E mult mai ușor să provoci suferință decât s-o simți

Zilele trecute am avut probleme mari cu pielea. Am aplicat pe toată fața, din grabă și din prostie, o cremă pe care de mulți ani o pun doar pe petele care-mi apar uneori când sunt stresată sau mi-o iau hormonii razna (deh, din punct de vedere al tenului, rămân adolescentă până la moarte). Joi aveam câteva pete roșii ici și colo, vineri arătam de parcă tocmai mi-ar fi scos cineva capul de la fiert, iar sâmbătă, bubele erau umflate, grena, usturătoare și mâncătoare, de-mi venea să-mi smulg pielea de pe față. Nu-mi dădusem încă seama de la ce e, mă gândeam la vreo reacție alergică, la intoxicații, la stafilococi și ciuperci pe piele. Pusesem la spălat tot ce era textil în jurul meu mai puțin salteaua, pe care am întors-o cu fundul în sus, pusesem pe jar prietenii, familia și grupul de mame.

Pentru că eram speriată și nervoasă că pierdeam controlul propriei fețe și pentru că au fost ani buni în care am avut probleme uriașe cu tenul, iar gândul că o iau iar de la capăt cu asta mă îngrozea de-a dreptul, am început să mă port ca porcul. M-am rățoit la copii, am trântit uși și sertare, l-am repezit pe bietul om, care nu mai știa cum să mă ajute.

Am avut un moment de luciditate pe la prânz și m-am speriat de mine, de tonul vocii mele, de lucrurile pe care le spuneam. Eram fix ca în teorie: făceam rău pentru că mă simțeam rău. Voiam să nu mai simt frica, voiam să am din nou control și putere și încercam să obțin asta fiind tiranică și afurisită cu cei din jur, care nu voiau decât să mă ajute. Eram speriată și voiam să scap de asta născând frică în alții.

Ce omuleț patetic mai sunt și eu uneori. Dar e normal să simt lucruri în situația în care sunt, sunt speriată și furioasă și am nevoie de ajutor, nu am nevoie să mă mai cert și eu pe mine.

Mi-am dat o pauză.

Am rugat omul să scoată copiii în parc.

După ce am rămas singură, mi-am turnat o gură de vin și am ieșit pe terasă. Era după-amiază, răcoare. Am respirat adânc.

Am stat departe de orice oglindă. Nu era nevoie să-mi mai și văd fața, o simțeam oricum. Mă înțepa, mă mânca și mă ardea.

Trebuie să fac ceva util, așa o să mă simt mai bine cu mine, mi-am zis.

Am scos toate hainele din dulapul meu. Le-am sortat și le-am depozitat pentru toamnă. Am umplut o sacoșă mare cu haine de donat. Am scos hainele de vară, le-am sortat, le-am împăturit. Pe unele le-am spălat de mână. M-a ajutat să fac ceva cu mâinile.

Am trecut la cuier. Am sortat și mutat hainele de toamnă-iarnă ale tuturor, am adus sandalele și șlapii din dulapul de iarnă.

Când au venit acasă cei trei ai mei, eram mai bine. Făcusem ceva bun. În casă era curat. Eu mă simțeam ceva mai bine cu mine. În timp ce frecasem sandalele copiilor, mi-am dat seama și ce era în neregulă cu fața mea: crema, care împreună cu compresele cu aspirină, pe care le folosesc de obcei pentru calmare când tenul meu reacționează, explodaseră. Pielea mea era foarte iritată și avea nevoie de o pauză. Ca și mine.

Am mâncat toți, le-am citit copiilor, mi-am cerut scuze că m-am purtat rău. Au fost foarte drăguți cu mine. Ivan mi-a spus că sunt foarte frumoasă.

Seara ne-am uitat la un film, dimineață m-am trezit mai bine.

Dulapurile mele arată mult mai bine ca sâmbătă. Fața la fel.

Și eu sunt mai bine cu mine, deși nu mi-a plăcut deloc cum m-am purtat. E bine însă că știu că pot fi și așa și că de cele mai multe ori aleg să n-o fac. Mă bucur că am trecut prin asta și că am găsit o soluție, chiar dacă a fost nevoie de câteva ore în care am fost momzila ca să înțeleg ce fac și cum pot repara.

E mai ușor să provoci suferință decât să o simți. Brene Brown (vă recomand discursul ei de pe Netflix și cele de la TedX, de pe Youtube, dar și cărțile ei, sunt traduse în română).

Vă rog să nu mă judecați. V-am povestit toate astea pentru că pe mine mă ajută să mă uit în urmă la situații în care simt că am greșit, mă ajută să văd ce puteam face mai bine, și cred că experiența mea vă poate ajuta și pe voi, fără să fie nevoie să vă purtați urât cu cei dragi. Nu sunt mândră de mine, dar m-am iertat, după ce mi-am promis că am învățat mult din ziua de sâmbătă.

Data viitoare când o să-mi fie frică și o să fiu furioasă (pentru că mi-e frică), o să trag aer în piept și o să spun unui om drag: Sunt furioasă și speriată. Îmi vine să spun și să fac nasoale. Și o să mă las îmbrățișată. Poate asta o să mai topească din gândurile și emoțiile grele, sau poate nu. O să-mi iau repede o pauză, o să stau departe de cei care nu merită comportamentul meu exagerat, răutăcios. N-o să mă prefac că nu simt furie și frică, n-o să le ascund. O să le simt și o să le las să se domolească. În timpul ăsta, o să fac ceva cu mâinile, în timp ce mintea mea caută să înțeleagă care e sursa problemei mele. În câteva ore, o să fiu mai bine, îmi recapăt controlul.

Asta e ce am învățat sâmbătă.

Pin It

13 Comments

  • Lavi spune:

    Eu ma regasesc de multe ori in situatia ta, din pacate. La mine triggerul e oboseala care ma duce in lumi de unde imi vine sa ma comport urat, sa simta si ei greul meu. Singura diferenta e ca eu nu prea pot da inapoi cand vreau eu dar in ultimul timp am inceput tot mai des sa ma pun pe pauza fara regrete. O minte si un trup sanatos au nevoie de recuperare. Mi-a facut bine povestea ta, multumesc

  • Oana spune:

    Te înțeleg, pt că și eu am trecut prin stări asemănătoare din cauza friciilor , alteori a pierderii cârmei din controlul verii mele, a unor neprevăzute care hop mi-au schimbat perspectiva care o aveam la acel moment.
    Tu ești om la fel ca noi toți și e firesc să simțim altfel decât ne-am propus sa fim cum am vrea. Ești minunata asa cum ești, extraordinara așa cum ești și nemaipomenită așa cum ești! Îți spune o femeie care a avut curajul sa te abordeze la prezentarea cursului Landmark. Nu știu dacă o să-ți amintești de mine, la cate persoane intalnesti.Te rog să mă ierți, daca am spus ceva la neloculul lui .Eram așa de emoționată că te-am întâlnit.
    Textul ăsta mă ajută și pe mine sa nu mă învinovățesc daca greșesc să mă înfurii.
    Ieri povesteam cuiva că vreau sa fac un curs și îmi spunea că aceste cursuri sunt numai sa ne ia banii . Of Doamne , m-a cam zăpăcit un pic. Acum exista acest mic cui băgat în minte. Daca spune adevărul. Te rog poate îmi spui și mie cum faci sa te descurci când ai un dubiu. Un pont ceva. Mulțumesc, anticipat. Știu că timpul tau e f prețios.

    • Rox spune:

      Până îți răspunde Ioana, îți dau eu niște sugestii sub forma unor întrebări care te pot ajuta să iei o decizie.
      Cât de credibilă este persoana respectivă? Lucrează cumva în domeniul respectiv și are acces la mai multe informații? Sau ar putea fi rău-voitoare și invidioasă și încearcă să te descurajeze? Mai cunoști pe cineva care a făcut cursul respectiv și care ți-ar putea da mai multe detalii în deplină cunoștință de cauză? Ai căutat pe net păreri ale altora despre curs? Poți încerca pe FB pe un grup dedicat profesiei respective sau pe un grup al orașului tău.
      Caută informații despre cine îl organizează, ce vechime are în treaba asta – e un profesionist sau un oarecare?
      Cu cât e mai scump, cu atât cred că ar fi bine să cauți mai multe informații din cât mai multe surse în loc să iei de bun ce spune o singură persoană.
      Succes!

  • oana spune:

    La fix a venit articolul tau. Acum ma inteleg si eu mai bine. Am avut exact asa un meltdown sambata. Problema e ca nu ma pot accepta dupa aceea, imi vin ganduri aiurea de genulȘ le-ar fi mai bine copiilor fara mine, sunt o mama rea, sunt groaznica etc. Nu ma mai pot iubi de mult. Desi am mult mai putine momente asa decat momentele bune, efectiv mi se pare ca o dau prea rau in bara si nu ii merit pe ai mei.

  • Silvia spune:

    Multumim ca ne-ai impartasit un lucru de care nu esti mandra dar care poate ajuta pe altii. Esti un om minunat, chiar daca nu esti perfecta, cum de altfel nimeni nu e in afara de Dumnezeu.

  • Pîrvulescu Steliana spune:

    Nu suntem aici sa te judecăm! Învățăm atâtea de la tine in fiecare zi si incercam sa aplicăm! Sa fii bine!

  • Masha spune:

    Si eu mi-as dori sa nu mai fiu asa impulsiva. Sa trag aer in piept si sa gandesc mai mult inainte de-a scoate unele cuvinte pe gura. Sunt constienta ca de multe ori ii ranesc pe cei din jur si prin prisma tonalitatii cu care vorbesc. Se intampla fara sa vreau, fara sa-mi dau seama …

  • o femeie spune:

    da’ ce, crezi ca esti singura cu iesiri din astea? Am noroc ca am unde sa fug, sa ma ascund in chestii care ma echilibreaza, dar da, cand imi merg multe prost reactionez si eu prost.
    Si asta mai des decat imi vine sa accept.

    Am invatat insa sa imi cer scuze, sa separ esecurile mele si cramponarile mele de imagine si superficialitate, si ca nu sunt cei de langa mine de vina ci butoanele alea care le apasa ei lovesc fix in durerile mele.

  • Ioana spune:

    Eu am avut foarte multe astfel de stari si am invatat ca este al naibii de greu sa le recunosti cauzele si efectele pe care ti le imaginezi in mod gresit, acestea de multe ori nu sunt reale (ca oamenii nu ma vor mai iubi, ca ma parasesc, ca nu sunt buna la nimic, etc). Lucrul care m-a ajutat si care este extrem de greu de realizat a fost ca am inceput sa le verbalizez si prin asta am rezolvat trei lucruri: primul ca odata scoasa pe gura, starea aceea nasoala a eliberat din presiune, al doilea ca mi-am invins vulnerabilitatea si nu a fost rau deloc, iar dandu-le voie celorlalti (de obicei celor apropiati) sa cunoasca aceasta vulnerabilitate, ajungi la o intimitate profunda si constructiva si al treilea lucru – ca tot ceea ce imi imaginam ca fiind aiurea era doar un gand.

  • andressa spune:

    #metoo 🙂
    Asta imi vine sa raspund, desi nu are legatura cu campania anti hartuire sezuala. Si eu ma „razbun” pe cei din jur cand nu ma simt bine fizic sau psihic si numai de cand sunt mama am invatat sa empatizez cand altii fac la fel si sa ma iert.
    Adica acum stiu ca de fapt oamenii au nevoie de ajutor, nu de raspunsuri pe masura.

  • iuliaK spune:

    E normal sa trecem prin tot felul de stari, sa avem emotii, trairi diferite. Tristetea si furia sunt tot ale tale, de ce sa iti fie rusine cu ele? E bine sa nu te lasi controlata de ele, e bine sa nu ajungi la gesturi extreme (dar cred ca in cazul tau nici nu se pune problema). E ok ca incercam sa fim mai buni, sa fim armoniosi, senini, dar cumva ajungem sa tanjim dupa o imagine perfecta a fiintei umane. Dupa care ne frustram ca nu reusim sa fim asa. Ca si pozele perfecte si false de pe Insta, asa sunt si imaginile astea idealizate ale noastre.

    Pentru copiii tai e o dovada ca esti om, ca te doare, ca simti si tu furie, ca nu controlezi totul. Si din tot episodul asta (pe care tu l-ai luat ca o experienta negativa) se poate scoate si ceva bun: ei vad cum se gestioneaza o situatie tensionata – ne gasim o activitate ca sa nu ramanem fixati pe lucrul care ne enerveaza, cautam solutii, daca tipam sau suntem nedrepti cu cei din jur, le cerem scuze, apoi ne impacam, depasim momentul.

    Just like in real life.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *