Cine ești tu? Contează? E musai să „te descoperi”? Să te ierți, să te accepți, să etc?

Citim foarte des asta, află cine ești tu cu adevărat, descoperă-te, fii tu. Dar ce înseamnă asta? Ce înseamnă eu? Sigur e mai mult decât numele, vârsta, locul nașterii, starea civilă, diploma de licență și inițialele părinților.

Pe de o parte, ne e tot mai clar că dacă vrem să trăim, adică să fim vii, să ne simțim inimile pline, să facem o diferență pentru alții, nu putem ignora lucrurile acestea, trebuie să săpăm până găsim adevărul despre noi înșine. Pe de altă parte, nu știm ce și unde să căutăm să aflăm acest adevăr, și ne simțim vinovați, mai ales că altora pare că le iese de minune. Asta înseamnă că cine sunt eu este un prost? Sunt eu un idiot? Sunt incapabil să înțeleg lucruri importante despre mine? Înseamnă asta că sunt condamnat să-mi irosesc viața? Nu mai bine ignor toate porcăriile astea și mă mulțumesc cu faptul că sunt sănătos, că am o casă și o familie care mă iubește, că am un serviciu și o oră de uitat la televizor seara? Viața e frumoasă, e păcat să nu mă bucur de tot ce am visând la unicorni pe pereți.

După ani de terapie și de scotocit înainte și-napoi, după mii de lucruri scrise și citite, vă spun cinstit că habar n-am cum e mai bine, pentru că pentru nimeni viața nu e la fel. Lucrurile cu care ne naștem și lucrurile pe care le învățăm despre sine și despre lume sunt atât de multe și de variate încât e imposibil să decidă cineva ce e mai bine pentru toți sau pentru majoritatea sau măcar pentru cinci oameni.

Ce am înțeles în toți anii ăștia de căutare, este că cine sunt eu e o mare fluidă de lucruri, principii, amintiri, decizii, emoții, dureri, speranțe, planuri, o mare în care cel mai bine mă simt când nu mă împotrivesc, ci doar plutesc ca în burta mamei, în deplină siguranță și acceptare. E ok să mă scufund uneori în disperare. Alteori în admirație de mine. În vină din când în când. În furie. E ok să trag chiulul de la viață din când în când. Și e ok să nu vreau să recunosc asta. Sunt om și toate lucrurile astea sunt omenești, sunt celule din sinele meu. Nu le pot extirpa fără să devin altcineva.

Nu știu cine ești, încă nu am habar exact cine sunt eu, dar știu sigur că nu ești ceea ce gândești. Gândim multe, zeci de mii de lucruri în fiecare zi, uneori nici nu ne vine să credem că unele gânduri au ieșit din capul nostru, le auzim și le vedem, dar ni se par atât de străine. Gândim rău despre unii sau despre sine, ne vine să strângem de gât, să dăm foc, să ucidem, să facem rău, să spunem nespuse, să aruncăm pe fereastră, să plecăm cu racheta, să dărâmăm ziduri. Asta nu înseamnă că suntem criminali, piromani, răi, sadici. Înseamnă că avem gânduri care vin toate părțile noastre, le lăsăm să treacă, precum norii. Cerul are nori, cerul nu E nori.

Nu ești ceea ce faci. E drept că ceea ce faci spune multe despre tine, mult mai multe decât ceea ce simți sau ceea ce gândești. Abia când FACI ceva intervii tu cu adevărat. Când nu mai reacționează modelul pe care l-ai primit în copilărie (să ridici palma sau să țipi), ci când alegi conștient răspunsul, potrivit la o anumită situație, pe baza principiilor și scopului tău. Acolo ești tu cel mai mult. Nu mama, nu religia, nu tradiția, nu școala, ci ce ai înțeles tu din toate astea și cum vrei tu să trăiești. Dar nu ești doar ceea ce faci, ești și ce nu faci, ce dai la o parte, ce refuzi, la ce renunți.

Nu ești ceea ce simți. Emoțiile sunt chimie, sunt puls mărit, fierbințeală în urechi, viermi în stomac, frică, bucurie, furie, regret, uimire, rușine, dezgust, tristețe, disperare, șoc, îmbufnare, confuzie, exasperare. Trecem de la una la alta în câteva secunde, suntem toate pe rând și niciuna anume.

Nu ești meseria ta. Meseria ta e ceva ce faci ca să supraviețuiești și poate ai norocul să-ți și placă. Poate că meseria ta e contribuția ta la o lume mai bună. Dar nu ești doar omul care merge la birou opt ore pe zi.

Nu ești ce spun alții despre tine. Ce spun alții despre tine poate fi teribil de departe de ce ești, la fel cum uneori poate fi o reprezentare foarte bună a costumelor pe care le porți, ca să te ascunzi de ei și de tine. Ce spun alții despre tine vorbește mai mult despre cine sunt ei decât despre cine ești tu.

Nu ești ceea ce lași în urmă. Ce lași e în urmă sunt oase și amintiri, poveștile altora despre tine, care au legătură puțină cu tine, și multă cu ei.

Uneori ești vină, durere și neputință și e normal să fii așa. Alteori ești iubire și recunoștință, și ce bine e când ești așa. Alteori ești curiozitate și adevăr, alteori uimire și dezamăgire, și e nevoie să fii și așa.

Cred că atunci când explorarea asta vine în tine pentru că o vrei, pentru că simți că ai nevoie de ea ca de apă, atunci îți face bine, indiferent ce găsești pe drum. Dacă o faci pentru că ai auzit sau ai citit undeva că trebuie, e posibil să-ți facă mai mult rău, ca atunci când ți-e sete și dai pe gât din greșeală un pahar de țuică.

Nu toată lumea trebuie să fie conștientă de sine, prezentă, nu toată lumea trebuie să schimbe universul, să simtă plenar și să moară cu zâmbetul pe buze. Nu toată lumea trebuie să se trezească, să se descopere, să-și deretice prin casa sufletului și să ia de la viață tot ce se poate.

Nu e o obligație, e o invitație, o posibilitate. Dacă procesul îți aduce mai multă frustrare decât bucurie, renunță la el și gata.

Nu trebuie să nu-ți lovești copiii. Nu trebuie să îți asumi responsabilitatea pentru ceea ce faci. Nu trebuie să nu bârfești, să nu arunci gunoi pe stradă, să nu conduci fără centură, să nu dai șpagă, să nu minți, să nu întârzii.

Poate dacă le-ai face, altora le-ar fi mai bine, poate ți-ar fi și ție mai bine. Sau poate nu. Posibil să nu afli niciodată.

Asta e magia, frumusețea și absurditatea vieții, că orbecăim cu toții, temându-ne unii de alții, ignorând ce e important, strigând la oamenii care ne iubesc cel mai mult, păstrând aparențe elegante pentru ceilalți, vorbind mult și degeaba, pierzând timp cu nimicuri ca să nu ne mai rămână decât trei minute pentru ce contează cel mai mult, vca să ajungem bătrâni și plini de regrete, să nu mai putem adormi de gânduri cu ce puteam face mai bine.

Ce vreau să zic (și cred că am folosit mult prea multe cuvinte pentru asta) e că e oamenii sunt în toate felurile și la fel e fiecare dintre noi, și că de când am acceptat asta, mă lupt mai puțin să demonstrez, să mă apăr, să mă prefac. Înot în marea cu de toate care sunt eu, strâng după mine, aleg să fac bine și să nu fac rău, și sper să pot dormi noaptea când oi fi bătrână și singură.

Garidy Sanders

Pin It

6 Comments

  • Eliza spune:

    Mă îneacă puțin cuvintele tale. Intr-un sens bun, desigur, ma cuprinde un bine sa vad mai multi oameni care simt ca mine, este o ușurare de care nu știam ca am nevoie sa vina. Pentru ca am din ce in ce mai multe momente in care simt cum descrii tu, dar am si multe momente in care uit sa fiu așa, momente in care vreau sa schimb oameni, simt ca trebuie sa ii „repar” dau sa ma repar pe mine desi nu e nimeni stricat. Îmbrățișări!

  • Ruxandra Anton spune:

    Foarte frumos articol ! Si foarte potrrivit pentru mine .Aveam nevoie sa adud asta acum, desi tot ce ai spus , am descoperit si eu in perioada mea de cautari si cu ajutorul terapeutului, dar din cand in cand e nevoie de cineva care sa ne mai reaminteasca cine suntem , atunci cand nu mai putem…. sa fim ….
    Cat despre incheiere, cred ca esti un om prea bun , cu doi copii minunati, ca sa poti sa fi singura la batranete 🙂
    Multumesc pentru articol !:)

  • Monica spune:

    Eu cred ca locuim in niste lumi rotunde captusite cu povesti si bilele astea care se rostogolesc continuu cu iluzia ca exista destin se ciocnesc si se sparg si povestile curg inafara in vreme ce alte povesti se strecoara inauntru. Apoi construim o lume mai mare in care sa incapem doi, trei, cativa, toti cu povestile noastre pe care ni le scriem impreuna, un fel de spatiu in care te simti bine si machiata si nemachiata 🙂

    Nimic nu trebuie, cu siguranta sa iti lovesti copiii nu trebuie.

  • V. spune:

    Frumos spus, ”Înot în marea cu de toate care sunt eu”, asa ma simt si eu!

  • ONICO spune:

    Eu sunt in general ,, Gica contra” la postarile tale, ceva ma face totusi sa le citesc, iar aceasta este extraordinara. Cred ca nici un psihoterapeut nu m-ar fi putut face sa ma simt mai bine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *