Cum e viața cu copila de șapte ani?

Sofia a fost mereu un copil cooperant. N-am avut eu mare merit, așa e ea (spre deosebire de fratele ei, care e o furtună). Iubește și respectă regulile, nu deranjează, nu distruge, nu a tras de lucruri, a fost independentă de mică (asta e bine, că se descurcă singură cu multe, dar e și rău, pentru că vrea să se descurce și cu lucruri pentru care nu e pregătită, ceea ce o enervează foarte tare, pentru că e perfecționistă), ține la fixurile ei și e greu să o convingi să renunțe, combate civilizat, nu s-a tăvălit pe jos până acum, dar a avut momentele ei de răzvrătire, când mi-a venit s-o fac rulou și s-o expediez pe Marte.

E foarte încăpățânată. Are o mulțime de manii legate de cum trebuie să fie cusăturile hainelor, taie de la rădăcină toate etichetele, uneori cu tot cu haine, învață repede și uită și mai repede, nu e supărăcioasă, e foarte orgolioasă însă și renunță imediat când ceva nu-i iese.

Ține mult la echilibrul ei emoțional, așa că se ține departe de tot ce crede ea că o va răni, știe să se calmeze când e nervoasă, face tot posibilul să nu lase nimic s-o tulbure.

E competitivă. Are un simț al dreptății foarte ascuțit, mai ales când ea are dreptate.

Mănâncă enorm. Doarme puțin, se trezește foarte devreme. E bună la tot ce ține de sporturi. A învățat să schieze rapid. Să înoate. Se cațără. Sare, face roata, stă în mâini. Vrea să alerge, ar sta numai afară dacă ar putea.

Se joacă mult singură, cu personajele ei.

Strânge bani ca să-și cumpere încă un LOL, Doamne, nu mai scăpăm de boala asta, fetele de la școală numai despre asta vorbesc, asta visează.

Îi place încă să îi citesc. Le citesc mult, în fiecare zi. Desenează și visează ca într-o zi să facem împreună o carte, eu s-o scriu, ea să o ilustreze.

S-a adaptat repede la școală, face progrese mari cu engleza și matematica, nu e foarte îndrăzneață când vine vorba să vorbească în fața clasei. Despre cum îi merge la școală o să scriu separat. Acum vreau să scriu despre conflictele noastre, bănuiesc că asta ne doare cel mai mult pe noi, părinții, cum să ne împăcăm cu prepuberii ăștia mici care încep să se transforme și nu știm cum să-i luăm ca să nu explodeze.

Încă de când a făcut ea trei ani, am observat că pe măsură ce se apropie aniversarea Sofiei, comportamentul ei se schimbă temporar. Devine mai irascibilă. Contestă multe dintre vechile reguli. Mă contrazice. Insistă. Plânge mult, doarme și mai puțin. Se ceartă cu prietenele ei. Are dorințe imposibile. Fuge în camera ei și trântește ușa.

În primii ani, cele câteva săptămâni dinainte și de după ziua ei erau un calvar pentru noi. La patru ani putea să plângă și o oră încheiată când nu o lăsam să poarte sandale la cinci grade. Iar mie-mi venea să fac abandon de domiciliu, mai ales că mai era și frate-său mic, care când o vedea pe e strigând așa, se punea și el pe jelit și creierii mei curgeau ca din robinet, pe jos.

La cinci ani am înțeles că e de fapt un pattern acolo. Că ceva se schimbă în ea pe măsură ce crește, încă are salturi mentale mari și periodic are nevoie de o reașezare. Simte că e mai mare, vrea alte lucruri, negociază regulile.

Ieri:
– Mai vreau sare pe pilaf.
– Ți-am pus deja suficientă.
– Te rog, nu e sărat.
– Ok, mai pune-ți puțină.
Își pune puțină, apoi încă puțină.
Peste un minut:
– Mai vreau sare, pot să îmi mai pun?
– Pot să gust din pilaful tău?
A făcut semn că da, am gustat, era suficient de sărat.
– E bun, nu mai are nevoie de sare.
– Dar vreau.
– Te cred. Nu mai poți pune sare.

Eu știam că nu e despre sare.

– Atunci nu mai mănânc.
– Nicio problemă, nu mai mânca.
– Dar mi-e foame.
– Iubito, ce te supără de fapt?
– Că mai vreau sare și tu nu vrei să îmi mai dai.
– Nu e sănătos să mănânci foarte sărat, știi doar.
– Știu, dar mai vreau sare.
– Îmi pare rău, nu te pot lăsa să-ți mai pui.

S-a ridicat furioasă de la masă și a plecat în camera ei. Am auzit-o boscorodind câteva minute, apoi s-a întors și a terminat din farfurie, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

La fel cu hainele.

Și cu cititul, ohooo, ce proces complicat e acesta, să învețe să citească… Scriu separat și despre asta, e foarte interesant să observ cum evoluează. La școală scriu și citesc în engleză, acasă ne ocupăm strict de cititul în română. Merge greu, pe alocuri e dureros, dar mergem înainte, n-avem de ales, nu?

În același timp, perioada dificilă vine la pachet cu o nevoie mai mare a ei de afecțiune. Se lipește mereu de mine, mi se urcă în brațe, mă mângâie. Ei, asta-mi place.

Și-mi place cum crește relația cu fratele ei. Cum negociază. Cum fac schimb de jucării și de roluri. Cum găsesc soluții fără să aibă nevoie de mine.

Aici au reușit să coloreze în același timp în aceeași carte, folosind o strategie inventată de ei.

E interesant să văd cum se dezvoltă amândoi, de cele mai multe ori e spectacol, și e unul plăcut!

Sofia face curând șapte ani! E aproape cât mine! E fascinant să observ cum se schimbă! Ce o face să râdă. Care-i sunt nesiguranțele. Zilele astea editez o carte despre relația mamă-fiică în timpul adolescenței și sunt liniștită, cred că o să ne descurcăm bine, abia aștept să văd cum o să ne fie atunci. Cred că suntem pregătite să înfruntăm orice. Dacă am trecut cu bine de crizele de la patru ani, nothing scares me!

Pin It

10 Comments

  • Irina spune:

    Citesc cu placere tot ce postezi pe blog. Esti minunata, sper ca auzi asta suficient de des. In calitate de mama, iti mulțumesc ❤️

  • Ana spune:

    Ce la fix e postul asta 🙂 ! Desi stiu ca ai mai scris despre asta si mai demult. Fiul meu chiar acum e intr-o perioada de asta din nou si chiar imi amintesc de tine si Sofia de multe ori in zilele astea si asta face sa para mai usor. Chiar aseara a avut o criza cauzata de refuzul meu si al bunicii de a ne mai imbraca a doua seara in pijama pentru petrecere in pijama pe la ora 7, desi aveam in plan regizata o piesa de teatru cu jucarii 🙂 (eu si el). Pur si simplu a abandonat tot. Ce mai sperie e ca tipa, insulta…” Eu nu fac ce vrei tu, numai ce vreau eu” e leitmotif.
    Are si momente in care e cooperant, ne jucam frumos, dar de vreo 3 saptamani, a devenit f complicat ( 6 ani si 4 luni). Mie imi e deja frica de adolescenta :(.

  • Nicole A. spune:

    In descrierea Sofiei, ma vad pe mine… imi place articolul!

  • o femeie spune:

    ce e LOL-ul asta de la scoala? 😀 😀 ca la noi nu e. Inca 😀 .

    (Altfel, eu am lasat-o sa isi puna sare. Intr-un colt al farfuriei. Aveam de putine zile o mica moara din aia de macinat sare sau piper, fix pe masa, a macinat atata sare pana i s-au inrosit degetele si mancarea a devenit occcnaaaa asa ca nici ea nu a mai putut manca 😀 😀 😀 – lectie invatata )

  • Georgiana spune:

    O sa scrii in acest sens si despre Ivan? Eu am un junior de 4 ani cu care nu ma mai inteleg deloc si in loc sa progresam tot pe loc stam ca melcul. Are nervi si toane cat 10 adulti la un loc, mult, mult prea multa energie, efectiv se urca pe mobile si sare de pe ele, noroc ca am vecini intelegatori, ne raspunde,(cel mai utilizat cuvant din vocabularul lui e „nu vreau”) si cel mai grav cand ceva nu-i convine vorbeste urat (cuvinte cu *p si cu *f). Aici tot noi am gresit pt ca atunci cand l-am auzit prima oara ne-am prapadit de ras si el a luat-o de amuzament, acum nu stiu cum sa-l mai opresc, desi i-am explicat de nenumarate ori ca nu-i frumos.

  • Adina spune:

    Poate ai vrut sa scrii ca nu știm cum sa i luam ca să NU explodeze? Poate nu am înțeles eu bine ideea. În rest, mulțumim mult, ești minunata!

  • Simona spune:

    Ba eu cred ca ai avut un mare merit pentru cum ai ajutat-o sa creasca in felul asta frumos 🙂
    E stangace, ce tare!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *