Seara în care am țipat pentru că m-am simțit invizibilă și ce am învățat din asta

Acum câteva seri, mă învârteam prin bucătărie ca mixerul, strângând masa, punând vase la spălat, pregătind periuțele de dinți ale copiilor, răspunzând la telefon, grăbind copiii la poveste.

– Sofia, te rog să vii să mă ajuți să strâng masa, e târziu și am nevoie de ajutor să fim în pat cât mai repede, ca să avem timp să citim mai mult!

Niciun răspuns, deși era la câțiva metri de mine.

– Sofi, am nevoie de ajutor, m-ai auzit?

Nimic. Cunosc teoria, o și practic de cele mai multe ori (am scris aici despre motivele pentru care copiii nu vin când îi chemăm și ce să facem să vină), dar în seara aceea am început să văd roșu. Am mai strigat-o de două ori, a mormăit ceva, dar n-a venit și nici nu mi-a explicat de ce nu vine.

Au venit peste mine toate filmele alea cu mama care slugărește după toți, cum se ridică ei de la masă ca la restaurant (măcar de m-ar plăti), cum pun eu masa pentru toți de două până la patru ori pe zi, apoi strâng după toți, cum le adun lucrurile aruncate prin casă, cum nimeni nu strânge după mine, sunt vaidecapul meu, ia uite în cel hal mi-am educat copiii, mă ignoră, bărbatul ăsta ar putea pune și el mâna să mă ajute, ce naiba, suntem în egale puteri și responsabilități aici, de ce sunt toți așa de nerecunoscători, înțeleg să nu mă ajute pisica, are minte cât o nucă și nici mâini nu are să ducă la frigider mâncarea, da’ ce, m-ați căștigat la belgiuce, să fiu sclava voastră, nici măcar mulțumesc nu spuneți, vă ridicați și vă duceți la treaba voastră, lasă că strânge Marița, în schimb când nu vă convine ceva, repede comentați și eu trebuie să mă ridic de la masă să vă fac vouă pe plac, dar când vă rog eu să îmi aduceți ceva ca să nu mă mai ridic, unul nu se clintește, nu mă respectați, nu mă iubiți, gata, o să-mi fac bagajul și mă duc unde văd ochii…

N-am zis toate astea. Doar le-am gândit rapid, așa, în câteva secunde, în timp ce mă despleteam în capul meu. Am zis doar vreo câteva, strigând la Sofia, că poate așa nu mai are scuza că nu mă aude. Eram furioasă, rănită, obosită, depășită de câte aveam de făcut.

– Sofia, nu mă auzi? Nu mă vezi? Sunt invizibilă? Nu auzi că îți cer ajutorul? De ce mă ignori?
– De ce țipi, mami? m-a întrebat.
– Pentru că m-am înfuriat. E foarte nedrept ce faci. Te rog ceva și nu mă bagi în seamă. Știi cât de rău mă simt când faci asta?

A venit și a pus lucrurile în frigider, apoi s-a spălat pe dinți în tăcere. Când a intrat și soțul în piesaj, l-am luat și pe el la coafat. I-am reproșat răstit că nu mă ajută niciodată, el a protestat că mă ajută uneori.

Mai târziu, în timp ce le citeam povestea (am dezvoltat această superputere care mă ajută să pot citi ceva, cu intonație și pe voci chiar, în timp ce mă gândesc la altceva cu totul), când furia trecuse, m-am uitat la discursul meu furios, cel din capul meu, plin de acuze. M-am gândit la ce s-a întâmplat de fapt: eu am avut nevoie de ajutor să strâng masa, l-am cerut de patru ori la rând, Sofia nu mi-a răspuns, m-am simțit neapreciată, nevăzută, neiubită, neajutată, și m-am înfuriat, mi s-a încălzit fața și am simțit cum mi se gâtuie glasul. Am ridicat vocea și am spus și câteva lucruri nedrepte și neadevărate.

Adevărul e că de multe ori mă ajută să strâng masa, ori unul dintre copii, ori soțul, nu e adevărat că nu primesc ajutor și iubire, primesc, dar nu mereu, nimeni nu primește mereu, nu e adevărat că nu se ridică de la masă pentru mine, uneori protestează, dar nu mă lasă neajutată.

A doua zi de dimineață, am vrut să clarific și să-mi cer scuze.
– Îmi pare rău că am țipat aseară, Sofi.
– Și mie.
– Când te rog ceva și nu îmi răspunzi, mă simt foarte rău și asta mă înfurie. Pot să te întreb de ce uneori nu îmi răspunzi când îți cer ajutorul? Aseară, de exemplu, de ce nu mi-ai răspuns decât după ce am țipat?
– Pentru că eram atentă la altceva și nu am vrut să mă întrerup.
– Nici cât să îmi spui asta?
– Nu.
– Dar pentru mine era important să mă ajuți.
– Nu am știut că e așa de important. Și… nu-mi place să strâng masa.
– Tu crezi că mie îmi place să strâng masa? Sau să vă șterg la fund? Sau să spăl chiuveta?
– Nu cred că-ți place.
– Dar fac toate astea, zilnic, de mai multe ori, deși nu îmi place și deși de cele mai multe ori, când voi îmi cereți ajutorul, eu fac deja ceva ce îmi place foarte mult și nu aș vrea să mă întrerup. Știi de ce fac toate astea? De ce fac acest efort?
– Nu.
– Pentru că vă iubesc și pentru mine e mai important să vă ajut decât să fac ceva ce-mi place.
– Eu nu pot să fac asta. Înțeleg că trebuie, dar nu pot.
– Știu că nu poți. O să înveți în timp. E important să înveți să faci asta pentru oamenii pe care îi iubești. Ai idee cum poți învăța asta?
– Da. Încercând. Ca la orice alt lucru.
– Exact. Faci un efort mai mare la început, apoi o să îți fie tot mai ușor. M-aș bucura mult dacă ai încerca puțin mai mult. Am nevoie de ajutorul vostru, nu mă descurc singură prea bine. Obosesc și îmi e greu.
– Știu. O să încerc.

M-am simțit mult mai bine după ce am vorbit. Eu știu că ea nu poate încă să fie altruistă, are nevoie de timp și de practică, dar aveam nevoie să știu că vrea să încerce, ca să mă asigur că a primit mesajul corect și că nu se simte ca o divă care are dreptul de a fi servită de oricine. În serile care au urmat a fost mai atentă la rugămințile mele (nu am exagerat cu ele, am cerut ajutor când chiar am avut nevoie de el). Nu o să trag concluzia că gata, am rezolvat-o. Abia peste niște ani o să pot trage concluzia asta.

Îmi pare rău că am țipat, dar mă bucur că asta mi-a adus prilejul de a înțelege ce nevoi neîmplinite am de mă aprind atât de tare când copilul nu bagă în frigider legumele și brânza și de a avea o discuție clară despre asta cu copilul și cu soțul, ca să le pot spune cum mă simt și ce nevoie am de la ei.

Nu sunt mândră că am ridicat tonul. Mă străduiesc să se întâmple cât mai rar. Și am observat că dacă sunt atentă la ce îmi lipsește și cer ajutorul sau fac astfel încât să-mi acopăr aceste nevoi mari, care nevăzute, îmi fac rău, sunt în echilibru, mă enervez foarte rar, iar când totuși se întâmplă, reușeșc să gestionez mult mai bine decât acum niște ani, când habar n-aveam ce butoane sunt apăsate acolo și eram mereu ca un vulcan în erupție.

Mario Azzi

8 Comments

  • Carla spune:

    Poate îți aminteşti, am mai scris aici, când am momente de gen, îmi imaginez că am poza ta pe frigider. Îmi vine rapid în minte sentimentul de vină care m-ar copleşi dacă aş răbufni. La început a fost tare greu, acum funcționează binişor.
    Te îmbrățişez, Ioana.

  • Loredana spune:

    Ce mult admir la tine faptul că vorbești public despre slăbiciunile tale! Oamenii au nevoie să vadă că și cei care scriu despre cum să faci lucrurile cât mai bine au momente dificile. De fapt cred ca tocmai în acel ”cât mai bine” este cheia. Și nu în acel ”perfect” sau ”ideal”.

  • Maria spune:

    In trecut , deseori se întâmpla să gândesc așa în momentele în care simțeam că sunt „angajata” lor și nu soția sau mama. In timp, am conștientizat că alegerea de a fi cu ei zi de zi a fost a mea, și nu pot sa învinuiesc pe nimeni și nimic pentru această decizie. Am stabilit reguli pentru fiecare moment al zilei in care îi implic și pe prunci și într-adevăr acum sunt rare momentele când mă simt neajutorată. Incerc să mă gândesc mereu la cat pot ei „să ducă” cu treburile casei astfel încât să nu îi împovărez.

    • Marina spune:

      Copiii mei sunt mari acum (fată și băiat și e suficient să spun că sunt pe picioarele lor de câțiva ani iar diferența dintre ei este de 2 ani). Vreau doar să-ți spun că e bine să mai faci „urât” când nu mai poți pentru că doar așa îți ancorezi copiii în realitate și astfel își pot da seama că ești și tu om!

  • Andreea B spune:

    Din partea ta să pui degetul fix pe punctul dureros și să îl pui in cuvinte mi se pare un lucru foarte tare, cred că asta vine de la terapie. Eu incerc sa exprim in cuvinte ce anume mă enervează și să ajung fix în mijlocul problemei, dar nu mi se pare ușor. Uneori reușesc, alteori incep sa mă enervez pe parcurs și se duce naibii orice discuție. Iar din partea ei, că poate articula cu subiect și predicat „știu că trebuie, dar nu pot”, iar mi se pare o treabă curajoasă. Bine, asta e consecința faptului că voi o încurajați mereu să spună fix ce gândește, chiar daca nu ați vrea să auziți asta. Adică de doua ori bravo vouă!

  • Anamaria spune:

    Foarte frumoasa discuția cu micuța și de apreciat reacția ei foarte calma. Eu momentan am discuții de genul asta doar cu soțul (și îl bănui clar ca nu capabil de altruism) dar ar fi luat foc intr-o discuție de genul asta.
    Eu as vrea sa te întreb unde găsim detaliile legate de dezvoltarea emoțională a copiilor (in articol menționezi ca știi ca nu poate fi altruistă încă).

    • Printesa Urbana spune:

      Nu stiu sa iti spun exact in ce carte am citit despre asta, poate am auzit-o la un curs de comunicare non-violenta, sau poate inntr-o carte sau articol, nu mai stiu, am citit si am auzit sute de materiale pe temele astea, de la discursuri TED, cărțile de neuroștiință despre copii, o mulțime de studii și interpretări, interviuri cu psihologi etc. Concluziile sunt cam aceleași…

  • Ioana spune:

    Este stresant dar si frumos sa ai copii. Iti vei aminti cu placere de acesti ani 😉

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *