Vocea nasoală din capul meu și ac de cojocul ei

De când mă știu am în cap o voce. Una afurisită rău. Mă enervează de mor vocea asta.
 
Când îmi pierd cheile, o aud: Normal, iar ți-ai pierdut cheile, ești varză, mereu pierzi câte ceva.
Când vreau să încerc ceva nou, zbang vocea: Dar cine te crezi, drăguță? Ia stai tu în banca ta, lasă caii verzi pe pereți!
Când uit ceva acasă, hop și ea: Ai numai terci în capul ăla, de nimic nu ești în stare.
Când mă urc pe o scenă în fața a trei, patru, cinci sute de oameni, îmi susură-n ureche: O să rămâi fără rochie, o să vomiți, o să te bâlbâi, o să te vadă toată lumea asta cât ești de amărâtă, de săracă, de țărancă.
Când ridic vocea la copii, apare imediat: Ești o terminată, ai ajuns să țipi la copii, vai de capul ăla al tău…
Când mă simt nedreptățită și vreau să-mi rostesc protestul, ce să vezi, vocea: Ce să-ți spun, ia uite unde era rebela și protestatara, ciocu mic, coniță, că te faci de râs.
Când mă prinde 1 noaptea citind, imediat mă trage de urechi: Ești praf de oboseală, dar în loc să dormi, o arzi aiurea. Meriți să ajungi la spital în perfuzii.
 
O știți. O aveți și voi. E aia care se întreabă acum, nevinovată, în capul vostru: Care voce? N-am nicio voce.
 
E vocea care ne limitează. Ne ține din viață. Ne rușinează, ne constrânge, ne sădește frică și îndoială. E vocea minții. Minții nu-i plac provocările. Minții îi plac căile cunoscute, confortul, văicăreala, pe ele le cunoaște, ele nu necesită efort, soluții noi.
 
Dar noi nu suntem mintea noastră. Vocea asta nu e cine suntem. E parte din noi, dar nu e noi.
 
Vocea asta va vorbi mereu. N-o putem reduce la tăcere.
 
Dar putem să încetăm s-o mai facem șefa vieții noastre. S-o lăsăm să vorbească și să ne vedem de ale noastre.
 
Eu îi vorbesc vocii mele afurisite cu cealaltă voce, vocea ființei mele, vocea bună, blândă.Pentru că avem și vocea asta.
Vocea care ne spune: Ești de ajuns. Te iubesc. Meriți. Ești o ființă valoroasă. Faci tot ce poți. Meriți respect.
 
Ei, cu vocea asta (care e claaaar mult mai deșteaptă și mai bună), îi spun vocii celelalte:
– Da, drăguțo, te-am auzit, sunt nasoală, bla blaaa, acuma ia du-te tu să cânți la altă masă, că aici nu ai public. Haida, repejor, fuck off până nu zic urât de tot.
 
De fiecare dată când o aud devalorizându-mă, îi zic asta: – Bine, bine, s-a notat, valea!
 
Și revin la conversația cu vocea mea cea drăguță, care e înțelegătoare: normal că nu mai găsesc cheile, că am trei mii de lucruri în geanta asta, lucruri pentru copila mare, pentru copilul mic, pentru mine, pentru soț, pentru prietena mea, pentru pisică, normal că am uitat să iau și aia, la câte fac în fecare zi, normal că stau să citesc, pentru că e o carte bună și cititul mă face fericită, da, e normal să am emoții pe scenă, e o emoție naturală, sănătoasă, pe care o s-o trăiesc cu bucurie că pot face ce-mi place și ce ajută atât de mulți oameni.
Băi voceo nașparlie, dacă mă luam după tine, nu aveam prieteni buni în viața mea, nu învățam ce prețios e adevărul, nu publicam 17 cărți care s-au vândut în 300.000 de exemplare, nu făceam sute de evenimente în țară, nu vorbeam pe scenă la TEDx, nu aveam 5000 de articole publicate pe blog și citite de vreo 12 milioane de oameni, nu aș fi avut șansa să cunosc și să ajut atât de mulți oameni cu informații, lucruri, bani, sprijin emoțional, contacte de care au avut nevoie, promovare și toate câte or mai fi. Așa că ești varză. Oi fi eu o țărancă, dar sunt una drăguță, curajoasă și decisă să facă o diferență. Dispari. Mulțumesc.
 
Nu-mi mai las vocea minții să mă limiteze. Și așa pot face lucruri, mă pot bucura de mine, de tot ce primesc, mă accept, îmi dau putere.
 
Acuma ziceți după mine: Bine, da, ok, voce nasoală, hai, șterge-o de-aici, pe data viitoare.
 
De fiecare dată când mintea pune strâmbe din astea, trimiteți-o la plimbare, cu cât e mai puțin băgată în seamă, cu atât își pierde din putere. Nu va dispărea, dar va deveni din strigăt șoaptă, iar asta o să vă dea multă libertate!

5 Comments

  • Eva spune:

    Cat de adevarat e si ce bine ai zis si de data asta!

  • Anonim spune:

    Dar ce faci cand vocea aia este atat de puternica ca incepe sa iasa pe gura. Si incepe sa iasa pe gura catre cei din jur, care sunt, evident, cele mai iubite persoane. Si te auzi: pai da, ca iti cadea rangul daca.., sau nu te mai chinui, nu vezi ca nu esti in stare sa…, sau tu poti sa intelegi o chestie, sau ai degeaba capul ala pe umeri?… Normal, incerci sa te controlezi, dar nu poti, este atat de puternica. Ce, mai exista si o alta voce buna, blanda si iubitoare? Unde? Ah, o fi pe acolo, dar nu are curaj sa iasa nici dupa ce vocea cealalta a tacut, ca si-a facut numarul si tu deja te simti ca cea mai oribila persoana de pe tot pamantul si te retragi intr-un colt sa plangi in pumni, plina de un amar care te seaca.

    Stiu, nu e ok, fac terapie. Este atat de greu sa lupti non stop ca sa resetezi 🙁

    Multumesc pentru articol si pentru ca iti pui energia si timpul sa ne ajuti sa fim mai buni cu noi si cu ceilalti

  • niko spune:

    Catre Anonim-Cred ca este o munca cu noi de o viata, nu cred ca se va termina vreodata-cand ai spiritul acesta critic si ”vocea” aia in permanenta te critica sau ii critica pe cei dragi, este o munca enorma cu tine si cu reeducarea limbajului, automatismelor verbale, observarea lor, schimbarea constienta cu altele mai pozitive, dar cred ca partea buna este ca realizezi ce faci si deja incerci sa gasesti variante prin care sa schimbi ceva in felul in care te comporti-si asta nu cred ca este putin lucru. Nu stiu cata lume este constienta de ce face si de ce spune si face si ceva in sensul asta, daca observa ‘derapaje” in comportamentul sau.
    Pentru ioana….si noi ceilalti care nu avem realizari notabile? Noi cum ne imblanzim vocea aceea? Nu toti ne putem lauda cu lucrurile enumerate de tine…. SI chiar daca incerc sa spun lucruri bune si frumoase, totusi….cam palesc acum in comparatie cu tine. Nu ma intelege gresit, am priceput foarte clar exercitiul dar cred ca intelegi unde e problema din pct meu de vedere. SI cred ca si altii vor avea aceiasi problema ca mine….
    Desigur, cred ca ar trebui sa invatam sa fim buni cu noi intai si pe urma si cu ceilalti chiar si fara sa facem lucruri absolut fabuloase pentru a simti cumva ca meritam ”vocea buna”, fara sa excelam in ceva neaparat, asta voiam sa spun. Dar probabil ca ”dialogull” acesta pe care il avem este in stransa legatura si cu asteptarile noastre de la propria persoana, de la altii, educatia pe care o avem, viziunea despre viata….ce simtim ca meritam sau nu, cum percepem ”succesul”. E complicat. Oricum, ma bucura mult discutiile pe temele acestea, felicitari Ioana.

    • Printesa Urbana spune:

      Da, stiu ce spui, dar chestia e fix asta: sa te compari cu tine, cu ce doresti, cu ce e important din ce faci TU, ca te joci cu copilul, ca ii pui mancare pe masa, ca ai citit doua pagini, sa iasa pe plus ceva ce ti-ai propus, nu ceva ce face altul, pentru ca nimeni altcineva in afara de mine nu poate face exact ce fac eu si nimeni altcineva in afara de tine nu poate face perfect ceea ce tu faci perfect. Nu stiu daca are sens, in mintea mea e foarte limpede, dar uite ca e dificil sa transmit cu fidelitate. Toate fiintele umane sunt valoroase si importante, unele sunt mai vizibile, altele mai putin vizibile, dar nu mai putin valoroase.

  • niko spune:

    Da, inteleg ce spui. Exersam , ce sa facem , munca cu noi insine nu se termina niciodata si probabil asa si trebuie sa fie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *