Dar nici crizele de patru ani nu-s de colea…

Nu de mult vă povesteam despre crizele de la șase ani. Așa cum mă așteptam, ele au trecut deja, a revenit din nou pacea la întâia noastră născută. Ceea ce nu putem spune și despre cel mic, care trece printr-o perioadă năvalnică. Face patru ani în iulie și ultimele două luni au fost pentru mine poate cea mai grea încercare de când sunt mama lui. Aștept să treacă și asta, aproape mai mult decât aștept vacanța de vară, aia de două săptămâni în care o să zac zilnic pe o plajă cu nisip fin și-o să mă prefac că n-am bilet să mă întorc acasă.

Îmi spun mereu că e doar o fază, ca și celelalte, că o să treacă, strâng din dinți și-mi sun bărbatul să mă văicăresc, boscorodesc când nu mă aude nimeni, iau vitamine, încerc să dorm cât mai mult și mai bine, mă țin departe de alte prostii care îmi sug energia, număr până la o sută și-napoi, pun la bătaie tot arsenalul de trucuri și strategii pe care le am și despre care știu că uneori merg ca să trecem cu bine, și eu, și el, de micile lui războaie cu lumea (și cu sine).

Ei bine, uneori nu merge nimic.

Băiețelul meu adorabil este atât de nervos încât nimic nu-l poate liniști în afară de însăși criza lui de furie. Se termină când se termină. Și până se termină… oh, Doamne, mă trec toate nădușelile.

Și nu sunt doar crizele. Alea-s doar cireașa confiată de pe tortul chinului nostru zilnic. E irascibil mereu, doarme prost noaptea, deloc ziua. Are aproape tot timpul un ton răstit, cum dispar din raza lui vizuală urlă maaami mami, e foarte miorlăit și supărat, imposibil de mulțumit. Nici la doi ani și nici la trei n-a fost așa greu.

Băiețelul e foarte obosit, pentru că refuză să doarmă la grădiniță. Deși e rupt de oboseală după masa de prânz, se ține treaz cum poate: dă din mâini, cântă în șoaptă, am auzit și că-și ține pleoapele deschise cu degetele, orice numai să nu adoarmă. E felul lui de protesta împotriva faptului că nu-l iau la prânz acasă (nu am cum, am de lucru, nu sunt acasă etc).

Când merg să îi iau, pe el și pe sora lui la 4, e terminat de oboseală. Dar vrea în parc, căci acolo vrea sora lui, Dumnezeul și idolul lui. Le ofer de mâncare în mașină, ceva consistent și gustos, la grădiniță nu prea le ajunge mâncarea ultra-sănătoasă, dar cam săracă din punct de vedere proteic. Ivan refuză să mănânce, e prea obosit.

Când ajungem în parc, epuizat și flămând, e gata să explodeze. E suficient să prindă o groapă cu bicicleta sau să-i spun să n-o ia pe acolo, pentru că e prea aglomerat, că-i gata criza.

Aseară a fost cel mai rău de până acum. După ce ne-am dat cu bicicletele o vreme pe alei, a vrut să rămână la un loc de joacă. I-am arătat unde am parcat bicicleta lui și trotineta mea, tot acolo a parcat și Sofi. Ei s-au dus la joacă, eu m-am așezat pe banca de vizavi de biciclete, la doi metri de ele, ca să nu mă bată soarele-l ochi, ci în ceafă. Stăteam acolo liniștită când l-am auzit că răcnește la mine să-i mut bicicleta lângă mine. Un alt băiețel observa bicicleta lui, și acesta a fost factorul declanșator. Băiețelul și-a văzut rapid de ale lui, dar al meu se pornise deja. Insista pe ton răstit să-i mut bicicleta lângă mine.

Îi explic că nu are rost, că le supraveghez oricum și că dacă vrea să o mute, poate să facă asta și singur. A continuat să-mi poruncească strigând la mine, dornic de o ceartă care să-i permită să plângă, să se descarce. I-am spus să nu mai strige la mine și că-l invit să-și mute singur bicicleta.

După ce a mai strigat la mine o vreme, iar eu nu m-am mișcat din loc, a pornit să tragă de bicicletă, s-o târâie și să strige la ea. Deja plângea foarte tare și mulți părinți se uitau la mine urât. Înțeleg de ce.

Eu știam bine că dacă mă apropii de el o să înceapă să dea din mâini și din picioare, se va lovi și mă va lovi, ar fi plâns și mai tare și n-ar fi ajutat pe nimeni cu nimic. Îi vorbeam calm, deși știam că el nu aude ce spun. El striga în legea lui, unde totul era roșu de furie.

Încercam din răsputeri să rămân calmă, deși simțeam cum mă inundă și pe mine iritarea. Sofia mai trecea pe la mine să mă întrebe ce are Ivan, dacă e obosit, când se oprește. La un moment dat mi-am dat seama că n-o să treacă prea curând furia lui, așa că i-am spus Sofiei să-și ia bicicleta, că mergem acasă, Ivan e prea obosit pentru parc.

Doar că Ivan refuza să se miște din loc. Stătea pe loc cu pumnii strânși și răcnea la mine de parcă dispărusem și mă chema înapoi. Eram foarte aproape de el, rugându-l să nu mai strige și să plecăm spre casă. O doamna m-a întrebat de ce nu-i dau și lui bicicleta surorii lui, nu am înțeles de ce aș fi făcut asta și am încercat să-i explic și ei că bicicleta Sofiei îi este foarte mare și că oricum el nu de asta plânge, nu știu ce am reușit să articulez, îmi era foarte greu să mă concentrez.

Când oricare dintre ei face crize din astea (nu s-a întâmplat foarte des, dar am numărat și noi câteva de-a lungul timpului), simt cum se scurge viața din mine. Fac eforturi mari să nu mă enervez (urletele astea ascuțite și continue au darul de a te scoate foarte ușor din minți), să nu o iau la fugă undeva unde e liniște, încerc să rămân calmă, să pot lua decizii bune, mă ia cu transpirații reci, îmi simt bluza udă și părul lipit de ceafă, mă doare capul și mă simt ca și cum cineva m-ar fi bătut cu o bâtă direct în creier.

Trag adânc aer în piept de multe ori la rând, îmi fac de lucru cu mâinile, vorbesc (mai mult pentru mine sau cu celălalt copil), încerc să plec de-acolo cu tot cu copilul nervos, să nu deranjăm.

Aseară o familie și-a făcut bagajul și a plecat de lângă noi, devenise insuportabil.

Am pornit cu Sofia, sperând că el ne va urma. Dimpotrivă, se pironise acolo și striga și mai tare, nici nu credeam că e posibil așa ceva, jur. Văzând că nu se mișcă, i-am scos bicicleta pe asfalt și i-am spus că dacă nu vine singur, va trebui să-l iau pe sus ca să mergem acasă. Nu s-a mișcat și s-a lăsat luat în brațe. L-am cărat până la bicicletă, l-am pus pe șa urlând și l-am rugat să pedaleze.

Simțeam că dacă nici asta nu vrea să facă, o să mă întind pe jos acolo pe aleea parcului și o să stau nemișcată acolo să vină soțul de la serviciu peste două ore, să ne salveze.

Din fericire, a pedalat. Zece minute agonizante până la parcare, el a mers în fața mea urlând, lumea se uita la el cu compasiune, bănuiesc că se gândeau fie că s-a pierdut, fie că tocmai și-a luat o mamă de bătaie, eu și Sofia veneam la trei metri în spatele lui, el se văicărea tot mai stins, căci nu mai avea putere.

Am pus toate cele în portbagaj, i-am instalat pe ei în centuri, m-am pus la volan și-am bocit cinci minute pe înfundate, după ce am pornit ceva muzică la radio. Pe drum i-am explicat Sofiei cum mă simt când ei fac crize din astea, i-am spus de neputință, de sfârșeală, de supărarea că nu pot să ajut și de teama că mă voi enerva și eu foarte tare.

El a adormit în scaun imediat ce-am demarat, când am ajuns acasă era vesel și ciripitor, iar eu mă simțeam ca o cârpă numai bună de aruncat.

Aștept cu mare nerăbdare să treacă și această etapă înainte să mi se prăjească și ultimii cinci neuroni care au supraviețuit crizelor (rare, dar intense) ale surorii mai mari și cu care sper să ajung sănătoasă până la pensie, să-mi semnez singură contractul pentru azil.

Episodul de ieri m-a învățat însă un lucru util, pe care poate c-aș fi putut să-l aplic mai devreme: parcul nu e locul ideal de petrecut după-amiaza cu un copil obosit. Așa că am instaurat o nouă regulă, pe care le-am și comunicat-o copiilor: în zilele în care Ivan nu doarme la prânz, nu mergem nicăieri altundeva după grădiniță decât acasă, pentru că e clar că el nu rezistă la toată această agitație, mintea lui face reset. Măcar să se descarce în intimitate, fără să deranjeze și pe alții, fără să mă simt eu vinovată că nu fac ceva de ochii lumii. Să vedem cum o merge și asta…

Sursa foto: băiețel supăratvia Shutterstock.com

Pin It

66 Comments

  • Madalina spune:

    Nu inteleg niciodata de ce românul nu-si vede de treaba lui. Urla un copil, aia e. Iti vezi de ale tale. Nu inteleg privirile oripilate ale altor parinti, de parca ai lor n-ar face asta. Nu o sa inteleg niciodata datul cu parerea gratuit, interventiile nesolicitate, uitatul urat la mama/tatal copilului care are o criza. Presiunea asta a celor din jur agraveaza situatia si perceptia parintilor, mult mai rau decat criza copilului.
    Si spun ca doar in Ro mi s-a intamplat sa ma lovesc de urâciunea asta amara a celor din jur, desi in Spania, unde locuim, a facut zeci de asemenea crize. Dar acolo si-a vazut fiecare de ale lui.
    Am spus mereu si sunt in stare sa argumentez complet, cu o lista luuuunga cat 10 pomelnice, urâta natie suntem. Poftiti si aruncati cu oua, va fac imediat lista mizeriilor.

    • Cris spune:

      Subscriu! ne asteapta concediul luuung, ma incarc cu zen si explicatii, pt ca puica cea mare ma intreaba mereu de ce unii oameni reactioneaza asa.

    • Robo spune:

      da, e foarte dubios cum oamenii au impresia ca daca mama sau tatal copilului nu reusesc sa-l linisteasca, vor reusi ei, niste straini :))
      presupun ca un anumit grad de implicare e ok, adica sa te uiti sa vezi daca nu cumva s-a pierdut sau s-a accidentat si parintii nu au ajuns inca la el, dar daca parintele copilului este prezent, ar trebui sa fie destul de clar pentru toata lumea ca tu, un strain, nu poti ajuta cu nimic.

      • Madalina spune:

        Rar e vorba de intentii bune. De cele mai multe ori e cu dat ochii peste cap si comentat despre cum lipsa bataii duce la asemenea tulburari de comportament. Trist, dar mie asa mi s-a spus: daca nu pui mana pe bat la timp, vi se urca in cap astia mici.

        • Cris spune:

          “Probabil ca bataia care vi s-a aplicat la timpul dvs va face acum sa va bagati unde nu va fierbe oala”. Sugestie de indepartat curiosii inoportuni.

      • Ecarulan spune:

        Cred ca strainii pot ajuta – mi s-a intamplat ca o intrebare si o vorba schimbata cu un strain, sa detensioneze o situatie: si pe mine sa ma scoata din starea de nervi si copilului sa-i ‘capteze’ atentia pentru cateva secunde, suficient cat sa uite motivul incredibil de suparare si putem continua ce aveam de facut.

        • Rodi spune:

          Adevarat! O vorba buna ,sau pur si simplu o intrebare venita din exterior ,in timpul unei crize ,poate ajuta. In schimb ,o parere uracioasa despre ce urat face copilul tau in mijlocul parcului poate aduce si mai multa tensiune. Al meu la 3 ani are astfel de crize, nu des , dar se poate intampla atunci cand nu doarme la pranz.
          Foarte precis spus,printesa urbana, ca dupa un astfel de episod ,copii adorm ,iar noi ,mamele ramanem niste carpe ! Multa rabdare tuturor!

      • Adela spune:

        Dar e posibil ca un străin să detensioneze situația. Mie mi s-a întâmplat. Chiar și eu am intervenit, iar fetița a uitat de ce se supăra, părinții au răsuflat ușurați, caz fericit. E adevărat, eu am intervenit ptr că-l știam pe tătic. Coleg de serviciu detașat în străinătate, mama singură cu 2 copii chiar și zile întregi… ei s-au bucurat…

        E adevărat, însă, și pe mine mă deranjează intervențiile de pe la noi, mai degrabă ptr că nu-s necesare. Eu am o discuție cu piciul, deci ne întrerup nepoliticos, sau vin cu reproșuri, în niciun caz nu au intenția să ajute, iarăși intervenție nenecesară și nepoliticoasă…

        • Robo spune:

          Nu zic nu, mie insa nu mi s-a intamplat niciodata nici cand am fost pe post de parinte nici pe post de strain.
          De exemplu daca vad un copil plangand la gradinita il salut si il intreb ce face, ca si cum el nu ar plange – nu sunt chiar strain ca copiii m-au mai vazut, dar chiar si asa it never works 🙂

          • Anca spune:

            Mie chiar aseara mi s-a intamplat sa nu pot sa potolesc baiatul sub nici o forma, ii explic de n mii de ori, cateodata il mai ignor dupa explicatie. cred ca vede ca incerc sa fiu zen si vrea o reactive si de la mine. Vine o vecina la mine pe care o cunoaste….il ia de mana ca are nevoie urgent de ajutorul lui si il potoleste in 5 min. Alt baietel de 3a jumatate. ii multumesc si imi aduc aminte ca ii mai iau si eu fetita cand plange si o vad ca e aproape de cedare. imi place sa cred ca e nevoie de tot satul sa creasca un copil:) In schimb daca un strain pe care nu il vede niciodata se ofera sa faca ceva….yep it never works.

    • Diana spune:

      Foarte de acord cu tine! Si eu am un băiat de aproape 4 ani, face nu foarte des crize, majoritatea în public, în drum spre casă de la gradi. Simt de fiecare dată privirile încruntate si dezaprobatoare ale celor din jur…. de parca eu, ca mama, sunt complet inutilă si m-as bucura sa aud aceste urlete sfredelitoare. Astept si eu sa treaca perioada. Doar cu mine se descarcă atât de zgomotos… cu tatăl său bunicii nu prea. Sau oricum, mult mai rar. La noi exista cam o criză cumplită în fiecare săptămână, declanșată de nimicuri.

    • Roxana spune:

      Subscriu! Si noi locuim in Spania si personale cam pana in 40 de ani niciodată nu au spus ceva sau sa se uite ciudat cand fetita mea a facut o criza, cred ca stiu despre ce e vorba :). In schimb, o data cand ieșeam dintr-un magazin, o persoana in vârsta i-a spus ceva de genul: nu plange ca esti urâta! M-am aprins imediat: i-am spus pe un ton răstit: dar de cand copiii nu au voie sa plângă, dumneavoastră nu ati plâns niciodată? S-a uitat urat la mine si a plecat. Dar mi-a căzut asa rau!!!! Cum Adica e urâta daca plange?

    • Alina spune:

      Pentru ca si ceilalti, poate, au dreptul la liniste si la non-urlete ? Stii, un copil nu e un zeu caruia noi, muritorii de rand sa ne inchinam . Eu locuiesc in Germania, singurii copii pe care ii aud cum isi dau „duhul” in racnete si urlete sunt copii…latinilor (ro, it, sp) . Copiii nemtilor sunt cred cei mai linistiti si cuminti copiii pe care i -am vazut vreodata. Deci asta cred ca spune multe de „parenting”ul din lumea asta latina, mentalitati si mod de viata (copilul imita ceea ce vede in jurul sau) . Parintii ar trebui sa arate putin respect pentru ceilalti. Si sa isi educe copiii cu chestia asta in minte.

      • Roxana spune:

        Si de asta nemții sunt unele din cele mai reci persoane. Văzusem acum câțiva ani (înainte sa am un copil) un filmuleț pe Facebook (ideea era de video amuzant) in care arata cum o nemțoaica isi adormea copiii. Atunci mi se părea amuzant, acum mi se trist.

    • Bianca spune:

      Îți spun eu de ce. Pentru ca eu personal nu cred ca am făcut vreodată crize de astea. Și ști de ce? Nu pentru ca nu as fi trecut prin aceleași perioade grele, pusee sau cum s-or numi. Ci pentru ca îmi luam o mama de bătaie sa ma învăț minte sa nu mai fac asa. Trist dar adevărat ca am luat multe la viata mea și acum toate îmi vin tăvălug în minte de când am copil. Asa ca țineam in mine toate frustrarile. De-aia sunt anumite persoane care se uita cruciș la copii noștri ‘needucați’ în stilul lor. Privirea lor spune ca copilul e needucat, ca ii trebuia corecția sa se învețe minte sa nu mai facă asa.

      • Maria spune:

        Bunul simt elementar ar trebui sa-i faca pe toti parintii sa se indeparteze de locurile populate cu copilul urlator la purtator. Tu poate ai devenit imuna la poluarea fonica… dar un plod urlator este printre cele mai enervante surse de zgomot. Traim in comunitate, putin bun-simt nu le-ar strica multor parinti.
        Dar, desigur, azi copilul e dumnezeu.
        Pt. tine crizele sunt rare… dar inmulteste-le cu cati copii sunt la orice ora oriunde si da-ti seama ca e insuportabil.
        Mai ganditi-va si la altii in timp ce lustruiti aripioarele ingerasilor vostri perfecti si urlatori.

        • Roxana spune:

          Ce cuvânt urat “plod”. Se înțelege de la o posta ca nu ai copii. Cand o sa ai, sa-ti aduci aminte de ce ai scris acum si sa-ti ceri scuze tie pentru vorbele acestea. Si eu credeam multe lucruri despre copii înainte sa devin mama, dar sa stii ca, oricât de greu e si oricât de “urlator” ar fi “plodul”, e cel mai frumos lucru din lume.

          • Maria spune:

            Uau, Roxana, mintea ta nu cuprinde ideea ca o femeie poate fi fericita si fara sa faca plozi… alegand ea sa nu faca plizi. Guess what? Mai sunt si de-astea 🙂

            • Cami spune:

              subscriu la ce spui, si eu sunt ca tine. Nu am copii si nici nu intentionez sa am. Dar e ok sa mai spunem si noi cateodata, mereu judecate( eu chiar de mama mea ca „monstru” fiindca nu vreau copii), acelor mame eroine ca nu, fetelor, ca un copil nu e „e cel mai frumos lucru din lume”. Sunt multe alte lucruri pentru care merita sa traiesti. Dar daca ne limitam la strict rolul nostrum biologic si mai si facem pe eroinele, c’mon….bye! 🙂

              • Leea spune:

                Tocmai asta-i si problema. Daca nu ai copil, nu stii daca este sau nu cel mai frumos lucru din lume. Numai cand il ai, poti sa-ti dai cu parerea in privinta asta. Si totul depinde de experienta fiecaruia( poate sa fie cea mai mare minune, sau poate nu).
                Nimanui nu-i place sa fie judecat si perceput nici ca „monstru” ca nu-si doreste copii; nici ca mama eroina ca se limiteaza stric la rolul biologic( asta ca sa folosesc cuvintele tale).
                Numai ca cele care au copii pot fi intr-o oarecare masura cunostinta de cauza in ceea ce spun: posibil ca inainte sa aiba copil, sa fi avut aceiasi gandire ca si voi… Asta vroiam de fapt sa subliniez :).

            • Roxana spune:

              Maria, fiecare isi trăiește viața cum vrea, nu judec alegerea nimănui in ceea ce privește a avea sau nu a avea copii. Eu am nascut la 31 de ani, pana la acea vârsta mi-am trăit viața cum am dorit. Pot sa zic ca eram încurajată de prietene cu copii, si chiar am pierdut prietene pentru ca s-au răcit relațiile, ele vorbeau toata ziua despre copii si eu eram cu ale mele. Judecam orice copil sau părinte daca acel copil nu mi se părea “cuminte”. Dar acum, cand am un copil mi-am dat seama ce diferit gândeam. Si mai spun inca o data, chiar daca nu ai copii sau nu iti dorești, nu ai dreptul sa jignești un copil, ca pana la urma si tu ai fost un “plod”, nu?

      • Daria spune:

        Nici eu n-am facut vreodata crize de astea – si nu, n-a fost pentru ca am fost batuta, ci pentru ca mama a stiut sa-mi impuna o anumita disciplina. Eram cat se poate de dezinvolta, insa nu eram incontrolabila si nu faceam crize de nervi daca lucrurile nu se intamplau fix cum voiam eu. Tine de firea copilului, e-adevarat, dar tine enorm si de educatie.

        Si da, ma uit crucis cand vad copii alergand si urland prin restaurant, lovind alti clienti cand se alearga printre mese, in timp ce parintii se relaxeaza cu prietenii lor la o masa. Si sunt chiar deranjati cand le spui sa-si supravegheze odraslele. Ma uit crucis cand vad copii urland in supermarket, in timp ce parintii ii ignora si-si vad de cumparaturi. Ma uit crucis cand vad copii dand navala in autobuz, sa se aseze pe scaun si parintii lor sunt chiar indignati daca nu te ridici, sa le dai locul. Si privirea mea spune, intr-adevar, ca acesti copii sunt needucati, pentru ca asta e realitatea. Si apropo, indignarea mea e indreptata spre parinti, nu spre copii. Copiii n-au nicio vina, pentru ca ei nu sunt in stare de mai mult. Parintii, in schimb… Ma rog, se pare ca nici ei nu sunt in stare de mai mult, dar asteptarile sunt mai mari. E bine ca vor sa aiba o atitudine zen, doar ca atitudinea aia e pe socoteala celor din jur, care n-au nicio vina, dar trebuie sa suporte urlete, tipete si circ. Atitudinea asta de „deh, e copil, ce sa-i faci” este exact ceea ce-i face pe copii sa continue cu crizele.

        E ciudat cum poti sa vezi copii mici (3-4 ani) in avion, care nu scot un sunet mai sus de tonul normal de conversatie, desi in avion au scuza cea mai potrivita, pentru ca sunt adulti care suporta cu greu schimbarea de presiune – oare copiii aia sunt superkids, asa, perfecti de la mama natura? Sau au fost, pur si simplu, invatati sa-si gestioneze sentimentele, inclusiv furia?

        • Andra spune:

          Sunt complet de acord cu tine in ceea ce priveste nesimtirea unor parinti de a pretinde ca ai lor copii pot face orice, n-au nici o vina (si, da, n-au, vina e a parintilor!) atunci cand deranjeaza alergand prin restaurant printre mese, cand lovesc alte persoane, fie intentionat, fie neintentionat, dar repetat, iar parintelui i se pare normal si asa mai departe.
          Dar, ma tem ca in articolul de fata era vorba de altceva. Un copil care face un tantrum nu o sa alerge prin restaurant tipand ca in filmele cu indieni, ci in general urla si se tavaleste pe jos. E, furia aia nu prea ai cum sa o calmezi decat lasandu-l sa se desfasoare sau, daca situatia devine critica, luandu-l pe sus. Crizele astea tin de varsta si nu de lipsa de educatie si nu trebuie confundate cu situatiile celelalte, in care libertatea copilului incalca flagrant libertatea celorlalti, iar parintilor li se pare ”ceva normal”, ”pentru ca e copil”.

          • Maria spune:

            Daria, minunat ai expus exact ce simt si eu.
            Andra, sigur ca nu e acelasi lucru, insa cu exceptia situatiilor in care esti intr-un loc blocat (avion, de exemplu), cand nu ai unde pleca, bunul simt ar trebui sa te faca pe tine, parinte, sa-ti iei copilul si sa te indepartezi de locul populat in care ii deranjezi (crunt, ca doar Printesa a detaliat foarte bine un episod tipic). Si daca esti intr-un parc populat si intalnesti oameni la tot pasul, macar disconfortul e temporar, pana ii depasesti…asa, stand locului si ignorandu-l esti la fel de needucat ca un marlan care sta in masina cu manele la maximum.

            • Cris spune:

              La fel de needucat ca un mârlan cu manele… pe bune acuma ? Nici mie nu-mi plac copiii absolut deloc, zero zero zero, deși am și eu unul, iar când reușim sa ieșim în oras fără el mergem în locuri unde sigur nu sunt copii. Dar pretenția asta ca părinții sa evacueze zona dacă copilul face un tantrum te face sa pari la fel de imatura ca toddlerul care se tăvălește pe jos. Oamenii cu copii au și ei cumpărături de făcut sau au comandat mâncare la un restaurant (de multe ori crizele astea le fac și de foame) etc iar faptul ca îl iei pe sus îl face sa urle și mai tare și sa se zbată. Dacă ai impresia ca tu ești iritata în momentul ala, nici nu-ți poți imagina prin ce trec părinții, da ochii peste cap keep calm and carry on.

              Sunt perfect de acord ca în anumite locuri nu e ok sa mergi cu copii încă în faza de tantrumuri, teatru, restaurante high-end, dar majoritatea locurilor asta e, le împărțim, e cazul sa fim mai înțelegători.

              • Maria spune:

                „Dacă ai impresia ca tu ești iritata în momentul ala, nici nu-ți poți imagina prin ce trec părinții, da ochii peste cap keep calm and carry on.”
                Calma nu pot fi, am o reactie fizica la urlete si zgomote insuportabile. Dar da, gandul ca parintele nesimtit sufera mai tare si are parte de asta des ma alina un pic 😂
                La restaurant sau la cumparaturi parintele poate iesi si plimba plodul urlator. Problema e ca parintii au impresia ca lumea se-nvarte in jurul lor si al odraslei.
                Chiar nu-mi explic amnezia asta care-i loveste de nu-si mai amintesc cum era in lumea adultilor responsabili si cat de cat educati…

                • Cris spune:

                  Doamne, nu, nimeni normal la cap nu are impresia asta. Desi am plecat de câteva ori cu copilul la subsuoara urland, devine greu spre imposibil s-o mai fac pe masura ce creste si se zvarcoleste de mi-e teama ca îl scap in cap.
                  Eu personal stiu sigur ca orice fac in momentul unei crize chiar si să-l ating nu va face altceva decât sa amplifice toata nebunia. Cam tot ce poti face este 1- nimic, asteapta sa treacă 2- să-l mituiesti cu ceva absolut fantastic (asta daca ai cu ce si daca ii poti atrage atentia pt o secunda)
                  Inteleg sincer ce simti, si eu as vrea fără misto in momentele când scena altcuiva îmi strica linistea sa vad „monstrul” de copil ca si-o ia, dar gandind la rece ii inteleg pe oamenii astia si nu ii pot blama. Si da mi-e extrem de dor de perioada dinainte de copil de viata in care nu ma confruntam cu niciuna din problemele astea, nu avem amnezie, dar asta e situatia in care ne aflam acum si facem mari eforturi sa ne păstrăm pe linia de plutire

                • alina spune:

                  ce cuvant urat: ”plod”. dc insisti cu el?

        • Robo spune:

          Daria crede ca daca nu isi aminteste sa fi facut crize de furie (tantrum-uri) asta chiar inseamna ca nu le-a facut si nici nu prea calatoreste cu avionul – eu de ex. am prins niste curse cu copii care au urlat practic tot timpul.

  • Catalina spune:

    Mi-as dori sa am si eu puterea ta 🙁

  • Roxana spune:

    Printesa, I soooo feel you! Bogdan e nascut in februarie, a facut deja 4 ani SI acele crize insuportabile. Nimic nu se compara. Terrible twos? Poate flower power twos. Eu am fost nevoita sa il iau pe sus efectiv. L-am urcat in carca, am tinut de el sa nu se zbata, am fost privita ca o nebuna si aia e, fiindca o aveam si pe sor-sa in carucior si doar asa am putut sa ma deplasez pana la masina. Am izbucnit in Ikea, i-am zis ca ii trag un sut de-l trimit pe luna daca mai zbiara asa la mine(el rade eu ma racoresc…cand spun nu cand fac Doamne fereste). Am fost iar privita, de data asta cu groaza de catre altii 😀 Cand eram insarcinata cu sor-sa, asta iarna, a trebuit sa vina sotul de la birou sa ne salveze, efectiv nu am putut sa-l misc din parc si era nedormit, obosit, rosu in obraji si intrase in ceva frenezie de joaca destul de periculoasa. Am avut momente horror, si-n casa si afara, cu URLETE din partea lui, el, baiatul meu blond, bun si vesel!!! S-au suprapus cu ultimul meu trimestru de sarcina si nasterea surorii…vis 😀😀 Noroc ca baiatul meu blond, bun si vesel a revenit rapid, ne certam, ne suparam DAR crizele se manifesta doar cand e foarte obosit. Refuza sa doarma in weekeduri si partea a doua a zilei e presarata cu urlete pe care le share-uim cu oricine in Herastrau 😂 Dar progresele sunt imense! Am alaturi de mine un mic adult. A inceput sa doarma singur, sa invete mult mai bine engleza, intelege mult mai usor explicatiile, are mult mai multa rabdare. Asa ca mai dureaza ceva, ai nevoie de „comori de rabdare” cum mi-a spus odata o draga prietena 😀

  • Cristina spune:

    Stai sa vezi cand face crize de-astea in spital, internate fiind, eu si fetita de 3,6 ani. Cand rasuna rezerva si probabil tot spitalul, cand vin asistentele pe rand sa intrebe ce are copilul, sa feresti copilul sa nu se loveasca de marginea de metal a patului, de cimentul de pe jos, sa te gandesti la toti bebelusii bolnavi care dorm… Crunt! Si eu ziceam ca la 2-3 ani a fost greu, dar crizele astea ma epuizeaza complet.

  • AlinaV spune:

    Am și eu unul de 4 ani si 3 luni … Ma rog sa treaca mai repede perioada ca nu mai am nervi. Dacă la 2 ani sau la 3 ani nu am avut parte de tantrumuri ,crizele astea de personalitate de la 4 imi pun capac.

  • Cris spune:

    Eu deja intru pe pilot automat când încep urletele. Ce e drept la 4 ani sunt mai rare decat la 2 sau la 3, dar intensitatea lor imi da o stare de zici ca am baut non-stop 3 zile. De obicei pornesc de la niste nimicuri si orice as face si as spune in momentele alea este invizibil, asa ca il las sa se linisteasca si vedem apoi. E greu, sper ca dupa 5 ani sa se termine de tot cu ele, pentru ca nici eu nu mai am 20 de ani sa am toti nervii la mine, tac-su nici atat. Partea proasta e ca nu pot prevedea cand vin.

  • Lavinia spune:

    Multumesc Ioana pentru articol. E mult mai bine cand stii ca nu esti singurul parinte care trece prin asta, chiar daca in momentele acelea de criza, fix asa te simti…

  • Mara spune:

    Multumesc din suflet pentru acest articol. E asa o usurare sa citesti ca se intampla si altora, mai ales ca din multele tale articole totul pare atat de roz si minunat ca mor de nervi si ciuda ca eu nu reusesc sa fiu calma si rabdatoare.
    Am gemeni de 3 ani si 6 luni si zau ca perioada asta mi se pare crunta. Nenumarate crize cand de la unul , cand de la altul, testarea limitelor la maxim si cand ii mai vezi ca si rad de tine sa vada cat duci, simt ca mor.
    Poate suna ciudat dar multumesc inca o data ca ne impartasesti si momentele astea…pe mine ma ajuta.

  • Geo spune:

    Pai, problema nu sunt cei din jur, pb e lipsa de somn a copilului care genereaza situatiile astea, nu?🙂
    F interesant ca pe noi ne deranjeaza un strain care zice ceva, dar pe strain ar trebui sa nu il deranjeze cand copiii nostri sunt f vocali.
    De ce nu il iei la 3 gen si il duci acasa si l culci? Se va culca mai tarziu seara, asta e. E clar ca nu e „o etapa”, organismul lui nu rezista in ritmul impus.

  • Maria spune:

    Asta mic era un inger de copil ,toata lumea spunea vai ce copil cuminte, ce vesel, ce ascultator nu ca fratele mai mare 🙂 care avea pe atunci 4 ani . Acum ne-a venit randul, nu-mi vine sa cred ce transformare radicala. E ca un dictator , il bate pe frate-so , cauta mereu samanta de scandal, urla la noi, nu-i convine nimic, arunca in televizor cu lucruri ( am schimbat deja doua anul asta) telefnul meu de-l gaseste la mana il arunca cat colo , dar in schimb la gradinita e ingeras, vesel si toata lumea il iubeste. Mi-l lauda educatoarele incontinuu, iar eu imi trag sufletul doar in cele 5 ore cat sunt ei la gradinita trei zile pe saptamana ( doar atat avem gratuit) , sper sa treaca aceasta perioada inainte sa innebunesc de tot , si citind povestea ta am realizat ca vor mai fi si alte perioade …..la 5 la 6 chiar la 15 ani 🙂 , deja mi-am pierdut orice speranta ca voi ajunge la pensie…

  • deea spune:

    Nu comentez episoadele, am avut experiente de tot felul, doua fete cu doua firi diferite, acum ma pregătesc de pubertate cu cea mai sinceră groaza. Uneori imi vine sa fug. Singurul lucru pe care l-as comenta ar fi: cum poate fi mâncarea sănătoasă dar săracă proteic? E o contradicție. Proteina e baza, cărămida, sistemul imunitar, nici nu are sens sa intram un detalii. Proteina animală mai ales e necesară in Alimentația copilului. Meniurile de grădinița sunt făcute de medic nutriționist, mi se pare alarmant sa fie sărac in proteine, ceva nu e in regula acolo.

    • Printesa Urbana spune:

      e meniu vegetarian, de curand au introdus carne, dar doar 2 zile pe saptamana si destul de putina. suplinesc eu, dar ii gasesc destul de lesinati la 4.

      da, nu e sanatos, trebuia sa zic curat, meniul e curat, nu are porcarii (mezeluri, branza topita, pui din comert, patiserii cu margarine, dulciuri din comert), au in schimb multe legume, linite, ciuperci, cocaturi din aluat integral etc.

      • deea spune:

        Cred ca mulți părinți cer asta, e vorba de cerere și oferta. Din păcate nu cred ca este un meniu făcut și aprobat de un medic nutriționist adevărat, nu cineva cu un curs de 3 luni făcut online. Pe termen lung copiii ce urmeaza astfel de diete ( fiindcă sunt diete) pot dezvolta o serie de probleme, ceea ce este foarte grav. Încă imi este neclar cum primesc aprobare dsp. Am trecut cu copiii prin sistem Montessori, s-a încercat ( cred ca tot la cererea părinților) doua zile fără carne la masa de prânz au fost întorși de către autorități. Părinții de doresc un anumit regim trebuie sa vina cu document de la medic in care sa fie specificat regimul exact, in rest copiii nu ton regim nici măcar din considerente religioase. Exista foarte multă știință in spatele unei alimentații echilibrate, genul de știință ce se face in ani de facultate nu in “documentare pe net”. Regimul făcut fără cap e la fel de periculos ca cel “necurat”, pe termen lung copilul ce mănâncă la grădinița corect și mai primește un Barni sau o șunca presata din comerț are mai multe șanse sa fie bine decât un copil cu meniu vegetarian, oricât de ultramegabio ar fi. E bine când parintele înțelege aceste lucruri dar probabil sunt părinți f multumiți și care chiar iau exemplu pentru acasa, fiind vorba de copii chiar sub 3 ani e…îngrijorător. Măcar analize regulate de sange la acești copii pentru a depista la timp anemia feripriva, hipoproteinemia…clar ei sunt un experiment oricum.

        • Printesa Urbana spune:

          dap, parintii cer, mai ales cei expati (sunt multi in aceasta gradinita), noi am fi fost mai multumiti cu carne, dar asta e. mancarea e avizata de medic si e facuta de un furnizor foarte bine cotat, cu toate avizele…

        • Jules spune:

          O masă pe zi fără carne poate duce la probleme grave de sănătate? Un meniu vegetarian e mai nesănătos decât Barni și șuncă presată? Vai de capul nostru. Nu-i legumă precum porcul :)) As fi curioasa sa citesc un studiu sau o părere serioasă care să susțină că o dietă echilibrată vegetariană dăunează sănătății. Înțeleg ca unele familii nu se pot lipsi de carne, dar mi se pare ridicol sa ajungi sa crezi ca te îmbolnăvești dacă nu mănânci proteina animală.

          • Cora spune:

            Contrar unor pareri, copilul mic creste cu proteine, nu cu vitamine, ca d-aia in primele 6 luni e hranit exclusiv cu lapte si pana la 1 an cu mult lapte…

        • Milenko spune:

          @deea. Gradinita “intoarsa de autoritati” pentru ca a intentionat sa introduca doua mese fara carne, dar totul in regula cu barni si sunca presata? Documente de la medic sa dovedesti ca proteina din linte si naut e superioara celei din piele si alte resturi procesate sau zaharului? Da-mi voie sa cred ca mai ai nevoie sa te informezi. Nu spun ca aberezi.

      • carmen spune:

        as vrea si eu niste idei de gustari sanatoase si gustoase cu care ii astepti pe prichindeii tai cand ii iei de la gradi

  • Anda spune:

    Doamne……ce bine ca nu sunt singura …..efectiv imi vine sa plang de fericire ca nu e doar al meu asa isteric….Mama mea incearca sa imi explice ca are o problema copilul, eu incerc sa ii explic sa nu mai fie nervoasa pe langa el deoarece acest lucru il stresseaza si mai tare.
    La noi totul este asa din toamna de cand am inceput grupa mica, nu a vrut sa se acomodeze deloc, l-am mutat la alta clasa-unde sunt doamnele mai comunicative( cu mine) si mai blande cu el. Inca mai face crize in asa fel incat saracele doamne nu isi pot face treaba, dar e mai bine, facem si logopedie de 2 luni – pt ca se exprima foarte greu si am invatat cateva trucuri de la domnul psiholog.
    Sper sa trec peste perioada asta in care ma lupt cu el sa inteleaga, cu mama mea sa se clameze si sa nu mai fie pesimista, cu sotul meu care are o abordare mai ” din topor” cu el si nu intelege ca nu asa se creste un copil.
    Cred ca voi face in curand si eu o vizita la psiholog sau psihiatru pentru ca de multe ori cedez nervos, am crize de fiere pe fond nervos ( deh….daca incerc sa ma abtin, sa fiu zen)

  • alis spune:

    Fi-miu are la 4,5 ani crize din astea aproape zilnic. De obicei Acasa: Il apuca nervii la orice Nu, arunca cu ce ii vine in mana, a spart 3 geamuri pana acum, daca ma duc langa el sa-l linistesc ma trage de par, ma pocneste cu mainile, picioarele, capul. Zici ca e posedat. Cand crizele sunt mai rare( 1-2 pe sapt), am si eu energie sa ma comport mai ok. Vorbesc pe un ton calm, ii ofer variante, sunt empatica. Cand sunt zilnice, in special in weekend cand sunt mai mult acasa, imi vine sa ma arunc pe geam. E oribil…nu stiu cand sau daca o sa treaca. Ieri m-a pocnit peste fatza de 2 ori pana sa ma dezmeticesc, de am zis ca Il bat pentru prima oara. A fost fel mai greu moment de pana acum.

    • Mira2 spune:

      Nu mi se pare ok faptul că copilul tău te bate.

      În primul rând din principiu (bătutul nu e de acceptat – nici părinţii pe copii dar nici copiii pe părinţi) şi apoi dacă, totuși, te răneşte?

  • Mihaela spune:

    Problema centrala pare supararea lui ca e nevoit sa doarma la gradinita.

    Ai vorbit cu el in directia asta? Poate ar fi bine sa ii explici conceptul de munca si de serviciu mai detaliat. E o schimbare noua?

    Parerea mea e ca e o idee buna sa isi ia un job. Da :)) Sa impatureasca sosetele familiei, nu doar ale lui, ceva care sa fie repetitiv, si care sa il faca sa inteleaga responsabilitatea ta si nevoia de atentie.

  • Florina spune:

    Eu ma gandesc doar ca e atat de bine ca nu sunt persoana publica sa ma mai trezesc si ca-mi vine vreunul sa filmeze o scena de genul asta 🙁 , e bine ca stii ce sa aplici, e clar ca si tu esti om si mai pui la suflet. Eu am avut o revelatie si nu mai astept atat de mult sa creasca ai mei, acum vreau sa ma bucur ca inca-i pot tine in brate in autobuz desi picioarele fiicei mele de 5 ani sunt cam lungi, insa mai profit sa-i tin lipiti de mine, sa le miros parul si sa le arat trandafirii plantati de primarii, cei de prin gradinile blocurilor sau caselor si ciresii care in Brasov sunt deja cu fructe rosii, in timp ce ne uitam pe geam 🙂

  • Dana spune:

    Ia-ti de urgenta barbatul pentru 2 nopti undeva oriunde numai nu acasa si regenerati-va . Sunt de parere ca se subestimeaza foarte mult nivelul de stres existent in cresterea copiilor. Sunt cercetari care indica cum ca este mult mai mare decat atunci cand esti concediat sau moare o ruda.
    Pentru faptul ca facutul si crescutul copiilor exista de cand lumea , nu o face cu nimic mai usor. Sau pentru ca mamele nu si-au facut update si inca cred ca mama sacrificata=mama eroina e si mai trist.
    Mama sacrificata= femeie sacrificata=sotie sacrificata=casnicie sacrificata= copiii pierd. Prin fiecare interactiune de calitate intre parinti ,se ofera copiiilor sanse la o familie sanatoasa. Pentru ca cu voi doi a inceput totul. Pentru ca cu voi doi o sa ramaneti.Pana nu se infiripa teama de a mai „confrunta” relatia de cuplu si cine sunteti voi fara copii..Copiii sunt absorbiti doar de sine, sunt (si) o sursa de oboseala si stres si la 2 ani si la 4 ani si la 18 ani. Asta cu ” e o faza” e o ancora inventata de mame pentru a supravietui.

  • o femeie spune:

    Daca ati gasi o solutie de dormit…ar rezolva complet asemenea probleme.

    Mi s-a parut ca romanii se axeaza mult pe mancare (si mai ales pe cantitate) dar odihna e mai importanta decat alimentatia.
    Nici fiica mea nu doarme la pranz de la 2 ani. Am reusit sa aliniem insa somnul ei sa fie suficient de odihnita: la 19 30 in pat, trezirea la 7 cand deja e suficient de odihnita. La 18:30 si 4-5 ani era deja franta … acum a mai crescut, la 21:00 adoarme.
    Pediatrul nostru insista pe igiena somnului, pe starea psihica din jur, insista si pe mers pe jos la gradi/scoala (are o teorie cum copiii dusi la scoala cu masina sunt copii ce se imbolnavesc si nu au rabdare pe scaun in clasa) si de asta am cumparat aprt. langa scoala si parc – confortul copilului e cel mai important pt mine.

  • Dojo spune:

    A mea nu face din astea, numa’ zic sa ma laud 😀

    Glumesc, mai face si ea cate o tura de nervi, dar fara break dance. A avut vreo 2 episoade la 2 ani si gata. Dar plange ca o mireasa, daca ii pica ceva nasol.

    Trigger-ul, chestia care ii provoaca iesirile (drept foarte rare) este OBOSEALA. Sau se ma infurie, daca nu o bag in seama (cand vorbesc la telefon cu vreun client) si incepe sa se da in spectacol.

    M-am infuriat de vreo 2 ori pe ea, dupa care am realizat ca are dreptate. iesirile veneau cand is mai ocupata cu siturile si nu o bag in seama ceva timp. Si am realizat ca de fapt ma iau de soarta copilului meu, pentru ca ii consider mai importanti pe niste straini.

    E drept ca de la strainii aia ne vin banii, dar nici nu e OK sa ii pun doar pe ei in prim-plan. Asa ca incerc sa imi fac munca, dar si sa ii acord macar o jumatate de ora de joaca doar noi doua. Culmea, odata ce stam bot in bot ceva timp, singura isi gaseste altceva de facut si, daca suna careva sa discutam, nu mai ia foc casa.

    Eu cred ca tu stii, draga mea, ce ai de facut, dar inca nu ai gasit modalitatea sa le impaci pe toate. Copilul detesta sa doarma la gradi’, deci ar trebui sa nu o mai faca. Eu o iau pe juna la pranz, asta refuza si sa manance acolo, asa ca ii dau repede sub nas cu fructele (ca aia nu se obosesc), apoi peste juma’ de ora mancarea normala, laptele de dupa-masa si nani.

    Acu’ doarme, probabil am liniste 1-2 ore, pana mai fac ceva foarte urgent, dupa care stam bot in bot un pic, iar se joaca in ale ei, iar mai stam un pic etc.

    Altfel nu ajung la nicio concluzie cu ea, nici eu nu lucrez, ca istericalele imi rup orice concentrare si ea e nefericita.

    Tinem pumnii 😉

  • Andreea spune:

    Superb. I feel you

  • Geanina spune:

    Dar fetita cu ce e vinovata sa nu mearga in parc, doar ca nu doarme frate-sau la pranz? 🙁

    • Printesa Urbana spune:

      Nu se pune asa problema, suntem o familie si facem lucruri impreuna, nu e o pedeapsa, nu e vinovata cu nimic, tot impreuna stam si acasa, citim, bricolam, daca ea nu vede in asta o problema, nu vad de ce ar vedea altii. 🙂

  • Andreea spune:

    Nu pot sa nu leg povestea aceasta cu cea despre epuizarea ta. Cred ca Ivan simte nevoia sa fii cu el mai mult si se epuizeaza si el in mod voit, in consecinta. Trebuie gasita o cale ca fiecare dintre voi sa se odihneasca mai mult. Si fetita mea facea din astea la 4 ani, doar pt ca o lasam la gradi. Eram însărcinată cu al treilea copil si am profitat de nasterea lui pt a o scoate complet de la gradi. Dupa 2 ani, suntem mult mai bine. Enurezisul e partial vindecat, crizele au disparut, are deja o relatie trainica cu cel mic si si-a îmbunătățit-o pe cea cu cel mare, e foarte ascultatoare, vesela tare, citeste mult si abia asteapta sa inceapa scoala la toamna. La noi se pare ca asta a fost solutia.

    Multa putere, Ioana!
    Andreea

  • alinab spune:

    Noi am scapat de crize culcand-o seara ft devreme. Si fetita noastra refuza sa doarma la gradi. Ca sa isi faca somnul, sa nu fie nervoasa la 19.30 e in pat. Adica la ora 19 ne pregatin de culcare.

  • IQ spune:

    Bona care sa-l ia de la gradinita, sa-l duca acasa, sa-l culce, apoi pe seara mergeti in parc. Tu-ti termini treaba, fetita iese in parc, baietelul e odihnit. Toata lumea fericita.

    • Printesa Urbana spune:

      nu mai doarme nici cu bona de multa vreme. plus ca abia s-a adaptat sa stea la gradinita pana dupa amiaza, nu vreau sa o luam de la capat cu adaptarea treptata.

      cu mine ar dormi la pranz, in weekend dormim impreuna, dar nu pot face asta zilnic, din pacate (desi mi-ar placea).

  • Simona spune:

    Din categoria sfaturilor nesolicitate: sunt niste jocuri care mai domolesc efectul anxietatii de separare sau de schimbare, gen baba oarba, lupta fizica corp la corp(bineinteles in joaca, pentru baietei e minunata), intreceri, de-a ascunsa. E important sa il joci tu cu baietelul pentru un efect direct asupra lui. La noi a mai ajutat ca sora mai mare sa vorbeasca cu cel mic de cat de greu e sa stai la gradi fara mami.
    Si da, e greu, dar sa stii ca te descurci foarte foarte bine cu toate situatiile astea mai putin placute!

  • Antonia spune:

    4.6 luni. Fiiix aici suntem si noi! Cand vine noaptea nu stii daca sa te bucuri ca s-a terminat o zi, sau sa te iei cu mainile de cap ca maine va fi la fel sau mai rau!
    E momentul ala dimineata, cand abia astepti sa o las la gradi sa respir niste ore linistita! 😕
    Te termina…

  • Ioana spune:

    Maria, se vede ca duci cu tine niste frustari si imi pare rau ca simti asa. Te inteleg in parte, dar pe de alta parte pana nu treci tu prin situatia unui parinte cu copil care face tantrumuri nu ai cum sa intelegi. Si crede-ma, nici eu nu stiam ca exista un asemenea cuvant, pana a inceput fiumeo sa faca tantrumuri…de pe la un an. Atunci era simplu, puteam sa il iau pe sus si gata (si la 2 ani, si la 3 ani). Acum nu mai pot, la 4 ani. Partea buna ca sunt tot mai rare. Si mie imi pare rau ca deranjam cand se intampla, dar e ceva ce nu poate fi controlat de parinte 100%. Asa ca asta e…copiii fac galagie…PS: si pe mine ma deranjeaza galagia, mai ales cea facuta INTENTIONAT, precum idiotii care ambaleaza motoarele aiurea prin cartier…asta este si cu ei, nici lor nu ai ce sa le faci…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *