Mi s-au urcat copiii în cap!

Nu știu ce să fac, situația e gravă, prieteni! Mi s-au urcat copiii în cap!

Am fost avertizată, recunosc! Cum, nu le tragi una la fund când nu fac ce le spui? Nu-i trimiți în camera lor? Le ceri părerea când faci programul? Își aleg singuri hainele? Au voie să plângă cât vor ei? Pfaidecapultău, or să ți se urce în cap, stai numa să vezi!

Gata, e definitiv, ați avut dreptate, mi s-au urcat în cap. Amândoi. Am doi copii în cap permanent. Și nu e ușor, că aia mare are 25 de kg, ăla micu aproape 20, iar eu n-am cât ei doi la un loc decât în zilele în care exagerez cu zacusca pe pâine proaspătă.

Stau așa cu doi copii în cap toată ziua. La coadă la Mega, copiii în capul meu. Când dorm, la fel. Când vorbesc la o lansare, la fel, unul stă pe stânga, celălalt pe dreapta.

 

Ce să fac, dacă-s așa mișto, mă gândesc la ei întruna!

Nu mă gândesc numai la ei, din senin câte-un gând rebel zboară la iubitul meu, la mine însămi, la mama sau la tata, la prietena mea sau la o cunoștință care are un moment greu, dar cel mai adesea, în capul meu sunt copiii mei.

Când sunt cu ei, nu mă gândesc prea mult, doar văd, aud, simt, mă bucur de întrebările lor tot mai grele, de glumele lor, de momentele, tot mai rare, în care vor în brațele mele să le treacă o durere sau vreo spaimă.

Când nu sunt cu ei, mă gândesc la cât de faini sunt, cât de mult îmi place de ei, că sunt isteți și curați, că învață multe atât de repede, mă gândesc la ce n-am făcut prea bine și de ce, mă gândesc la cum o să fie peste un an, doi, cinci, în ce carusel teribil m-am băgat, cât de repede alunec de la extaz la agonie când vreunul mă calcă pe degetele de la picioare cu motocicleta sau îmi răstoarnă din greșeală supa de roșii pe rochie, la restaurant.

Cineva mi-a scris odată aici că idealizez copiii.

Posibil. Trăind înconjurată atât de multă vreme de adulți, obosită de jocurile lor de putere, de minciuni, de efortul nespus pe care îl depun ei să pară altfel decât sunt, când am descoperit lumea asta, a copiilor, mi s-a părut că am dat peste cea mai bine păstrată comoară a lumii. OMG, niște ființe care spun ce gândesc? Care știu să râdă de-adevăratelea? Care te cred când le spui ceva adevărat? Care pornesc de la a crede despre tine că ești fain și vor doar să descopere în ce fel? Oameni care trăiesc aici, acum? Păi vreau cu ei, doar cu ei.

Mi s-au urcat copiii în gânduri, prieteni, de mulți ani. Și sunt încă acolo, zi de zi, oră de oră.

Altfel, merg alături de mine, de mână. Întreabă mereu dacă au voie una sau alta, uneori întreabă și de ce. Nu rănesc, nu distrug, decât din greșeală, și atunci reparăm imediat împreună. Sunt buni și civilizați, sunt curioși și respectă regulile cu grație.

Cu corectitudinea și empatia mai avem de lucru, dar sunt sigură că o să le rezolvăm și pe astea.

Pentru că știți, și eu sunt în capul lor. Tot mai des încep să se gândească și ei la mine, nu doar să mă simtă. Așa funcționează lucrurile, ne pasă unii de ceilalți, facem să (ne) fie bine.

Nu-i rău să ai copii în cap, dimpotrivă!

7 Comments

  • Rusu spune:

    Ce frumos.

    • Andreea spune:

      Iti multumesc multe pentru ca exiști si reușești să mă inspiri de fiecare dată!!!! Pana sa descopăr blogul tau nu stiam eram sigura daca ceea ce fac este bine…de mai bine de 2 ani si multe cărți citite sunt sigura ca iubirea si respectul fata de copilul meu sunt esentiale ….❤❤❤❤❤❤si ca tot ceea ce fac este fix ce trebuie !!!

  • Emiliana spune:

    Da, lumea lor e o lume „altfel”, in sensul bun. Si mai fain e cind iti cresc copiii si esti suficient de deschis la minte incat sa poti invata de le ei 🙂

  • O mama fara copil😔 spune:

    Din pacate eu nu am putut avea un copil dar, daca Dumnezeu m-ar fi binecuvantat cu unul exact asa l-as fi crescut!! Sunt convinsa ca omuletii crescuti /educati / modelati cu multa dragoste ajung OAMENI buni, empatici, rationali si visatori in acelasi timp, oameni usor de iubit si care stiu sa iubeasca.
    Chapeau!

  • Laura spune:

    Cat ma bucur ca existi si iti citesc blogul! Eu sunt acea mama cu copilul vesnic in cap! Aud zilnic comentarii…vai , copilul tau are bunici la munte, de ce nu-l trimiti acolo? De ce te chinui?? Pai eu il intreb…vrei la buni? Vrei acasa cu mami, vrei sa vi cu mami la lucru? Bineinteles ca vrea cu mami! Are 6 ani…e independent, ia decizii si e foarte sigur pe el! Sa vedeti cat de ciudat s-au uitat mamicile la gradinita cand le-am povestit ca eu ales scoala in functie de ce a decis copilul!! L-am dus pur si simplu sa-si aleaga scoala si invatatoarea,sa vad unde ii place!

    • o femeie spune:

      nu esti singura si cat sunteti bine inseamna ca faceti bine. Linistea interioara si sanatatea sunt cei mai buni indicatori ca sunteti in locul bun!
      Si fiica mea si-a ales scoala (functie de prietenele ei),ca sa fie simplu pt ea (okok, si pt diminetzile mele 😀 ) locuim langa scoala.

  • Carmen spune:

    Simt nevoia unor precizări: si copii au jocuri de putere. De aceea isi aleg un „lider” cand se joacă mai mulți. E ceva instinctiv.
    Si copii sunt răi uneori. Rad de cel care nu înțelege regulile jocului. De un copil care nu vorbeste bine. Etc. Si nu, nu e „pt ca asa au văzut acasă ” sau n-au fost învățați să fie „empatici”. E o reacție instinctivă, care dacă e accentuată sau persista poate fi corectată prin educație. Dar ea există, răutatea la copii. Ca si la adulți, unii spre deloc au asa ceva in timp ce la unii chiar ai de furcă sa le domolesti instinctul asta.
    Mi se pare si mie ca idealizezi lumea copiilor si o vezi destul de in negru pe cea a adulților .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *