nevoie de atentie si dragoste din partea parintilor, pe care din pacate nu le primeste, se pare…
    Totul a culminat cu ziua de sambata cand, de fata cu mine si cu mama lui respectivul baietel i-a dat doua palme (la fund) destul de zdravene baietelului meu. Atunci am luat foc si l-am intrebat mai rastit pe micul agresor de ce a facut asta, apoi i-am interzis sa se mai joace cu baietelul meu. Pe scurt, cam asta este povestea. As vrea sa va rog sa imi dati un sfat…sunt un pic dezorientata si nu stiu cum sa procedez corect. Stiu ca acel copil sufera, dar nici copilul meu nu are nicio vina. Si mai stiu si ca daca le voi permite in continuare sa se joace copilul meu va fi iarasi agresat.
    Iertati-ma daca am intervenit un pic pe langa subiect.
    Multumesc mult!
    Anca

    • C spune:

      Daca parintii lui nu au intervenit si nu fac nimic sa previna situatiile astea atunci e simplu: evita socializarea cu ei. E ok ca esti intelegatoarea cu situatia lor si ca vrei sa ajuti dar e nevoie de efort si din partea lor. Bunastarea si siguranta copilului tau e prima ta responsabilitate, empatia pt copii altora vine dupa. Eu am taiat prieteni vechi de pe lista pt ca modul in care isi cresc copii il pun pe al meu in situatii incomfortabile. Eu uram cand ma obliga mama sa ma joc cu copii nesimtiti ai colegelor ei de servici pt ca „asa e frumos”.

    • Mona spune:

      Eu as evita socializarea cu acest copil. E si asa dificil sa-i educam si intelegem pe al nostru, astfel ca nu am nici rabdare si nici dorinta de a-i educa sau tolera pe ai altora. Fiecare parinte e responsabil pt binele copilului lui.
      Atat timp cat copilului tau nu-i este bine in compania acelui baietel, e normal sa intrerupi asa zisabrelatie si sa-i indrepti atentia catre altii care i se potrivesc mai bine.
      Tu ai sta sa socializezi frecvent cu un adult agresiv? In functie de ce-ti raspunzi la intrebarea aceasta, vei stii cum sa procedezi si cu baietelul tau.
      Parerea mea personala si atat. Succes!

    • Printesa Urbana spune:

      depinde mult de cum se simte copilul tau in relatia asta. daca pe el nu-l deranjeaza, nu i-as interzice sa se vada, cata vreme, desigur, amandoi sunt in siguranta. spun asta pt ca am exemplul fetitei mele, care e prietena la gradinita cu o fetita speciala, care uneori e agresiva din cauza intarzierilor ei de limbaj si dezvoltare. Sofia insa nu e deranjata de asta, stie sa se tina departe de agresiuni, insa pentru ea inseamna mult sa o ajute pe aceasta fetita, sa i arate lucruri, sa vorbeasca des cu ea, sa o lase sa o urmeze, invata si ea multe despre interactiuni astfel, iar pentru cealalta fetita, interactiunea cu copii ca Sofia e foarte pretioasa, a progresat mult. e normal sa vrei sa iti protejezi copilul, dar foarte des noi proiectam pe relatia lor chestii care nu au legatura cu ei, ci doar cu noi.

  • mirona spune:

    La noi e cam inversa situatia. Cea mare de 3 ani e o lipitoare. Daca ar putea, ar sta toata ziua pe canapea lipita de mine. Pipaindu-ma sa se asigure ca sunt acolo. Are si destule momente in care se joaca singura si isi vede de treaba, dar uneori imi vine sa plec pe campii.
    Baiatul are un an. Se lipeste de mine, sta un pic si pleaca. Deunazi chiar ma intrebam daca am gresit eu undeva si l-am respins de nu e asa calare pe mine ca si sora lui. Apoi m-am linistit ca sigur nu.

    • C spune:

      Eu zic sa mai astepti un pic inainte sa iti faci griji. Din experienta mea si a prietenilor din jur copii lipiciosi si atasati sunt cei de peste 2 ani. La noi punctul culminant a fost intre 3 si 4 cand a renuntat si la somnul de amiaza (=pauza de refacut nervii mamei) si s-a transformat intr-un mic dictator, atarnat de mine 14 ore pe zi. Good times!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *