Scrisoarea unui bărbat pentru mama copiilor lui

De ceva vreme, nu mai ştiu să‑ţi spun dacă sunt luni sau e deja un an, nu mai vreau să ajung acasă. Și nici n‑am unde să mă duc altundeva, aşa că merg aiurea şi casc ochii în jur, cu muzică în căşti. Uneori, când mă cuprinde speranţa, măresc pasul. Hai că azi o să fie mai bine, o să‑i spun că mi‑e dor de ea şi poate după ce adorm copiii stăm şi noi puţin împreună…
Dar aproape niciodată nu e mai bine. Tu fie adormi odată cu copiii, fie ajungem să ne certăm pentru una sau alta, eu mă simt vinovat că iar am spus cine ştie ce prostie, iar tu te superi şi te închizi în tine, fie mă întâmpini cu un chip de martiră, toată uscată şi epuizată. Cheful meu de intimitate se topeşte în fiecare seară, ca untul pus pe flacără. Simt că mă scurg şi mă împrăştii departe de mine şi de tine şi că n‑o să mai am niciodată puterea să mă adun.
În multe seri mă aşez pe o bancă, la două străzi de casă, acolo, lângă poştă. Stau cu mâinile în poală şi mă uit drept înainte, gândindu‑mă că aş vrea să mor.
Tot un fel de moarte e şi ce trăiesc, dar una lentă, dureroasă, obositoare.
Nu m‑aş putea sinucide niciodată, ştii asta. N‑aş avea de unde să adun atâta curaj şi, oricum, nu le‑aş face niciodată aşa ceva copiilor. Să creşti întreg la minte după ce taică‑tău se aruncă de pe bloc sau se spânzură cu cravata în debara e dificil spre imposibil de gestionat. Plus că încă mai sper să fiu un tată bun. Nu unul perfect, dar măcar nu unul groaznic, cum a fost taică‑meu. Sau bunicul. Eu pot mai mult, nu?
Singurul lucru care‑mi mai aduce bucurie de ceva vreme sunt copiii. Pentru care sunt oricum un personaj secundar. Aşa am fost dintotdeauna. Uneori mă gândesc c‑aş putea să dispar cu totul şi nimeni să nu observe zile în şir. Apoi să se împiedice vreunul dintre ei de papucii mei de casă şi să zică:
— Hei, dar unde e tata? Parcă nu l‑am mai văzut de mult…
— Nu ştiu, ai zice tu, o fi la serviciu…
— Aha.
Și gata. Astfel s‑ar încheia viaţa noastră împreună, cu un papuc de casă cu talpa în sus, căruia i se dă un şut sub canapea, să nu mai stea în drum.
Să fii fericit – nici măcar nu mai ştiu ce înseamnă asta.
Uneori mă întreb de ce. Ce s‑a întâmplat de am ajuns aici, la doi paşi de casă, pe banca asta dintre blocuri, pătată de găinaţ de porumbel, stând cu spatele drept şi cu mâinile în poală, în aerul plin de gaze de eşapament şi de voci de oameni care trăiesc fără să se gândească atâta la lucruri?
Cu zece ani în urmă, eram atât de fericit! Mi se părea că soarele e ca o inimă care arde pe cer. Mai ţii minte când ţi‑am scris asta?
Doamne, ce prostii mai spuneam… E adevărat că dragostea îţi ia minţile. Te lasă prost. Și începi să debitezi tâmpenii una după alta, ţinând de mână o femeie inteligentă, de altfel, dar care acum e proastă şi ea, şi care lăcrimează cu ochii la cer, ca tine.
Îţi dai seama pe loc că ce ţi se întâmplă este un experiment chimic reuşit, dar e atât de plăcut încât laşi vraja să curgă şi nu te gândeşti nici o clipă la cum te vei simţi când amestecul de substanţe care provoacă extazul va dispărea. Mă gândeam atunci că poate totuşi nouă n‑o să ni se întâmple. Vom rămâne aşa multă vreme, poate chiar toată vremea. O să fim noi primul cuplu care nu va cunoaşte dezamăgirea, suferinţa, regretul. O să murim de mână, privind către cer.
Habar n-aveam ce drum ciudat ni se așterne. Cum iubirea noastră care a crescut și s-a înmulțit o să ajungă să sape între noi ditamai hăul.

Sunt foarte singur, iubita mea. De mulţi ani, de când au apărut copiii, sunt singur. Te‑am pierdut.
Uneori mă gândesc că, dacă tu ai fi fost atât de singură cum m‑am simţit eu în ultimii ani, ai fi murit de tristeţe.

E normal să iubeşti copiii mai mult ca pe mine. Eşti o mamă extraordinară, nici n‑am visat vreodată o mamă atât
de bună pentru copiii mei. Și poate n‑ai mai fi fost o mamă atât de grozavă dacă n‑ai fi uitat de mine.
A trebuit să fac un pas în spate şi să te las să mă lași, ca să le fie bine copiilor.
Ți‑am respectat mereu eforturile, sacrificiul, oboseala, puterea cu care eşti mereu alături de ei.
Te‑am şi invidiat pentru asta, nu ştiu, sincer, cum poţi să joci trei ore la rând cu ei Piticot, mie îmi vine să înghit zarul ăla după trei ture.
Dar mi‑a fost şi îmi este greu fără tine.
Am sperat multă vreme că sunt doar nişte etape, că atunci când copiii vor creşte ne va fi mai bine. Că vom avea mai mult timp pentru noi. Că o să ne uităm iar la soare şi o să vedem acolo o inimă mare, care arde pentru noi.
Dar e prea târziu acum, nu? Etapele s‑au transformat în viaţa noastră adevărată, iar noi, vechiul eu şi vechea tu, nu mai existăm.

Fragment din romanul Semn că te am.

Am publicat asta aici pentru că simt, știu, că mulți dintre bărbații alături de care trăim ar putea scrie scrisoarea asta pentru noi, iubitele lor temporar pierdute, mamele copiilor lor. Poate că dacă noi am citi-o, am înțelege lucruri despre ei. Lucruri pe care nu e prea târziu să le reparăm.

Imagine de Jackie Ramirez de la Pixabay

Tags

64 Comments

  • Mira2 spune:

    Textul e frumos dar realitatea e că mulţi bărbaţi nu ajung să facă atâta filozofie.

    Înşală direct.

    • Elena spune:

      Asa este din pacate, Mira. Este o transpunere feminina acestei realitati.

    • Mihailescu Florin spune:

      Barbatii nu se nasc sa fie de sacrificiu ! Daca traiesti cu asteptarea ca un barbat sa se sacrifice cu anii intr-o relatie de genul ” single in a relation” aia nu e dragoste. E narcisism, e control, orice altceva dar dragoste nu.

    • Mona spune:

      Mira, multi inseala dar sunt si barbati care se chinuie ani intregi in speranta ca devine iar bine. Am 2 exemple, varul meu si un prieten f bun din copilarie. Varul meu s-a chinuit asa vreo 4 ani, a tras de sotie sa redevina cuplu f mult timp, dupa 4 ani a renuntat, acum este recasatorit si fericit din nou.
      Prietenul din copilarie a rezistat 2 ani apoi i-a dat ultimatum sotiei, au fost amandoi la terapie si consiliere apoi si-au revenit. In ambele cazuri, amandoi sufereau de lipsa de activitate sexuala. Lipsa completa.
      Ceea ce mamicilor, nu e normal. Faptul ca avem copii nu inseamna ca am pierdut sotii pe undeva pe drum. Daca doriti sa fiti mame dar sa ramaneti si sotii, trebuie sa va gasiti timp si pt sotii vostri. Nimic nu va mai fi ca inainte, dar intimitatea trebuie sa revina in cuplu si in noua formula, altfel ramaneti singure.

    • Anya spune:

      De acord. Textul pare că prezintă un alintat care vine de la muncă și nu mai este tratat ca un rege cum era tratat înainte de copii. Poate și femeia se simte singură și este în depresie, după ce că are grijă non stop de copii, mai trebuie să îl facă și pe soț să se simtă important. Cheful de intimitate vine la femeie atunci când se simte sprijinită, apreciată,iubită. Nu ca și cum ea niciodată nu obosește și dacă refuză soțul o face din răutate. Ia stai tu barbate lângă copil 2 ore într-o noapte în care copilul e bolnav și se trezește des,las-o pe mama sa se odihnească și ea, sacrifica-te si tu chiar dacă a doua zi te duci la muncă, nici mama nu se duce la spa, ramane cu copiii să îi îngrijească în continuare și nu înțelege niciunul ca nu a dormit peste noapte. Ia să vezi ce chef are soția după ce se face copilul bine 🙂

    • Anca spune:

      Exact gandul meu…

    • Denisa spune:

      Am tot citit comentariile voastre…textul este superb si ar trebui recitit când efectiv trăim doar pentru copii.Mă număr printe acele femei norocoase in care bărbatul este multifuncțional.Gătește ,face curat,stă cu copiii ,se joacă, iesim împreună cu ei afară. El se ocupa de cel mare 5a (trezit dimineața,îmbrăcat, dus la gradi,adus).Eu de cel mic 2a.Eu dorm cu ei.In schimb adormirea piticilor mă epuizează si imi creează o stare de nervozitate..încât după numai de relaxare nu imi mai arde.E foarte greu sa ii potolesc din joacă .Deși citim ,uneori,că cel mic încă nu are răbdare ,iar cel mare e neglijat din punctul ăsta de vedere.Dar nici nu vrea să doarma cu tatal lui.A mers până acum vreo 10 luni,când a simțit că nu mă mai are.De 10 luni dorm cu amândoi.Si totuși ne intalnim de 2 ori pe lună.Atunci când cu adevărat simtim ca încă ne iubim si ne încarcăm bateriile.Momente in care mă simt epuizată am si eu că dintre noi doi (nu avem ajutor),eu sunt cea care sta mereu cu explicatii intre pitici.Si ma simt ofuscata ca tre sa fiu buna pentru soț după o zi istovitoare,dar defapt mentalitatea asta trebuie sa ne-o schimbăm Nu o facem doar pentru el,o facem si pentru noi,o facem pentru acei noi doi,dinainte de copii.De aceea zic ca e un articol care ar trebui recitit,ori de cate ori ni se pare ca facem destule si el trebuie sa astepte..Asa este,de multe ori adormim odata cu copiii sau inaintea lor.Dragi mămici viata e scurta.Nu stii daca azi esti sau maine nu..Cred ca ar trebui sa o lăsăm mai usor cu toate lucrurile puse la punct..Si sa încercăm sa ne iubim mai mult.Întâi pe noi si apoi sa ii lasam pe altii sa ne iubeasca.Mamicia asta,ne cam face sa uitam de noi,de femeia din noi si de nevoiile ei..După ce am scris un roman, si acum ca m-am trezit, după ce am reusit sa ii adorm pe pitici,mă duc să mă bucur că am găsit acest articol.Si sa ii multumesc lui pentru tot ceea ce e.😊

    • Andreea spune:

      Ai atat de mare dreptate…..asta a facut al meu…fostul adica…nu a stat pe banca sa gandeasca….

  • ioana spune:

    Stiu ca este un personaj fictiv, dar mie mi se pare cam delasator barbatul asta, sa fim seriosi, o casnicie presupune munca din partea la amandoi…Adica daca chiar isi doreste ca sotia sa aiba timp si pentru el, gaseste solutii sa nu mai fie ea atat de obosita seara…gen isi ia el o zi libera sa stea cu copiii, sau sambata merge el undeva cu copiii sa poata sa mai respire si ea…Clar sunt momente in care te simti singur, dar depinde in primul rand de tine sa iesi din starea aia, te poti autoanaliza si cauta solutii. PS: in general, o femeie care se simte iubita de sot isi face timp pentru el, din punctul meu de vedere asta este prima etapa, ca barbatul sa o faca pe nevasta lui sa se simta iubita.

  • o mamica spune:

    Dragi mamici frumoase si printese sfatoase, Wonder Women moderne,
    Permiteti-mi sa va supar cu mai multe intrebari:
    De ce e tot timpul femeia cea care trebuie sa fie permanent disponibila si pentru copii si pentru sot, sa fie permanent cea zen, fresh, nucleul casei etc., femeie de cariera, gospodina, mama si sotie perfecta? De ce?
    Oare daca sotul ar inceta sa filozofeze si daca ar inceta sa se planga singur pe o banca (!!) „bu-hu-hu vreau putina atentie” si ar incepe sa faca mai multe activitati impreuna cu sotia pentru casa si copii, atunci poate femeia nu ar mai fi tot timpul atat de obosita… Barbatii sunt cei puternici, salvatori si super cavaleri, nu-i asa?
    Prin simplul fapt ca barbatul recunoaste ca e prezent in casa si in viata familiei doar prin papucii lui de casa rasturnati pe hol, inseamna ca implicarea barbatului in viata familiei e zero! Sa bage si barbatii rufe la spalat, sa faca mancare, sa faca curatenie, sa citeasca povesti copiilor si atunci vor avea o viata sexuala cu sotiile lor mai ceva ca in filmele R-18!

    • Mona spune:

      Implicarea unui barbat in familie depinde foarte mult si de femeie. Sotia ar trebui sa-l responsabilizeze pe sot si sa-i desemneze task-uri precise: tu faci cumparaturi, tu duci gunoiul, tu il duci pe micut la pian, tu stai sambata 2 ore si il plimbi ca eu sunt la coafor….
      Si uite asa barbatul ala nu mai e de mobilier ci e parte activa din familie.
      Multe femei isi lasa barbatii de izbeliste la tv, la bere cu amici, la somn, nu le cer niciodata ajutorul, cand il cer atunci comenteaza si critica ca nu e cum ar fi vrut ea….
      Dragelor, tine si de voi sa-l implicati. Daca nu vrea, atunci sa suporte consecintele. In general barbatii vor, in grupul nostru de prieteni, majoritatea sotilor au niste atributii trasate clar in familie iar ei le indeplinesc tot timpul si sotiile lor au mereu ajutor.

    • Robo spune:

      mie mi se pare ca e corect ce zice Mona mai sus.

      exista o situatie frecventa in care femeia are tendinta sa le faca pe toate (pt ca asa crede ea ca trebuie sau are nevoie sa controleze tot sau e mai competenta, cel putin la inceput cand apare copilul) si daca continua asa o vreme, barbatul se obisnuieste si se adapteaza, ba poate chiar sa ajunga sa creada ca ajutorul lui nu e necesar sau este incompetent (cand e vorba de copil).

      si-apoi vine un moment in care femeia ajunge sa fie coplesita si isi da seama ca barbatul nu face mai nimic si atunci normal ca se infurie pe el, dar uita sau nu-si da seama ca ea insasi a pus umarul ca sa se ajunga in situatia aia.

      daca ati zis vreodata catre barbat „lasa ca fac eu” atunci ar trebui sa stiti ce zic.

    • Diana spune:

      Mie mi se pare ca sunt pe dos, adica sotu meu face mai multe decat mine prin casa, de la curatenie la facturi etc. Cu copiii facem cam la fel, dar totusi el e de departe mult mai responsabil in general vorbind. Am senzatia ca traiesc intr-un univers cu susul in jos cumva, fata de ce povestiti voi.

    • Mihaela spune:

      Pt Mona – e bine sa ajute barbatul femeia, dar mai bine ar fi sa nu existe in sine conceptul asta intr-o familie cu membri presupusi egali.

      Explic:
      Traiesc intr-o tara unde multe femei nu apreciaza o asemenea intrebare din partea partenerului: “Cu ce te ajut?”. Asta implica faptul ca treaba e a femeii, si barbatul e asa… pe langa, ajuta si el cu diverse.
      Si ele spun invers: e treaba amandorura 50-50%, tu nu MA ajuti, tu iti faci jumatatea TA din treaba, care iti corespunde, IN TOTALITATE. E foarte important lucrul asta, pentru ca, daca nu, incarcatura mentala si responsabilitatea finala sunt tot ale femeii. Ea trebuie sa se gandeasca la toate, sa organizeze tot, sa ii transmita si partenerului ce are de facut etc. Si asta nu e corect, inseamna ca (mai) are un copil in grija.
      Cei doi ar trebui sa isi imparta echitabil treburile si sa fie complet responsabili de partea lor. Aici, personal, difer putin de mentalitatea locala, unde multi barbati stiu parte in parte cu femeile sa gateasca, spele etc – eu zic ca se poate si sa ne impartim TIPURI de sarcini, eu cu unele, el cu altele (daca mie imi place sa gatesc si imi iese bine, nu o sa ii cer ca trei zile pe saptamana sa faca el de mancare prost, just because), important e sa fie 100% preluate de cel caruia ii corespund.

      Mi se pare ca mentalitatea romaneasca mai are de lucrat aici – multe femei isi infantilizeaza partenerul, se comporta cu el ca niste mame, nu ca niste partenere egale. Si, evident, multi barbati se obisnuiesc asa (intre mama care acasa nu il lasa sa faca nimic si nevasta care se straduie in aceeasi directie, urmarea logica e ca respectivul nu mai are nici loc si, la un mom dat, nici chef sa faca ceva. Si daca face, e cu titlu de ajutor…).

      Cand, de fapt, totul ar trebui bazat pe egalitate: suntem doi oameni care trag la aceeasi caruta, care pot face aceleasi lucruri (in lumea actuala, argumentul cu forta fizica superioara nu isi mai are locul) si care ar trebui sa isi imparta echitabil sarcinile (si aici nu ne referim doar la trinomul gospodinei perfecte mancare-calcat-curatenie, ci si la toate celelalte activitati ale unei familii: gestiune administrativa, cumparaturi, gestiunea copiilor – orare scolare si extrascolare/programari la doctor/cumparaturi periodice pt ei, gestiunea vacantelor si un larg etc).
      Si cand partenerul meu e responsabil de ceva, eu nu ar tb sa ma mai gandesc la lucrul ala, e al lui. Asa cum nu stau sa il intreb daca si-a facut bine treaba la job, asa nu ar tb sa il intreb nici de partea alocata lui din activitatile comune.

      Asa se poate obtine un cuplu echilibrat si functional. Si nu ar mai fi nevoie de scrisoarea asta, pentru ca amandoi ar avea resurse si pentru cuplu.

    • Mona spune:

      @Mihaela – da corect, ai dreptate

    • Cami spune:

      Nu înțeleg de ce tot femeii ii revine sarcina de a delega, ce e femeia, managerul familiei, sa desemneze taskuri?? Barbatul nu se uita și el in jur, dacă e ceva de făcut, de strâns, d cumpărat etc. El nu poate lua inițiative? Despre ce vorbim, despre un bărbat, un adult sau despre un copil care are nevoie de îndrumare.
      Se spune ca femeile sunt perfecționiste și vor sa controleze tot adică tot vina noastră e. Eu spun însă ca bărbaților nu pare a le pasa suficient încât sa facă ce trebuie CUM trebuie. Când faci lucrurile doar pe jumătate sau spui “am încercat” îmi pare rău, dar pt mine e egal cu 0. Când el nu face sau nu termina ceva ghici cui ii revine responsabilitatea?
      Iar despre “ajutat” nici nu mai vorbesc. Cum adică “ma ajuta”?? Familia e formată din 2 adulti. Fiecare are contribuția lui. Nu ma “ajuți” strângând masa sau dând cu aspiratorul, la fel cum nu ma “ajuți” când tu te ocupi de copii in lipsa mea. E casa ta și sunt copiii tai in egala măsura.
      Sa discutam și despre “mental load”?? Cred sincer ca nu se vorbește suficient despre lucrurile astea. Va las linkul asta aici.
      https://english.emmaclit.com/2017/05/20/you-shouldve-asked/ emmaclit.com/2017/05/20/you-shouldve-asked/

    • Printesa Urbana spune:

      Nu e asa de neinteles daca e sa te uiti la mentalitatea in care am fost crescuti. Eu nu imi amintesc sa fi vazut vreun barbat gatind sau spaland rufe sau stand cu copiii cand erau bolnavi. Era treaba femeilor, si la tara, si la oras. Fetele faceau prajituri la ora de lucru manual, baietii faceau rulmenti.
      Asa am fost crescuti.
      Si daca ajungi in acest loc, in care el nu face din proprie initiativa, ce faci? Pleci sau ceri ajutorul? Nu ideal, dar da, daca iti rezolva problema, ii spui omului cum sta treaba, si ii ceri ajutorul in mare si in mic. ii spui ce ai scris tu acolo mai sus. n-o sa mearga din prima, omul are nevoie sa se obisnuiasca cu schimbarea de paradigma, oricat de feminist si progresist e omul, tot va contraveni cu tot ce a vazut si a fost crescut in.

      cred ca e important sa ne agatam mai putin de TREBUIE si IDEAL AR FI SA. Lumea nu e ideala, traim intr-o tara cu multa inegalitate de gen. Putem lucra la asta, putem sa o facem civilizat.

    • Rox spune:

      Mihaela, bine zis!
      La noi în țară fetele încă sunt învățate că e musai să fie gospodine bune, să facă de toate, aproape să slugărească bărbatul pentru că el chipurile muncește din greu. Ca să vezi supriză, în ultimii 70 de ani, au început să muncească și femeile joburi de min. 8 ore, cot la cot cu bărbații, dar treburile casei tot în sarcina lor au rămas în viziunea unora.
      Foarte încet se deschid mințile și la noi și apar încet-încet bărbați implicați, cupluri în care sarcinile sunt împărțite.
      Eu am avut un declic în momentul în care am conștientizat diferența între „ajutor” și „implicare” și am abordat cu el problema – că nu vreau să mă ajute, că nu scrie numele meu pe mop, pe buretele de vase, pe mașina de spălat și mi-ar face el vreo favoare că spală o farfurie, ci vreau să facem împreună pur și simplu că e casa amândorura, amândoi mâncăm, amândoi avem rufe, amândoi facem mizerie etc. Nu am delimitat clar tu faci A, B, C și eu D, E, F. Dar atunci când sunt mai multe îi zic: trebuie făcut A, B, C, D – ce faci tu dintre astea și ce fac eu? Și le împărțim după abilități și urgență. Bine, tot am senzația că eu fac ceva mai multe, dar am făcut mari progrese după niște certuri monstru pe tema asta.

    • Mihaela spune:

      Pt Printesa

      Personal, am vizionat deja filmul asta la ai mei acasa: taica-miu tolanit in pat cu scobitoarea in coltul gurii in timp ce maica-mea nu isi mai gasea capul de treburi. Care maica-mea imi spunea sa ii strang farfuria de pe masa lu’ frate-miu :). Mda.
      Si (mi-)am zis: asa NU. Nu voi accepta asa ceva in relatia mea, prefer sa fiu singura decat asa. Nu neg, asemenea “pretentii” pot sa restranga mult numarul de eligibili 🙂 mai ales intr-o tara cu o mentalitate inapoiata generalizata, dar, sincer, singuratatea nu e ceva de speriat si, mai ales, nu cand o compari cu alternativa.
      Mentalitatea in care am fost crescuti nu e o axioma, mai ales cand realizam ca nu e buna. Nu suntem obligati sa o urmam, ba chiar ar trebui sa o schimbam, astfel copiii nostri vor avea sansa la o viata mai buna.

      Pot sa inteleg cand spui ca viata are multe nuante de gri si ca, daca te gasesti la un mom dat intr-o asemenea situatie, e mai greu de aplicat solutii care suna idealist. E foarte corect, situatia curenta a multora nu se poate schimba asa usor.

      Datoria mea este sa fac in asa fel incat aceste mentalitati sa nu se perpetueze.
      Si, evident, voi incepe cu persoana de care imi pasa cel mai mult cum va trai in viitor: fata mea. Ei o sa ii spun (si sper sa tina minte): Foloseste si mintea cand alegi, nu numai inima. Nu accepta compromisuri care te transforma in cine nu vrei sa fii. O singura viata ai si meriti sa o traiesti bine.

    • Doina spune:

      Asa este

    • Geo spune:

      Ce text frumos! Hai ca cumpar cartea😊.

      Adevarul e ca nu esti multumita niciodata orice ar face sotul, dragi mamici, daca esti in zona aia, emotional vorbind. Sotii nu ne pot repara lipsurile, numai noi avem puterea asta. Greul imbraca forme multiple iar oamenii au forte nebanuite. A creste un copil sau doi chiar nu e greu fata de a suporta alte lucruri precum boala sau moartea. Ne datoram a fi cinstite cu noi insine, inainte de toate. Iar barbatul ala din poveste …sa deschiden ochii fiindca e dintr-acela bun.

    • Maria spune:

      Exact! Direct la suflet mi-a mers. Asta vroiam si eu sa scriu. Daca el sta tolanit pe canapea ca e obosit, noi preluam tot ca nah cineva trebuie sa le faca si asa incepe ciclul descris. Cine il poate rupe oare? Eu care le fac pe toate? Sau el care doar se vaita? Ca a mai zis o prostie si vezi doamne a inceput cearta sotia…

  • Rox spune:

    Bărbatul ăsta neglijat, fie el fictiv sau real, a pus vreodată mâna pe ceva în casa aia? I-a luat femeii din mână vasele, copiii, rufele – să facă și el ceva sau a lăsat pe ea tot-tot-tot?
    Și dacă da, de ce? E ea genul „tu nu știi, las’ că fac eu?” Oare ar putea să fie mai puțin control freak și să-l implice și pe el în orice? Mai are chef de el sau îl vede doar ca pe un provider, odată ce l-a folosit pentru procreere?
    Sau lui nici măcar nu i-a trecut prin cap că trebuie să participe și el și apoi se văicărește că ea e epuizată și nu mai are energie pt el?

    • Geanina spune:

      Pai nu a pus mana pe nimic daca el sta pe banca la posta si mediteaza la nemurire, in loc sa se duca acasa sa faca ceva concret.

  • Mihaela spune:

    De ce nu vorbeste oare cu sotia despre asta.

    „Uite, eu am nevoie de asta, asta si asta”. Pentru multi oameni conteaza lucruri random. Sa mearga la film cu el. Sa ii fie calcate camasile. Sa aiba mereu iaurt in frigider. Sa discute cu sotia jum de ora pe saptamana cartea citita.

    „Ce pot face ca tu sa faci astea?” Si pentru sotie conteaza niste chestii. „Speli tu, eu calc. Urasc filmele, dar vin daca vii in drumetie cu mine. Dau eu comanda de cumparaturi, fac stoc de iaurt. Stai sa vezi ce am citit eu! Mi-ar placea sa imi fac unghiile, am nevoie sa stai tu cu copii cat plec eu”.

    Si mai de-prioritizati copiii. There, I said it. 3 ore de Piticot (aka, conform textului, activitate care place doar copiillor) suna minunat doar daca sunt urmate de 3 ore de luat cina in oras cu sotul sau 3 ore la SPA. Daca ai un orar scurt si muncesti 10 ore pe zi, proportional alea 3 ore ar trebui sa devina mult mai putin.

  • Natalia spune:

    Si eu sunt de acord ca femeile contribuie la neimplicarea barbatilor. De obicei, vor sa controleze in detaliu ce fac barbatii (in legatura cu copiii), acestia nu se ridica la nivelul asteptarilor lor perfectioniste si evit sa se mai implice. Sau urmeaza certuri, care duc la evitare din ambele parti. Am trait pe propria piele controlul asta pe care nu puteam sa il las din mana, dar am reusit sa il las, am inteles ca el face lucrurile altfel decat le fac eu (insa rezultatul e acelasi) si ca e super fain ca sarcinile sa fie impartite la doi.

    • Mona spune:

      Eu chiar ma intreb cate din mamele obosite au cerut ajutorul sotilor si au fost refuzate. Ma indoiesc serios ca un sot/tata spune nu cand i se cere ajutorul.
      Am o colega, e la pamant, oboseala cronica, fetita de 1,3 ani, intr-unul din momentele in care mi se plangea ca nu mai poate, mi-am permis sa o intreb ce face sotul ei si cu ce o ajuta. La care ea ramane blocata cateva secunde bune la telefon si-mi raspunde: pai el e cu serviciul, ce sa-i mai cer?! Ii spun si eu ca ar trebui sa ajute in casa, cu diverse, in special la sfarsit de saptamana cand nu lucreaza. Ea devine f uimita si deranjata de discutie si imi raspunde ca nu are cu ce sa o ajute, el nu stie sa gateasca, nu stie sa faca curatenie, cel mai bine e sa o lase in pace.
      Eu am impresia ca sunt multe mame ca ea, care prefera sa planga pe umarul altora si sa devina martire decat sa realizeze ca si sotul/tatal are un rol in familie.

    • Printesa Urbana spune:

      De acord, si eu am tinut mult sa fac cat mai multe. Si ce bine a fost sa invat sa dau drumul…

    • Rox spune:

      @Mona, mai că aș fi tentată să întreb „Dar înainte de venirea copilului el făcea ceva?” Dar aș băga mâna în foc că răspunsul este „Nu, nici atunci nu făcea nimic.” Și cred că aici apare altă parte a problemei. Multe femei fac singure tot ce e de făcut de la începutul relației și abia când apare copilul (=o mulțime de alte griji, sarcini, treburi în plus) se trezesc copleșite și epuizate. Dacă de la începutul conviețuirii se mergea pe împărțirea tuturor treburilor casnice, nu se ajungea la oboseală cronică odată cu apariția copilului pentru că îngrijirea lui ar fi fost tot așa pe umerii ambilor, nu doar a femeii. Nu există „nu știe” că nu-i fizică cuantică să ștergi un praf, să fierbi niște paste, să pui o tură de haine la spălat.

  • V. spune:

    Si eu cred ca tendinta noastra, a femeilor, de control le cam taie macaroana barbatilor cand vor sa ajute. Realitatea pe care am realizat-o eu personal/mi-au confirmat-o si vreo 2 prietene e ca barbatul nu o sa faca niciodata lucrurile cum le vrei tu, ca na, el functioneaza altfel. Stiu ca sotul meu nu o sa stea niciodata sa piguleasca tot puful de pe gaina o ora cum fac eu sau nu o sa stearga chiuveta de apa dupa ce spala vasele si cu siguranta vor ramane firimituri pe masa dupa ce strange el. Iar legat de copil, dap, imposibil sa alapteze sau greu sa-i taie legumele fix cum vreau eu. Ideea e ca daca critici la nesfarsit ce face, nu o sa mai faca deloc la un moment dat. Am invatat asta pe propria piele, cand am observat ca sotul meu nu mai gatea atat de des ca inainte, sau cand o facea, ma intreba la fiecare pas daca vreau asa sau invers, de simteam ca el e copilul si eu mama. Omul facea asta pentru ca ii criticasem de o mie de ori inainte stilul de gatit…
    Cineva descria mai sus o situatie ideala in care fiecare are jumatate din responsabilitati clar fixate si nu are nevoie de acordul/ajutorul partenerului in a le face. Dar ce te faci cand una dintre jumatati nu e multumita de calitatea muncii celeilalte jumatati…?
    Eu am inceput sa inchid ochii si sa-l las sa faca fara sa mai comentez, pana la urma nu trebuie sa fie totul perfect in casa, important e sa nu se ajunga in situatia in care unul e martir/lesinat de oboseala si celalat se simte inutil si sa sa fie amandoi ok cu capul.

    • Mihaela spune:

      V, fa schimb de responsabilitati.

      Daca pt tine e important sa fie hainele spalate cine stie cum si in detaliu, o faci tu si sotul da cu aspiratorul. Asa incat treaba lui sa nu conteze pt tine daca nu e perfecta.

      Daca vrei toate facute ca tine…you’ve got a problem. :)) eu urasc de exemplu sa fiu criticata si ultimul lucru pe care vreau sa il aud dupa ce am dat cu mopul in toata casa e ca e inca murdar, ce naiba, nici cu un mop nu pot sa dau?

      Ba da…mai ales in cap!

    • v. spune:

      @Mihaela, stiu :-). Din fericire curatenie ne face altcineva ca am realizat ca avem mai multa liniste in casa asa. Dar partea cu criticatul o am de la tata si stiu ca e oribil sa fii la capatul celalalt si sa simti ca orice faci nu e bine. Si acum i-o fac eu lui. Lucrez la asta :-).
      Imi doresc insa sa capat serenitatea sa nu-mi mai pese de detalii si sa poata face si el orice fac eu, nu sa cada casa daca lipsesc eu 2 zile, sa poata sti tot programul copilului (bebe e pe drum) si sa se descurce cu el si singur.

  • Vero spune:

    Am citi comentariile dar mai ales răspunsurile tale la comentarii. Nu ma deranjează dacă nu-mi aprobi comentariul sau dacă-l ștergi. Ce am înțeles eu este ca:
    1. Nu ai dat toate datele problemei în articol, este ambigua situația, tăticul pare un copil și cu toate astea tu ne spui ca nu e, ca de fapt a încercat și nu știm noi.
    2. Mama este o mama vultur care le știe pe toate, deci cu un grad mare de narcisism mascat în martiriu pe altarul reproducerii.
    3. Nimeni nu te poate salva pe tine sau căsnicia ta, și nici tu nu poți salva pe alții.
    4. O tușă personală – la cei 34 de ani ai mei, îmi doresc din ce în ce mai puțin copii, practic nu mi-aș sacrifica relația împlinită cu soțul, călătoriile în jurul lumii și viata sexuală minunata pe care o am acum.

    Sunt șanse mari sa mă înșel, te rog sa ma ierți, dar din afară situația parte atât de nefericita încât mi-e ciuda și îmi vine să-ți dau unlike. Și asa îmi dau seama ca și eu sunt un copil.

    • Printesa Urbana spune:

      Iti vine sa imi dai unlike pentru ca situatia dintr-un text de fictiune pare nefericita? 🙂

      Sunt una dintre persoanele care admira sincer oamenii care au claritatea sa decida ca nu vor copii si fac asta dupa ce au cantarit bine toate aspectele. Va doresc numai bine!

    • Lau spune:

      Nu merita sa sacrifici nimic doar de dragul de a face copii. Mai bine fara! Dacă stiam asta înainte…

  • costi spune:

    Personajul de mai sus este ipotetic dar pana si SF-ul se inspira tot din viata. Viata e mai complicata decat literatura iar literatura cateodata trage niste contururi prea groase, ca sa atraga atentia. Intamplarea face ca zilele trecute sa fi avut o discutie asemanatoare cu nevasta-mea.

    Eu sunt un tata de fetita de 7 ani, cam absent chiar si dupa propriile criterii, nu mai vorbesc de ale sotiei… Nu reusesc sa conving pe nimeni ca fac TOT CE POT. Daca as reusi sa sitematizez un raspuns la ce s-a comentat aici ar insemna ca as reconcilia doua moduri diferite de a vedea lumea. Nu se poate… Imi permit sa formulez cateva ganduri care imi vin minte

    1. Cei care pornesc la construirea unei casnicii sunt cei mai mari aventurieri. Nu stiu nici o data cum se va incheia. Dezamagirea vine probabil din formula „fericiti pana la adanci batraneti” care ne este livrata in copilarie.

    2. Pornim in viata total neechipati. Cineva trebuie sa ne spuna din start: dupa aparitia copiilor va disparea pasiunea din cuplu, macar o vreme; ai grija cum treci peste faza aia.

    3. Avem cu totii dreptul la un crampei de fericire. Pentru unii neimplinirea este atat de dureroasa incat nu isi pot vedea de viata mai departe. Pentru strabunicele si strabunicii nostri fericirea era echivalenta doar cu absenta unor necazuri mai mari (nu au venit lupii, nu a inceput vreun razboi, etc), astazi avem alte standarde…

    4. Ce ar mai fi barbatul fara utopia din capul lui? Nu cumva aceasta tensiune il face interesant si viu?

    Nu pot sa nu va recomand:

    https://www.youtube.com/watch?v=xuM7ZS7nodk

    • miha spune:

      Ioana, oare există în carte şi scrisoarea mamei copiilor lui? Dacă nu, poate vii şi cu o eventuală versiunea a ei într-o postare, aşa cum ți-ai fi închipuit-o. Sunt curioasă cum ai construit personajele, voi comanda cartea azi.

    • Printesa Urbana spune:

      toata cartea e versiunea ei. o sa vezi. 🙂

  • deea spune:

    Nu am citit cartea și nu înțeleg exact ce ii lipsește bărbatului respectiv. Eu înțeleg și imi este familiara frământarea, am auzit-o frecvent in jur. Cred ca e o lipsa de înțelege a tot ceea ce înseamnă maternitatea. Uneori nici femeile nu stiu ce le va lovi. Totuși, sint doi adulti implicați in același proiect, părți egale, nu ar trebui ca unul sa se simtă neglijat de cel de depune mai mult timp și efort in acel proiect. Femeia aceea, ce are “ochi” doar pentru copii, este o femeie de multe ori in depresie postpartum( uneori mascata foarte bine), o femeie de s-a lăsat pe ea la o parte, o femeie ce nu mai știe ce e aia noapte dormită, realizare profesională, ieșire cu prietenele fără grija unei ore de intoarcere acasa. Chiar și timpul ăla de stat pe o banca, la mică distanță de casa, e un lux pe care nu și-l permite. Soțul nu vede asta, nu vede decât o echipa fericita care ar fi funcționa f bine fără el, dar asta numai fiindcă el s-a retras de acolo. Nu a fost alungat, el s-a retras. Poate o vreme i-a fost chiar bine, a avut independenta și a fost mulțumit ca acasa era cineva care ținea atât de bine lucrurile sub control. Repet, nu stiu povestea acestui tata plângăcios pe o banca, empatizez cu el dar simt ca următorul lui pas va fi acela de a găsi o alta tinerica cu care sa vadă soarele arzând. Fără alte complicații.

  • Ionut spune:

    Dupa milioane de ani in care barbatul a fost vanatorul si femeia a ingrijit copii, e greu sa ceri unui barbat sa fie pus in postura de mama si nu de tata. Pur si simplu nu avem capacitatea de a face anumite lucruri asa cum o mama le face.

    In bula mea s-a dus de foarte mult timp mitul ca barbatul sta le canapea in timp ce femeia gateste spala etc. Acum facem totul de la egal la egal, dar eu sunt mereu mustruluit ca nu fac bine si ca nu ma implic mai mult. Atat pot.
    Noi nu stim sa facem mancare pentru bebelus asa buna, nu stim sa avem rabdarea necesara mereu etc
    Pana si copilul stie ca e mai bine la sanul mamei decat in brate la tata si nimeni nu alina copilul mai bine decat mama.

    Am vazut niste comentarii de la unele doamne pe care parca le vad stand in parc cu mainele in sold si povestesc altor mamici cum dau ele de pamant cu barbatii lor daca nu le asculta, asa si cred ca procedeaza si cu copiii.

  • Elia spune:

    Daca nu si ar plange de mila sau ar filozofa despre cat sunt de singuri si ar pune osul la treaba sa puna el aspirator ul cat timp ea joaca Piticot cu copiii sau i- ar lua in Parc, singur, pe copii, ca ea sa apuce sa se odihneasca 2 ore, poate relatia – macar in seara aia ar avea o sansa de reusita. Si ar inseamna aducerea aminte a vremurilor de alta data, reinvierea dorintei in femeie de a fi ca atunci…..

  • Ana Iulia spune:

    Mi se pare ca ne-am abatut foarte mult de la text. Cu mici rautati de genul ,,filozofeaza” sau ,,isi plange de mila”. Haideti sa nu ne transformam in ceea ce uram, in insensibile. Nu va imbatati cu apa rece dragile mele, barbatii sunt la fel de sensibili ca femeile, in fond tot fiinte umane sunt si ei. ,,Avantajul” lor este ca nu se exteriorizeaza. Si barbatul este deprimat, si barbatul se simte singur, si barbatul traieste schimbarile vietii de familie. Poate nu le simte la intensitatea la care le simte o femeie si e perfect normal, in fond noi suntem cele care purtam in pantec minunea iubirii noastre si ne sacrificam mai mult, asa a fost dat de la Dumnezeu, haideti sa nu ne plangem de un privilegiu. Nu e un rasfatat care brusc a devenit locul 2, e un barbat care a simtit iubirea mea la orice ora, iar acum ,, la orice ora” acela s-a transferat copilului… Eu te inteleg, tati! Iarta-ma ca suferi si stiu ca nu vrei sa ma impovarezi cu gandurile tale, dar mi-as dori sa nu te opresti din a-mi spune ce te doare, mi-as dori sa incepi tu conversatia atunci cand de la mine nu vine. Iarta-ma pt ca ne-am promis sa ne iubim si acum simti ca fug de tine, dar nu fug, sunt doar obosita!

    P.S. : cand te simti obosita mami, cere ajutor! Incet cu lucruri marunte ,,pune tu farfuriile in chiuveta” si oricat de marunt va fi lucrul, te vei simti ajutata.

  • Valentin spune:

    Am citit articolul și mai ales comentariile,în proporție covârșitoare ale femeilor.
    Eu sunt un bărbat de 34 ani, necăsătorit, la casa mea, cu job stabil. Eu am grija de mine: fac cumpărături, gătesc, spal, calc, știu chiar sa cos. Toate astea îmi fac placere. Nu am avut niciodată nevoie de o femeie pentru asemenea lucruri. Mi se pare și absurd.
    Am trăit într-o familie în care mama mea a dus nu greul, ci toată familia cu responsabilitatile ce le implică. Tata nici măcar o factura nu a plătit,nici măcar sa de cu o matura sa o cârpă sa șteargă praful. Ce sa zic, barbatul tipic al unei epoci trecute ce încă mai perpetuează. Colac peste pupaza, o mama care incasa și bătaie. Deci aveți tabloul complet.
    Deși nimeni nu m-a învățat, nu am copiat tabloul inspirat de către tatăl meu, un tablou ce ar fi fost cu ușurința de pus în practica. În fond nu trebuia sa fac nimic.
    Stiu foarte bine ce înseamnă bărbatul dar și femeia.
    Însă ce vreau sa subliniez este faptul ca riscam sa cădem în redicalizare, sa punem bărbatul și femeie pe poziții antagonice.
    Noi ca oameni ne pierdem pe drum. Bărbatul cu femeie, soțul cu soția, părinții, trebuie sa formeze cea mai buna echipa : adică împărțirea responsabilităților. Acest lucru trebuie făcut cu mult înainte de apariția copiilor. Încă de când se locuiește împreună trebuie stabilita o rutina, o trasare clara, fluida, a răspunderii. Dar asta se face doar printr-o comunicare sincera, directa și deschisă între cei doi. Fiecare trebuie sa spună ce ii place și ce nu, ce înclinații are. Soluții se găsesc, nu trebuie negociat ca la Piața.
    Doamnelor, mamelor, soților, nu e vina barbatului ca nu face. Sau nu e doar vina lor. Vedeți ce bărbat alegeți,vorbiți clar și precis ce va doriți, cum vedeți căsnicia. Este receptiv, pune în practica, dă-i bătaie înainte. Nu este, pa și la revedere. Nu va plângeți apoi ca vai ce bărbat am.. nimeni nu vi l-a băgat în viata vostra cu forța.
    Ca femeie nu trebuie sa cazi în extrema opusa. Știți cate fete/femei am intalnit care nu știau sa taie o felie de pâine? Sau care stau cu vasele nespălate zile întregi, ori găsești mizerie în baie? Știți ce am auzit din partea lor: eu mănânc în oraș, sunt o femeie independenta 🤦‍♂️🤦‍♂️🤦‍♂️.
    Ce sa mai zic, sa nu cădem în extreme: bărbatul și femeia trebuie sa fie parteneri.

  • STAR spune:

    Hai, mă, fetelor! Ce vă opăriți atâta! Puține femei ar trebui să se plângă de bărbații cu care s-au căsătorit! În general, soțul actual era încă de pe vremea amorului vostru incipient cu personalitatea și cu manierele gata formate. Sau atunci era un prinț urban care vă dezmierda ca un zmeu și îndura toate supliciile la care îl supuneați pentru că știați că are o slăbiciune pentru voi? Atunci vă încântau pătrățelele de pe abdomen și pantofii de firmă, iar acum vă indispun burtica și abrutizarea lui!? Păi e corect?! Nu ați jurat voi că veți sta împreună și la bine și la rău? E valabil și pentru bărbatul din povestire, numai că el a ajuns la concluzia că „dragostea îți ia mințile” și că, prin urmare, a intrat într-o căsnicie/relație fără să fie în deplinătatea facultăților mentale. Sau, cum zice el, era sub efectul unor substanțe care provocau extazul pasager care azi s-a risipit ca parfumul J’Ador de la Dior. Care va să zică sentimentele bărbatului din povestire nu erau oricum unele autentice, ci induse de un agent străin: dragostea! Atenție! Nu tu, draga mea, erai cea care l-a fermecat cu ani în urmă, prințesa lui urbană, pentru că, se vede treaba, tu ești azi lângă el, dar asta nu-l mai mișcă! Ceea ce îl mai mișcă e sentimentul de tristețe adâncă! Adică el, ne spune resemnat, constată cu amar că tu nu mai exiști, așa cum nici el nu mai există. De unde rezultă că bărbatul din povestire are niște probleme existențiale, filozofice și nu prea, și i-ar cam trebui niște alte substanțe care să-i pună mințile la loc. Sau poate că e nevoie doar de înțelegerea și de sprijinul tău necondiționat. Poate că și tu, ca femeie, trăiești cu același sentiment că bărbatul nu mai e flăcăul chipeș care îți punea lumea la picioare. De fapt, nici tu nu mai ești o prințesă, ai riduri și fire albe de păr, dar ești mamă. Și, atât timp cât îți crești bine copiii, ca să nu ajungă niște buruieni, ești demnă de tot respectul. Mai ales atunci când nu-i lași pe mâna vreunei bone filipineze. Așa că să ne băgăm mințile în cap: nu copiii sunt de vină pentru dispariția iubirii dintre soți, ci prejudecata că iubirea e altceva decât sentimentul de liniște că aparții omului de lângă tine cu care ai ales să faci copii și cu care ai trăit și bune și rele. Iubirea autentică nu e o filă din romanele de dragoste, nu e o peliculă Tehnicolor cu scenarist și regizor profesionist. Până și pentru astfel de distracții trebuie să plătești un preț. Iubirea nu e o primăvară fără sfârșit, e și toamna în care se văd roadele. Vine apoi iarna, când va fi frig, aproape insuportabil de frig, dacă omul tău nu va fi lângă tine ca să-ți transmită din căldura lui, povestindu-ți, din memorie, câte ceva din primăvara voastră. Să speri că veți mai avea memorie! Dacă sunteți norocoși, veți auzi amândoi, din când în când, și râsetele nepoților care vor arăta oricui și oricând că iubirea voastră a fost cu adevărat MARE, că e în viață și că merge mai departe…

    • Felicita spune:

      Este ca in legile chimiei: nimic nu piere, totul se transforma. Multumesc, de un raspuns ca acesta aveam nevoie.

    • Maria spune:

      Vai, ce trist! Ba da, iubirea poate fi exact ca-n filme, o primavara eterna, fluturi in stomac, intimitate perfecta si la 10 ani+ de relatie.
      Stii cum? Iubind sincer de la bun inceput… si nefacand copii, care, orice ar fi, strica relatia.
      Vorbesc din proprie experienta.
      E vorba de alegeri, pur si simplu.

    • STAR spune:

      Doamna Maria, iubirea poate fi ca-n filme, dar numai pentru o scurtă perioadă de timp. În filme, în romanele de dragoste poate dura până la sfârșit. După mine, nu există o primăvară eternă, nici fluturi neobosiți prin stomac, nici intimitate continuu perfectă. Așa cum primele secunde, ore, minute sau zile de relație amoroasă sunt irepetabile, așa și iubirea. Se naște, izbucnește, te ia pe sus, te vrăjește, te scrântește și te cucerește. Iubirea este sentimentul acela de la început! Cum spunea un poet preferat, „Iubirea-i prea tânără să știe ce-i conștiința și, totuși, cel ce nu o știe s-a născut din ea”, așa că iubirea se naște cu dorința și se stinge-n timp tot consumând din ea. Dacă ne spuneți că dv. trăiți iubirea aceea de la început și după zece ani, ar fi cazul să ne povestiți și nouă trăirile, senzațiile dv. de la începutul relației și cele de după zece ani de relație. Mie nu mi se pare verosimil că vă așteptați iubitul (sau soțul) cu aceeași nerăbdare de la început sau că atenția și atingerile ar putea fi la fel de pasionale ca la început, zi de zi sau măcar săptămână de săptămână. Dacă este așa, atunci ar fi bine să ne scrieți aici mai multe detalii să aflăm și noi o poveste unică.

  • Dana E spune:

    Mie nu imi vine sa cred ca asta e fragment dintr-o carte. Publicata. Printata. Vazuta, editata si dusa la tipografie.
    A stat unul pe banca plina de gainat de porumbel si a debitat asemenea cacofonie.

    Sunt speechless. Nici nu stiu cum sa reactionez coerent la asa ceva.

    • Printesa Urbana spune:

      Ai putea sa citesti cartea. 🙂

    • Dana Enache spune:

      Pai nu imi inspira nimic fragmentul asta. E o scriitura de doi lei. De ce mi-as pierde timpul?

    • Printesa Urbana spune:

      Hm, ia sa vedem. Ai citit textul, desi ti se pare vomitiv. Ai investit timp sa scrii un comentariu. Apoi ai revenit cel putin inca o data, sa vezi daca ti s-a raspuns. Si ai raspuns din nou!

      In mod obisnuit, daca ceva nu-ti place pe internet, te cari in secunda doi, ca e plin internetul de chestii interesante. Nu te mai invarti pe-acolo in incercarea de a dialoga. Teoria mea e ca textul ti-a apasat niste butoane, altfel nu ai mai pierde vremea pe-aici. Ceea ce il face un text bun, chiar daca scriitura e de doi lei. 🙂

    • Rox spune:

      @Ioana,
      referitor la ultimul tău comentariu către Dana, îți răspund (și) din perspectiva mea.
      Îmi place blogul tău, l-am citit integral, citesc în continuare și nici măcar nu am copii, dar cărțile sunt altă poveste. „Miercuri” mi-a plăcut cât de cât, ușurică, relaxantă, amuzantă. „Ziua”, în schimb, nu mi-a plăcut deloc, abia am terminat-o cu o pauză de câteva săptămâni pe la mijloc. Mi s-a părut că personajul Oana e o oaie atât din cauza părului menționat obsesiv și iritant, cât și din cauza personalității ei slabe care m-a enervat maxim pe cum vedeam că se face și mai mototoală, în loc să se adune.
      După fragmentele pe care le-ai pus aici din „Semn” am decis că nu mai sunt curioasă de cărțile tale pt adulți, cel puțin nu deocamdată (never say never).
      Nu sunt în măsură să-mi dau cu părerea despre calitatea scriiturii, sunt strict părerile mele personale de „amator” într-ale cititului. Îmi place să citesc cărți cu alt gen de personaje.
      Asta nu mă împiedică să-ți citesc în continuare blogul și o să cumpăr cu siguranță cărțile tale pentru copii atunci când o să-i am pentru că m-au convins mult din descrierile de aici și din părerile oamenilor. Le-aș cumpăra chiar de acum ca să fiu sigură că le mai găsesc.
      Am scris asta ca să înțelegi de ce revin oamenii aici, chiar dacă la un moment dat nu le-a plăcut ceva din ce-ai scris aici sau în alte părți. Blogul, cărțile pentru adulți și cărțile pentru copii sunt 3 părți diferite ale scrisului tău și oamenilor care revin aici pot să le placă toate sau doar una dintre ele sau o combinație a lor. Una n-o exclude pe alta.
      Keep up the good work!

    • Printesa Urbana spune:

      Salut, multumesc, nici nu m-am gandit ca e obligatoriu sa-i placa vreunei persoane tot ce fac, am incetat de mult sa-mi mai propun sa fac lucruri perfecte pentru toata lumea, doar ma straduiesc sa le fac cat pot eu de bine. Hugs!

  • Costi spune:

    Suntem intr-o situatie fictiva in care stim TOT CE GANDESTE UN OM la un moment dat.
    Oare ce s-ar alege de noi daca am sti ABSOLUT TOT ce gandim unii despre altii in fiecare clipa?

    Cine nu a avut de-a face cu depresia nu poate intelege ca uneori gandurile o pot lua razna.

  • Adi spune:

    Ca soț si tată va spun ca implicarea sau lipsa implicării lui in familie, este rezultatul unei societăți care plasează mama acasă, cu o budincă de visine bine făcută, copii spălați si curatenie in casa bine făcută, pe cand ajunge el. Ea nu cere ajutorul pentru ca nu crede ca poate să obțină ceva sau pentru ca a cerut si a primit un raspuns negativ, așa ca mama se complace in rolul ei. El la berica se laudă ca și-a educat soția, ca ea este un produs al inteligenței lui ( trist, dar va promit ca asta se intampla ) , ca femeia nu are dreptul sa spere la altceva decat niște tacamuri mai sexy. Situația ramane asa pt ca
    1. Societate se schimbă cu viteza trenului personal
    2. Pt că femeile nu cer, nu știu sa ceara si nu au curajul să parcurgă acest drum
    3. Pt că noi azi arătăm același exemplu copiilor noștri dar speram ca ei să trăiască diferi.

  • Costi spune:

    Cum spuneam, e o situatie fictiva in care un scriitor atoatestiutor ne expune gandurile personajului; haideti sa meditam putin, oare intotdeauna gandurile oamenilor din jurul nostru sunt in totala consonanta cu existenta lor?…
    Oare noi am fi confortabili ca cei din jur sa stie absolut tot ce gandim?…
    Haideti sa trecem dincolo de aparente…

  • Diva urbana spune:

    Printzi-pix nu publica comentariile care nu doar ca nu ii ridica in slavi cartea, asa cum spera, dar nici macar nu se inscriu in linia spalarii pe creier. quelle surprise…sa zic asa :))

    • Robo spune:

      Despre ce anume vorbesti? Sau doar aberezi?

      Regula e ca poti sa aberezi, dar fara sa injuri. Daca injuri, mergi in spam.

      Dar inca o data, despre ce vorbesti?

    • Printesa Urbana spune:

      printi-pix? :)))) cata maturitate. public toate comentariile, sunt destule negative mai sus cat sa-ti faci o idee, dar am impresia ca nu doresti o conversatie, doar niscaiva trolaj de proasta calitate. sunt obisnuita, am vazut suficiente astfel de personaje la viata mea. printi-pix. :))) asta e noua. maximum clasa pregatitoare.

  • DIVA URBANA spune:

    Eh, hai, sa nu o dam in balade si in sentimentalisme. Nu ai decat sa pretinzi ca doaaaar ce e cu injuraturi nu publicati, dar tu stii ffff bine ca nu e asa :P. Faptul ca din cand in cand mai publicati si cate un comenariu negativ sau usor iesit din schema nu este un argument in sprijinul afirmatiei “noi publicam tot ce nu este injuratura si/sau insulta”. Doar daca esti culmea naivitatii “cumperi” explicatia asta :))

    PS: la fel de bine stii ca poti vedea IP-ul, daca prin absurd chiar nu ai sti la ce ma refer. 😀

    • Robo spune:

      „Din cand in cand mai publicam un comentariu negativ”?!

      E clar ca aberezi. Si nici nu citesti. Cea mai naspa combinatie.

      Ref la ip, nu are sens sa ma uit, ca eu nu sterg, eu doar bag injuaturi in spam, dupa cum ziceam. Or, daca acum vad comentariile tale, inseamna ca pana acum nu le-a bagat nimeni in spam. Gen.

      PS pt aia cu printi-pix ar trebui tot in spam, sa stii, ca e mojicie.

  • DIVA URBANA spune:

    Eh, hai, asta e acum. Evident ca nu publicati decat selectiv. Si culmea este ca nici macar nu e o problema, ca doar e blogul vostru 😂. Ca simtiti nevoia sa dovediti ca nu e asa prin publicarea mea (care probabil se va face si ea doar pana la un punct) e doar marketing 😬. Nu cred totusi ca o sa fie un marketing mai de succes daca o tot dati de gard cu troluiala. Ce nu ati inteles voi e ca nu e musai sa va citeasca toata lumea cu gura cascata de admiratie, iar cine nu o face e clar pus pe troluiala. Orice scriere pe lumea asta este citita de unele persoane admirativ si de altele din amuzament, critic sau la misto. Cum credeati ca a luat nastere critica literara? Prin citirea scrierilor exclusiv de catre admiratori? Nah, ce sa zic… ghinionul lui Eminescu ca pe vremea lui nu exista posibilitatea de a nu publica comentariile 😂.

    Asa ca pt a nu te mai vaita de troluiala, nici macar nu pretind ca nu te citesc. Este evident ca o fac, dar o fac si eu de amuzament, desi stiu ca o sa te plangi ca vai ce lumea lipsita de ocupatie sa se amuze pe seama ta care scrii asa profund. E interzis? 😬. Mai tocam si noi in grup dumele de pe aici sau pe cele auzite de pe la diverse mamici dintre cunostintele noastre care casca gura la scrieri de genul. Imi pare rau pt tine daca ti-ai imaginat ca e musai sa fii citita doar de lume fascinata de scrierile tale, dar nah…se mai intampla si astel de dezamagiri.

    PS: aia cu mojicia printzi-pix m-a emotionat pana la lacrimi. Sa fim seriosi robotzel, ca ai dat cateva dovezi de mojicie pe blogul asta de sta matza in coada, atat tot ca auto-cenzura functioneaza diferit 😂

    • Printesa Urbana spune:

      Hehe, grupurile de barfa, dada, cunosc, primesc frecvent printscreenuri cu răutățile voastre (și ale altora), la început mă mira lipsa de preocupare reală a oamenilor, adică frățică, ce lipsă de viață reală tre să fie acolo să stai să toci cu orele o persoană pe care nici n-o cunoști, dar în timp mi-am dat seama că na, tre să fiu oleacă de importantă dacă femeile astea investesc atâta timp în a fabula despre mine. so, multumesc. 🙂

    • Adina spune:

      Cred ca nu am citit niciodata atata text scris fara sa spuna nimic. Banuiesc ca e si asta un talent. Probabil esti suparata ca titulatura de printesa a fost luata si a trebuit sa te multumesti doar cu statutul de „diva”…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *