De ce are nevoie orice proaspătă mamă? (fragment de carte)

Primele zile după ambele nașteri au fost foarte ciudate pentru mine. Eram foarte obosită, vlăguită, mă dureau parcă toate, nu reușeam să adorm și când reușeam, mă trezeam imediat, nu aveam poftă de mâncare, eram foarte stresată și îngrijorată pentru bebeluș, mă simțeam pierdută. În același timp, simțeam fericirea imensă de a ține copilul la piept, de a-l mirosi și auzi, de a-l vedea încruntându-se în somn, de a-l pune la sân și a-l vedea adormind în timp ce bea laptele meu. Un fel de agonie și extaz. O perioadă foarte complicată, tare mă bucur că s-a dus. Iar cel mai greu mi-a fost că nu am știut, nu mi-a spus nimeni că e normal să simt toate astea. Că experiența nașterii, hormonii, toate schimbările cu care vine un copilaș mă fac să mă simt așa și că am nevoie să pot spune asta cuiva care mă înțelege.

M-am simțit foarte vulerabilă în zilele acelea. Am avut noroc cu omul meu, care a fost, de fiecare dată, foarte disponibil să mă ajute și să mă susțină. M-a ajutat și mama câteva zile, atunci, la început. Mi-ar fi plăcut să am un sat întreg să mă ajute. Să pot lăsa copilul pe pieptul altei mame tinere cât eu mă spăl de laptele uscat de pe brațe. Să pot dormi liniștită noaptea mai mult între supturi. Să-mi facă cineva ciorbă acră de vită. Dar mai ales să mă asculte cineva fără să pună presiune pe mine.

Citind fragmentul de carte de mai jos, am înțeles încă o dată cât de important este pentru micul pui și pentru relația lui cu mama ca ea să fie sprijinită. E explicat foarte simplu mai jos. Dacă aveți în jur proaspete mame, le puteți trimite această informație. Lor și celor care le înconjoară.

 

Atașamentul este fiziologic înainte de a fi psihologic. Mama recunoaște mirosul corporal al bebelușului ei încă din a doua zi, iar aceasta este o manifestare a atașamentului care se stabilește. Experimentele[1] au arătat că, atunci când mama rămâne în contact cu bebelușul, așezat pe burta ei, timp de treizeci de minute după naștere, competențele ei de recunoaștere a țipetelor și a mirosurilor sunt mult îmbunătățite. Dacă bebelușul este lăsat doar cinci minute pe burtă – situație prea frecventă, din păcate –, competențele își ating nivelul normal abia în cea de-a treia zi. Când bebelușul nu este așezat deloc pe burta mamei, nu este totul pierdut, dar va fi nevoie de cinci zile pentru ca mama să-și egaleze suratele în competența de a-și recunoaște copilul. Multe mame își cufundă nasul în mirosul bebelușului, iar celor mai mari le adulmecă părul.

Fără contact corporal, atașamentul se creează mai greu. Cum nivelul scăzut de atașament este corelat cu riscul de maltratare a copilului, este păcat ca mamelor și bebelușilor să li se impună separarea. Totuși, în prea multe maternități, trebuie să te lupți ca să-ți ții copilul lângă tine, mai ales în prima noapte. Personalul insistă: „Ca să vă puteți odihni!”. Mie nu mi se pare prea odihnitor să-mi fac griji toată noaptea pentru nou-născutul meu! Dacă nu cumva sunt deja deposedate de ele însele, rupte de propriile lor emoții, puține mame pot să se odihnească gândindu-se, fără repere senzoriale, la copilul lor în acea eternitate care este pentru el o noapte, prima lui noapte! Și, chiar dacă mamei i se poate părea comod să mai trăiască pentru câteva ore ca și cum nu ar fi mamă, asta nu o ajută neapărat. Un sprijin în stabilirea relației ar fi mai util.

Oamenii de știință[2] au făcut următoarea constatare: între a patra și a șaptea zi de la naștere, trei femei din patru suferă o scădere a capacităților de a recunoaște mirosul bebelușului lor! Tot atunci se declanșează și baby blues-ul[3]. Există vreo legătură? Mamele nu recunosc nici mirosul, nici țipetele copilului lor. Sunt angoasate, se tem că nu vor ști cum să procedeze, au sentimentul că nu sunt capabile… Și totuși, tocmai atunci ies din spital și rămân singure acasă cu micuțul care li se pare străin! Toată lumea le spune: „Nu-ți face griji. O să vezi că o să fie bine, ba da, o să te descurci!”. Nimeni nu le-a spus vreodată că este natural ca senzațiile să li se modifice în această perioadă.

Dacă siguranța interioară globală a femeii este suficientă, dacă este sprijinită adecvat, ea va trece fără sechele peste acest moment. Dacă îi lipsesc siguranța și încrederea în sine, dacă, pe de altă parte, nu primește sprijin și/sau are în urmă o istorie dureroasă, se va judeca, se va învinovăți… și va risca să-i poarte pică bebelușului pentru că o face să treacă prin asta! Este un fenomen curent să le atribuim altora cauza suferințelor noastre. L-am întâlnit deja. Este vorba de proiecție. Nu eu am dificultăți în a-mi înțelege copilul, el este „dificil”. Unele femei își proiectează întreaga responsabilitate asupra copilului și construiesc o imagine negativă a lui, pe care trebuie să o mențină cu orice preț pentru a împiedica reapariția sentimentului de vinovăție. Altele oscilează între învinovățire, devalorizare și punerea problemei pe seama altcuiva. Este important să înțelegem că, pe de o parte, mecanismul este inconștient – evident, femeile nu proiectează conștient asupra copilului –, iar pe de alta, ele suferă pentru că nu reușesc să iubească. Dinamica inconștientă le închide într-un cerc vicios căruia nu-i găsesc cheia.

Este o urgență să li se permită tinerelor mame să vorbească și despre dificultățile lor de a iubi, despre îngrijorarea și angoasele lor. A încerca, așa cum se face prea adesea, să le asiguri că sunt competente – „Nu-ți face atâtea griji. Ești o mamă bună” – nu doar că nu le oferă o ușurare, ci le îndeamnă să tacă, să țină pentru ele și deci să-și întoarcă angoasele împotriva lor. Asigurările noastre nu le fac decât să se simtă și mai nesigure, și mai vinovate. În timp ce, ascultându-le respectuos emoțiile, le vom ajuta să regăsească legătura cu ele însele și apoi cu copilul lor.

[1] Serge Ciccotti, 100 petites expériences de psychologie pour mieux comprendre votre bébé, Dunod, 2006.

[2] Ibid.

[3] Cercetătorii estimează că între 50 și 80% dintre proaspetele mame resimt simptome de baby blues. Această stare de depresie nu durează, în medie, decât două sau trei zile și dispare spontan. Simptomele principale sunt tulburările de somn (insomnie), de apetit (anorexie), crizele de plâns, dispozițiile schimbătoare, iritabilitatea, pierderile de memorie, dificultățile de concentrare, sentimentele de incompetență și de vinovăție, oboseala. Mai severă decât baby blues, depresia post-partum afectează o femeie din șase.

Fragment din cartea Nu există părinte perfect, de Isabelle Filliozat, în curs de apariție la Editura Univers

Sursa foto: nou născut și mama lui via Shuttestock.com

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4195

6 comentarii

  1. Eu am doarbo nastere pana acum. In octombrie nasc din nou. Aveam senzatia ca traiesc intr-o realitate paralela in care e vorba de alaptat si scutece, iar restul lumii isi continua linistita existenta. Totul parea diferit. Eu si sotul am preferat sa stam doar noi doi cu copilul si a fost nemaipomenit. A contat enorm sa stam toti trei si sa ne incepem aceasta noua etapa fara interventii din afara. La al doilea copil o sa facem fix la fel. Cred ca in multe cazuri apar depresiile apar si pentru ca intra bunicile in peisaj care sunt extrem de critice si le fac pe proaspetele mame sa se simta nepricepute.

    • Asa este, ai mare dreptate! La primul copil, veneau bunicile si spuneau mereu „vaaai, dar la varsta asta el ar trebui doar sa doarma si sa manance, nu sa stea cu ochii pe pereti! Probabil nu se satura cu laptele tau”. Cand auzeam asta, simteam ca e vina mea ca nu doarme, ca fac eu ceva gresit, ca sunt eu cumva „gresita”. La al doilea nu am mai luat de bune toate vorbele si ma simt mult mai capabila sa am grija de copilul meu. Pacat insa ca sentimentul persista si acum in cazul primului copil, ca nu ma descurc singura cu el, iar copilul cred ca simte ca o respingere din partea mea si uneori si el ma respinge pe mine.

  2. Buna Ioana, nu gasesc prin articole cu recomandari de carti titluri recomandate pentru a ne ajuta pe noi ca parinti sa il pregatim pe primul nascut pentru venirea celui de-al doilea copil in familie. Ai citit sau auzit de carti pe acest subiect? Multumesc frumos!

  3. Buna! Pe baietelul meu l-am nascut in spital (sistem public) a fost ingrozitor! Abia mi l-au aratat 5 secunde dupa un travaliu de peste 30 de ore, cu toate ca s-a nascut perfect sanatos. Mi l-au adus in salon dupa alte 30 de ore in care nu am putut deloc sa dorm si sa mananc…era alimentat bine cu lapte praf, a fost grea atasarea la san dupa asta. Am trait depresia postnatala acasa, singura (nu voiam sa stie nimeni). Acum…mai matura fiind, am decis sa nasc la privat, sa o am pe micuta mea fiinta din prima clipa langa mine. Sa vorbesc cu sotul meu despre starile mele….si…cel mai important…sa cer ajutor atunci cand am nevoie, cand nu stiu ce sa fac, cand (ca orice fiinta umana) gresesc ceva.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *