Am observat asta și la copiii mei, și la colegii lor de școală și de grădiniță, și la copiii care vin la evenimente, lansări, lecturi și ateliere: copiii se plictisesc repede sau foarte repede și renunță foarte ușor la activitățile care le cer efort.
Pe o parte, e firesc, suntem programați să căutăm plăcerea și confortul, să ne ținem departe de ce ne displace și ne pune la lucru, pe cealaltă parte, a putea să tolerezi disconfortul și a reuși să duci un lucru la bun sfârșit chiar dacă sau mai ales dacă îți e greu e o abilitate foarte valoroasă în viață.
M-am gândit mult la acest aspect în ultimii ani și mai ales de când copiii sunt la școală, unde TREBUIE să facă lucruri mai mult ca acasă sau la grădiniță. Am citit, am observat și am testat lucruri, iar acum sunt pregătită să vă povestesc ce am aflat. Sigur vă va fi de folos, chiar și numai pentru că o să vă convingă să fiți mai atenți la copil din acest punct de vedere sau să aflați mai multe pe subiect.
Nu am de gând să zic că e bine să ne stresăm copiii intenționat, că viața e grea și trebuie să-i pregătim! Așa. Ca să știm de unde pornim și cum stăm ca mindset aici. 🙂
Practic, ce se întâmplă cu mulți copii (nu știu dacă toți sunt așa sau dacă pe vremea noastră era altfel, dar ce observ este că) renunță rapid să facă lucruri care îi solicită fizic, emoțional sau cognitiv. Se ridică și pleacă, se foiesc, protestează, unii strigă, trântesc, amenință.
Acum, pe vremea noastră lucrurile erau un pic diferite. Ne-o fi venit și nouă să facem la fel, dar pe atunci nu prea aveai voie să-ți manifești emoțiile așa, când aveai tu chef. Nici să deschizi gura să te exprimi nu aveai voie, era bine să nu ieși din rând, ca să nu atragi atenția. Nimănui nu-i plăceau rebelii! Făceai ce aveai de făcut, strângeai din dinți și gata. Adulții făceau asta la muncă, pe stradă, acasă, iar noi, copiii, învățam fără să ne dăm seama să facem la fel.
Lucrurile s-au schimbat, din fericire. Mulți dintre noi am înțeles felurile neplăcute în care ne-a afectat acest stil de educație și încercăm să facem lucrurile altfel. Vorbim despre emoții cu copiii noștri, îi invităm să se exprime, ne dorim ca ei să aibă gândire critică, adică să critice ce este incorect, să spună răspicat, să se cunoască și să lupte pentru sine și pentru alții. Îi dorim liberi și fericiți, nu încolonați ca să fie în siguranță.
Pe atunci nu existau variante la nimic, nici la haine, nici la jucării sau activități. Ne îmbrăcam toți la fel, mergeam toți la Casa Pionierului, făceam aceleași lucruri cu aceleași jucării improvizate. Mergeam și făceam ce trebuie.
Acum le putem cumpăra de toate, de la jucării la experiențe, ateliere, activități. Le oferim opțiuni. Și asta e foarte sănătos, câtă vreme nu îi împovărăm cu responsabilități care aparțin exclusiv adulților (își poate alege hainele pentru grădiniță, dar nu își poate alege grădinița). Inclusiv opțiunea de a refuza să meargă la o activitate sau alta. Nu-i place, să nu meargă.
Totuși, de aici până la a feri copilul de orice stres emoțional, a-i netezi calea și a mesteca mâncarea în locul lui ca să nu-l stresăm, eu văd o cale foarte lungă.
E normal să nu ne placă emoțiile (să le zicem) negative, cele pe care le resimțim ca neplăcute. Frica, rușinea, furia, nesiguranța, dezgustul, inadecvarea, oboseala, tristețea, gelozia, frustrarea. Dar ele sunt normale, toți le simțim des în viață. Unii fug de ele, le evită cu orice cost. Calea corectă de a le gestiona este însă să înveți să navighezi prin și cu ele în loc să le eviți, pentru că a le evita complet nu este realist, consumă multe resurse și te plasează într-o realitate fragilă, care de fapt nu prea există. În plus, stresul de a te strădui mereu să eviți stresul nu face decât să facă stresul și mai mare. E un paradox simpatic ăsta, și foarte adevărat.
Nu cred că e realist și sănătos să le inducem copiilor ideea că pot fugi de orice le displace. Pentru că adevărul e că în viață de multe ori vei simți lucruri neplăcute și de foarte multe ori vor fi nevoiți să trăiască cu ele o vreme dacă vor să se dezvolte, să fie mai buni la ceva, să păstreze o relație, un job, un lucru anume.
Trebuie să îi ajutăm pe copii să își dezvolte reziliența, capacitatea de a gestiona stările neplăcute și de a ieși din ele într-un mod care să îi folosească pe termen scurt și lung.
Copiii au o reziliență înnăscută, ați observat sigur de câte ori încearcă să învețe să meargă de-a bușilea, sau să se ridice singuri în fund ori în picioare. Cât de tare se enervează, dar cum nu renunță. Ce frumos își gestionează ei, instinctiv, neputința, frustrarea, furia, dorința care nu se înfăptuiește! Și până la urmă, cu lacrimi pe obraz și transpirați, reușesc!
Apoi intervenim noi însă, să-i ajutăm, pentru că noi nu putem suporta stresul lor, vrem să le ușurăm dezvoltarea, dar nu facem decât să-i împiedicăm să continue să-și folosească reziliența lor naturală.
Sigur că avem cele mai bune intenții, dar cred că dacă am reuși să facem un pas în spate, am vedea că poate le-ar fi mai bine dacă nu i-am mai ajuta atât de mult. Dacă i-am lăsa de mai devreme să folosească singuri lingurița. Să își pună singuri bluza și papucii. Să deseneze singuri. Să își ia singuri din frigider gustarea de după amiază. Să își facă temele singuri. Să își pună jucăriile singuri la loc.
Le rămânem aproape, sigur că da. Îi ajutăm să își identifice dificultatea, emoția neplăcută. Putem face asta de mici. Verbalizăm în locul lor. Te supără că nu reușești să îți ții echilibrul. Ai vrea să mergi singur. Știu că poți, vei reuși curând. Hai, mai încearcă o dată. E greu, e foarte enervant când nu poți. Ah ce tare te supără!
Printre primele frustrări în viață de la noi le vin, când le spunem NU. Și ce frică ne e uneori de acest NU! Nu vrem să facem copilul nefericit. Uite, l-am făcut că plângă. Oare l-am traumatizat? O să mă urască? Sunt o mamă rea?
Dar NU-ul e bun, e foarte necesar, e parapetul care le împiedică să cădem în prăpastie. NU-ul tău ține copilul în siguranță, liniștit că mama și tata au grijă de el.
Spune NU când e cazul și rămâi fermă cu el. Copilul se va frustra, va simți supărare, furie, neputință. Va încerca să scape de ele plângând, insistând, lovindu-se, tăvălindu-se, mami, scapă-mă de ce simt. Iar tu vei sta lângă el calmă și hotărâtă, nu-ți vei schimba NU-ul în DA, și-l vei însoți până când va ști și va simți că e OK să te simți supărat, uneori așa e mai bine, trece, trebuie doar să înveți să lași emoția să fie și să curgă și să înveți ceva din asta, dacă poți.
Am scris mai mult despre importanța lui NU aici.
Când mai cresc, le putem vorbi despre emoții. Cum vin și trec și cum noi nu suntem emoțiile noastre, ele sunt valurile și noi marea.
Când simt neplăcere, reacția lor e să renunțe și să fugă. E partea reactivă a creierului, cel reptilian, care le spune să se pună la adăpost de acel ceva care le stârnește nervi, teamă, rușine. Așa că vor să abandoneze. Și aici cred că putem interveni noi, să îi ajutăm să-și redescopere reziliența.
Știu că îți e greu cu tema asta. Nu găsești soluția și te enervează. Hai să luăm o pauză. Uite, ronțăim un măr și povestim. Cum e corpul tău? Văd că ți s-au înroșit urechile. Cum îți simți inima? Burta? E furie acolo? Dezamăgire? Frică că rămâi în urmă față de colegii tăi? Că mintea ta nu pricepe? Hai să facem ceva ca să treacă valul acesta. Nu, nu putem renunța, doar luăm o pauză, te vei descurca mai bine după.
Când creierul rațional, cortexul prefrontal, preia controlul (în câteva zeci de secunde), puteți reveni la temă.
Sunt aici. Citește-mi și mie enunțul. Ce crezi că e de făcut?
Cu fiecare situație depășită cu bine, copilul își descoperă o nouă resursă. Are mai multă încredere în sine. Nu se va mai devaloriza doar pentru că o temă e grea. Va învăța încet încet că și emoțiile neplăcute sunt bune la ceva și nu va mai fugi de ele ca de monstrul de sub pat.
Va putea să muncească, să se străduiască, să stea acolo când e greu, și asta poate învăța doar făcând exact asta, nu ascultându-ne pe noi, părinții, predicând despre asta. Va putea face sport (chiar și doar de plăcere, nu neapărat ca o meserie), va putea să învețe în fiecare zi din viața lui, va putea face performanță în ce-i place, dacă vrea asta, se va putea lupta cu situații neplăcute. Altfel, nu va face decât să fugă de greu și să se învârtă în cerc, pentru că nu va ști să depășească, să rezolve ce îl supără, la toate astea se va adăuga frustrarea și stresul că nu reușește să evite ce-i displace și acestea nu sunt premise pentru o viață împlinită, dimpotrivă.
De pe la 5-6 ani, le puteți explica și arăta copiilor de ce efortul e bun. Puteți începe cu un exemplu simplu: sportul. Hai să alergăm împreună. În prima zi, o să puteți 50 de metri, apoi o să vă opriți, că vă dor picioarele și pieptul și splina. În a doua zi, corpul e deja mai antrenat, veți putea alerga 60 de metri. Chiar dacă e posibil să aveți febră musculară. Dar când ai reușit, nu că te simți atât de bine? Poimâine la fel.
Discutați despre mușchi și creier și voință, cum cresc ele pe măsură ce sunt puse la lucru. Povestiți situații în care ați fost când erați copil și cum le-ați depășit, chiar dacă nu a fost ușor.
Jucați-vă despre asta. Sunteți un animălut încăpățânat care nu renunță să-și pună un ciorap pe cap, de exemplu. E amuzant. Căutați noi și noi metode de a vă trage ciorăpeulul pe cap. Vă enervați. Plângeți. Dar nu vă lăsați!
Rămâneți lângă copil, ideea nu e să-l lăsăm să se chinuie. Ci să-l încurajăm să găsească în el resurse și soluții, cu încurajarea și iubirea noastră alături, să depășească singur întâi obstacole mai mici, apoi unele tot mai mari.
Îi învățăm să pescuiască, nu le băgăm peștele în traistă. Cam despre asta e vorba în procesul ăsta spinos și controversat de educație. Le arătăm cum să ia decizii, cum să fie și când e bine, și când e greu. Avem încredere în ei că se descurcă. Le oferim o plasă de siguranță la început. Așa pot și înțelege ce înseamnă principii, valori, verticalitate, putere, nu doar teoretic, ci simțindu-le în trupul lor.
Tot noi trebuie să-i învățăm și cât efort sau stres e prea mult. Nicio extremă nu e bună. Nu trebuie să rabzi șicanele colegului la nesfârșit, dar nici să-l iei la bătaie. Nu trebuie să alergi până-ți crapă ficatul. Nici să faci teme până ți se încrucișează literele în fața ochilor. De asta e important să le arătăm copiilor de mici legătura puternică între emoții și corp. Dacă ei reușesc să învețe să citească semnele corpului, vor ști când ceva e prea mult. Sunt în zona roșie, inima bate prea repede, transpir, respir greu, parcă mi-a luat capul foc. Acum e momentul să fac un pas în spate, să respir, să număr până la 10, să mă plimb, las corpul să revină în zona bună, în timp ce emoția trece. Apoi, cu mintea limpede, caut soluții, cer ajutor, analizez situația să văd ce se poate face ca să nu mai ajung în zona roșie.
Curaj, nu sunteți părinți răi dacă nu supraprotejați copiii! Nu trebuie să-i chinuiți intenționat, pentru că viața e grea. Nu asta e ideea. Cred, sper c-am explicat mai sus ce vreau să spun prin: lăsați copiii să-și dezvolte reziliența, le va fi de mare folos, fiți-le parteneri, nu paznici, nu vă fie frică de emoțiile neplăcute, ele vin oricum, învățați copilul cum să le recunoască și să navigheze de ele, nu să le evite. Lăsați copiii să descopere leul voinței, al curajului și al perseverenței din ei!
Imagine de Sarah Richter de la Pixabay
Sunt absolut de acord.
Eu am o alta dilema insa, vad des la tine constructia „nu ca?” as in „nu că te simți atât de bine?”. Eu nu am mai auzit pe nimeni sa o foloseasca, nu imi pare nici corecta, nici nu suna bine, inteleg ca ar inlocui pe nu-i asa ca? Dar de unde vine? De ce ai vrea sa il inlocuiesti? Poate ma lamuresti, ma zgarie pe creier :))
Vine de la „Nu-i asa ca?”
Bună, Ancky! Tocmai ai cerut cuiva în mod public lămuriri cu privire la o chestiune corectă, dar care ție, în mod subiectiv, ți se pare deranjantă. La un articol despre reziliență. Care este câștigul, în afară de a face un om să se simtă prost? Căci de înțeles, înțeleseseși din start de unde vine, după cum chiar tu ne-ai împărtășit.
Andreea, nu mi se pare corecta, de asta am intrebat. Nu am auzit la nimeni sa foloseasca aceasta formulare, in afara printesei urbane. Nu am dat nimanui in cap, am fost chiar politicoasa si deloc cu intentii rautacioase. Nu vad veci pururi legatura cu rezilienta, dar trage-ma de urechi daca te face sa te simti bine. Eu sper totusi ca printesa nu s-a simtit prost.
Ancky, eu folosesc tot timpul „nu ca” si am auzit-o des si la altii 🙂
ancky, e corectă 🙂
Mă bucur că ai întrebat. Și eu întreb uneori, cu riscul de a deranja. O dată cel care a postat a corectat enunțul, altă dată, în urma răspunsului, mi-am dat seama că eu interpretam greșit. Și am învățat ceva. Atitudinea asta „cu ce ne ajută să întrebăm și să facem omul să se simtă prost” mi se pare la fel de greșită ca „stai în banca ta și nu deschide gura”.
E prima oara când aud/citesc aceasta formulare. Am citit de vreo 3-5 ori ca sa înțeleg.
faptul ca nu ai auzit tu expresia nu echivalează ca ea ar fi incorecta. Ai vrea ca toti sa foloseasca doar expresiile pe care le înțelegi tu?
Sunt atatea regionalisme de care nu ai auzit si pt respectivii care le folosesc fac perfect sens.
Fii mai maleabila, nu stiu ce ai vrut sa realizezi cu postarea asta ca raspuns la un asa articol. Nu ti-ai luat timp pt a multumi pt articol, doar pt a face observații, care nici nu sunt justificate.
Superb! Ai scris atât de frumos, că am simțit cum mi se așează iar gândurile la loc.
Este greu pentru mine ca mamă să fac față emoțiilor ce vin din partea copiilor. În primul rând pentru că trebuie să fac față propriilor emoții și impulsuri de moment ce vin în situația în care lor le este greu sau nu reușesc să facă ceea ce și-au propus. Și i-am învățat să-și exprime fiecare trăire. Prin vorbe, prin gesturi. Ceea ce poate fi greu de dus pentru un adult ce nu a experimentat asta ca și copil!
Însă astfel de rânduri, ca cele citite mai sus, mă ajută. Mă liniștesc. Multumesc mult!
Ioana, iar ai scris minunat!
Atât de clar!
Pfff…cum scris si doamna de mai sus le-am invatat pe fete sa-si exprime fiecare traire si uneori e greu de dus de noi, mai ales Adelin, carora nu ni s a permis nici o exprimare a emotiilor.
Un pic pe langa subiect, Natalia e nr.1 la a te apasa pe butoane…Cel mai recent exemplu, la evenimentul Aleg de duminică când tu citeai Baietelul cu aripa de fluture, pe care o stie pe de rost, a plecat din rand sa citeasca altceva… Adelin ii soptea sa citeasca in gand sa nu deranjeze lectura ta, ea nu si nu…
P.S. Esti minunata! Iti multumim ca esti! ??
La mine acasa cred ca vina el a mine: „mi-e greu sa las ” copilul in afara confortului si sar repede sa ii corectez/ajut impoticnirile.
Am de lucru in directia asta.
Multumesc pentru articol! Sugestii pentru 2 ani si jumatate? Poate carti pe intelesul lui despre emotii sau joculete adecvate varstei?
Este foarte „incapatanat” pana obtine ce vrea. Iar eu mai trebuie sa lucrez cu mine ca sa nu cedez tuturor dorintelor.
Eu cred ca aici sunt mai multe nuanțe. Clar, copiii trebuie sa capete reziliență, sa poate trece și prin disconfort și sa îl accepte ca parte din viața, la fel ca și frustrarea, tristerea, furia. Exista și desene animate și filme despre asta, conferințe doar despre beneficiile emoțiilor negative. Acum, problema pe care o ridic eu e asta: cu ce preț? Adică, pe activități scurte, cu ce preț trebuie sa tolereze frustrarea, oboseala, durerea? Bebelușul vrea sa meargă, câștigul este mare. Eu am vrut sa am meseria pe care o am, toată durerea și frustrările și orice emoție negativă le-am suportat fiindcă știam ce e la capăt și merita “prețul”. Dar copiii aceia de la activități, își doresc real sa fie acolo? Ii interesează ce fac, cu cine fac? Cum ii învățam ca e ok sa decidă ca o activitate nu e pentru ei, ca o persoana nu merita efort? Ca e ok sa nu îți placa și sa pleci? Am doi copii care se plictisesc in cinci minute de o activitate al carei sens nu îl văd dar pot sta ore pe un lucru unde se întrevede un rezultat frumos și dorit, indiferent de câte “trânte” iau pe parcurs. Au fost cursuri la care au cerut sa meargă cu lacrimi fierbinți, numai ca sa realizeze ca nu era ce sperau. Ce facem atunci?
LE: ma gândesc in special la acei copii ce vin la lansări, lecturi etc. Câți își doresc, in mod real, sa fie acolo, și cât e dorința mamelor de a merge la o lansare a cuiva “de pe net, blogger renumit”? Fiindcă stiu persoane care merg la cursuri de parenting și anumite lansări doar ca sa apăra in poze și sa vadă lumea ca “ a fost acolo, trebuie sa fie o mama tare buna”. Poate copilul prefera sa joace mingea cu Vecinul de la bloc decât sa audă povesti de la un necunoscut sau alte activități. Plus aglomerație, oboseala, persoane străine…putini copii au o reala plăcere.
Nu e asa, adica majoritatea vor sa vina, ma cunosc, e teatru pentru ei, citim, sunt surprize, facem poze, imi aduc desene, ne cunoastem, vorbim. Nu e genul acela de lansari la care copiii sunt tarati de parinti, iar eu pentru ei nu sunt blogger renumit, sunt Printesa, sunt Mama Emei din carti, sunt Ioana, autoarea cartilor (pentru copii de peste 6-7 ani, care inteleg ce inseamna asta), pentru ei chiar E interesant sa fie acolo. Copiii care vin la lansari sunt deobice obisnuiti cu ele, stiu ce se intampla si isi doresc sa vina, eu ii vad pe cei de la scoala, cu care ma intalnesc zilnic si care mereu ma intreaba cand mai e lansare, cand mai citim, cand mai e teatru etc.
Funny ce preconceptii au oamenii. Imi amintesc cum ziceai ca scoala sub 6 ani ar trebui interzisa, cand atat de multe sisteme bune incep scoala la 3-4 ani, ma indoiesc sincer ca stii cu adevarat ce se intampla in scoala britanica sau franceza la 4 ani, sunt sigura ca daca ai sti, nu ai mai fi atat de categorica.
Eu cred ca e destul de simplu sa iti dai seama ce nu i se potriveste si ce este doar lene, toleranta scazuta la efort. Urmaresti ce se intampla inainte, in timpul si dupa activitatea cu pricina, cum vorbeste despre ea cand mai e destul timp pana vine iar ora cu pricina, daca povesteste despre ea prietenilor sau evita. Daca iti cunosti copilul nu ai cum sa nu iti dai seama cand ceva ii place sau ii displace cu adevarat. Normal ca nu insisti sa mearga sau sa faca ce ii displace, problema e ca eu vad copii care nu vor sa faca nici ce le place atunci cand devine ceva mai greu, acolo e problema.
Eu cred ca se exagereaza cu protejarea emotionala a copilului. Bun, inteleg ca generatiile noastre au crescut si cu tipete, poate chiar cu palme, acasa si la scoala, dar noi trecem cu copiii nostri in extrema cealalta. Ne este teama ca orice abordare care este in dezacord cu ce vrea copilul este o umilinta, o trauma emotionala pentru el. Tendinta asta in educatie se resimte si in scoala. Sunt perfect de acord ca trebuie sa vorbesti frumos cu copiii, sa ii respecti, sa le creezi un climat afectiv corespunzator care sa stimuleze invatarea. Dar esti pus in situatia in care un copil efectiv refuza o activitate, pentru ca pur si simplu nu are chef, si sa nu poti face absolut nimic, pentru ca abordarea pozitiva nu da roade, iar orice alta abordare il ,,umileste sau traumatizeaza”.
Lasand la o parte faptul ca au profii si parintii batai de cap cu acesti copii ,,sensibili”, cum se vor adapta ei la un loc de munca, unde nimeni nu le mai canta in struna, sau la viata de adult in general, cu responsabilitati, cu bune si cu rele?
Ceea ce am spus nu sunt preconcepții ci realitatea din jurul meu. Nu cunosc absolut toate persoanele ce merg la diverse evenimente găzduite de persoanele ce au un cuvânt de spus in tot ce tine de “parinteala” dar am câteva in anturaj. Și da, merg acolo fiindcă da bine, merg cu copiii fiindcă e super sa fii văzut acolo. Unii recunosc, alții încearcă sa te convingă ( si poate sa se convingă) ca copiii practic pentru asta trăiesc si respira. De asta am întrebat dacă copiii chiar doresc sa fie acolo și activitatea e real interesanta pentru ei, ma refer aici doar la cei ce par sa nu aibă răbdare. Copilul meu cel mic, de exemplu, nu ar sta niciodată la astfel de evenimente deși are o reziliență fantastica pentru 4 ani. Am incercat, nu ii place, nu e pentru ea. Nici la filme nu se uita, la desene animate nu sta deloc, cel puțin piese de teatru scurte. Având copil mai mare care la 4 ani stătea la film la cinema sau la spectacole lungi fără probleme, mi-a venit greu sa ma acomodez cu noua varianta. Per ansamblu însă cea mică are reziliență și toleranta la frustrare mult mai mare decât a avut vreodată sora aproape adolescenta. E evaluată periodic la grădinița pentru asta și mereu sta foarte bine.
Cât despre sistemul britanic, nu am fost in el. Am cel puțin zece prieteni plecați in UK, cel puțin doi tineri din familie care au făcut facultatea acolo, după liceu in țara. Din câte am înțeles de la cei ce aj copii acolo, la 5 ani invata sa citească. Numai Oana Moraru are câteva articole despre cât de dăunător este acest lucru înainte de 6 ani. Înzestrarea naturală și cititul precoce este una, introducerea obligatorie sub 6 ani este alta. Poate nu peste tot e la fel, eu am și acum prietena cu copil sub 6 ani in UK și se chinuie sa citească cu el, totul mergând destul de greu. Am dat de-a lungul timpului peste multe articole ale psihologilor și psihiatrilor pediatrici( in reviste de specialitate nu pe cancan.ro) din acele tari in care se merge de la 5 ani la școala și care condamnau acest lucru. Descriau și efectele ce se vor observa ulterior. Studenții romani pe care ii stiu și care fac facultate in Anglia au descris, fără sa fi citit studii, exact ce scria acolo, când era vorba de colegii britanici ajunși adulti. Stiu ca unul dintre ei chiar a spus “ce bine ca mama m-a dat la 7 ani împliniți la școala”.
Probabil nu la toate școlile invata cititul și calcule sub 6 ani dar stiu multe care o fac. Despre școala franceza nu stiu exact la ce te referi, am multe cunoștințe in Franța și școala începe cam ca la noi, cu un fel de pregătitoare la 6 ani. Ei la 5 ani sunt încă la grădinița. E posibil sa fi înțeles eu totul aiurea, cine știe.
Ca și completare, intr-o vreme ( când am citit și părerile specialiștilor in psihologie infantila, cred perioada 2009-2013) existau in UK și organizații care cereau școala de la 6 ani, cel mai devreme. Educatorii și învățătorii se alăturau acestei mișcări. Nu stiu detalii mai multe, e drept, iar eu ma refer la ce se intampla acolo, nu in România aplicând curicula lor. Poate aici e totul diferit. In alta ordine de idei, singurele tari care încep atât de devreme școala ( uneori chiar la 4 ani) in afara de UK și Irlanda de Nord, sunt Olanda și Malta ( asta zice google). In Finlanda se începe la 7 ani. Înțeleg ca școala de la 4 ani in in Anglia este o tradiție de prin anii 1870, din motive departe de cele educaționale sau academice, iar ei se încăpățânează sa țină de tradiție.
In tot sirul asta de “argumente”, omiti 2 chestii (esentiale)
– in UK, asa inutili cum ii vezi tu si atat de contra Oana Moraru (!?), sunt o mare parte dintre cele mai bune universitati din lume. Accentul pe “din lume”, da?
– tot in UK, cititul ala e in joaca, nu exista note si umilire publica (ca in Ro)
In momentul in care decidem ca un sistem e prost, hai sa vedem un pic cine suntem noi in comparatie cu sistemul ala si ce ne recomanda pentru a-l critica.
E ca si cum eu, de pe canapea, stau si comentez ca Halep joaca tenis prost si Nadia, oh well, Nadia era o gimnasta oarecum mediocra si doar a avut noroc sa ia acel 10. Ah dar de fapt stai, noi, ca natie, chiar facem asta ?
In completare, vin cu topul universtitatilor la nivel mondial.
2020 Rank
1. Massachusetts Institute of Technology (MIT)- United States
2. Stanford University- United States
3. Harvard University- United States
4. University of Oxford- United Kingdom
5. California Institute of Technology (Caltech)- United States
6. ETH Zurich (Swiss Federal Institute of Technology)- Switzerland
7. University of Cambridge- United Kingdom
10. UCL (University College London)- United Kingdom
8. Imperial College London- United Kingdom
9. University of Chicago- United States
Fara sa aduc vreo critica sfantului sistem educational finlandez, nu vad nicio universitate finlandeza in top.
In Olanda scoala incepe obligatoriu la 5 ani. Insa copii pot merge la scoala dupa ce au implinit 4 ani. Majoritatea copiilor care merg la gradinita merg de la 4 ani la scoala deoarece scoala este mult mai ieftina (app. 100 euro pe an) in comparatie cu gradinita/cresa (app 1700 euro pe luna pentru 5 zile pe saptamana, minus ceva bani inapoi de la stat daca ambii parinti sunt angajati, in functie de salariu). De la 4 ani la 6 ani copii nu invata sa scrie si sa citeasca, doar se joaca si se obisnuiesc cu scoala, un fel de gradinita grupa mare, clasa pregatitoare. De la 6 ani ( Grupa 3) invata sa scrie si sa citeasca si primesc teme pentru acasa doar pentru vacanta. De la Grupa 4 (7 ani) primesc teme cam o data la 2 saptamani. De la Grupa 5 (8 ani) primesc teme cam o data pe saptamana.
Asta e, contează mult ce se face acolo nu cum se numește, neaparat. Stiu sigur ca in Anglia in unele scoli încep sa citească la 5 ani, in joaca cumva și fără multă presiune pe copil dar parintele este instruit ca trebuie sa se citească acasa. La 5 ani. Dacă e de fapt grădinița și doar se numește școala nu mi se pare o problema, important este sa se țină cont de particularitățile dezvoltării copilului ( un copil de pana in 5 ani mai poate face ocazional pe el, fără ca asta sa fie o problema, are nevoie de mai mult ajutor și mai mult personal etc).
Nu pot Răspunde la comentarii așa ca o fac aici: nu stiu ce relevantă au universitățile pentru stabilirea calității învățământului intr-o țara. Adică, chiar nu stiu, nu e domeniul meu și ar fi aiurea sa comentez. Eu stiu ca Finlanda totuși e model de sistem eficient și acolo școala începe la 7 ani. Învățământ eficient, in viziunea mea, nu înseamnă câte vârfuri exista ci cam pe unde este media, cât de sus ajung cei care încep foarte de jos etc. Dar repet, eu nu am dat verdict, doar am expus ce am citit și ce am auzit de la cunoscuți. Citit in joaca se practica și la noi, totuși nu suntem atât de primitivi, in clasa pregătitoare nu exista deloc note sau calificative, din clasa 1 mai iau un calificativ dar, in afara de invatatoarele sărite de pe fix, cam toate dau FB in clasa 1. Ideea era alta, dacă școala se aliniază cu dezvoltarea cognitivă și emoțională fireasca și naturală a copilului. Indiferent ca un lucru e invatat prin joaca, dacă e prea devreme, dacă nu sunt dezvoltate toate ariile necesare, dacă nu au fost stimulate suficient pana atunci, dacă nu a achiziționat anumite abilitați, tot dăunător este. Poți pune un copil sa meargă de la 8 luni, in joaca ( mai un premergător, mai un Ham sau ținut de mânuțe) dar e util? Eu despre asta vorbeam.
Imi incalzesc inima toate articolele tale….especially despre parenting. Te-am descoperit anul trecut cand am ramas insarcinata cu micuța mea Mara. Eu locuiesc in Noua Zeelanda de vreo 10 ani si trebuie sa recunosc ca esti singura persoana publica din Romania pe care o urmaresc zilnic.
Articolul asta o sa il traduc sa-l citeasca cateva prietene de aici care stiu sigur ca au nevoie de el.
Un lucru pe care l-am invatat calatorind prin lume si locuind in alte parti decat in Romania, este ca fiecare tară,societate daca vreti….are stiluri de parenting si schooling sistem diferite. Si treaba noastra…ca parinti, e sa alegem si sa facem ce stim noi ca e mai bine pt copii nostri.
Eu am intrat in panica imediat ce am realizat ca aici gradinita incepe la 3 ani si scoala incepe la 5. Eu…venind din Ro….unde incepusem la 7. Pana cand nu m-am documentat ce anume inseamna asta…si m-am linistit. N-o sa ma apuc aici sa descriu ce inseamna asta, cine e interesat poate sa caute Learning through play education.
Ai abordat atatea teme in care eu ador modul cum le explici si exprimi, incat mi-ar placea enorm de mult un articol in care sa explici cum scoatem din cap generatiilor vechi ( apropo de ideea asta ca cei mici nu trebuie stresati si frustrati ca sa invete in ce lume traim si sa se obisnuiasca cu greul) reticenta la a vedea ca celor mici li se ofera excursii, moduri de a cunoaste alte locuri, participari la ateliere ori festivaluri gen Opera Comica ori Gasca Zurli, etc. Personal, in Bucuresti nu mai suport stresul celor care spun „La ce ii trebuie copilului sa mearga la mare? Ca noi nu mergeam pe nicaieri!!!” Si atunci de ce sa nu continue sa moara toate caprele vecinilor?!
Apropo de scoala din Uk, intr adevar copiii incep Reception de la 4-5 ani ( echivalentul clasei 0) cand sunt invatati literele. Pana la finalul anului, curricula britanica cere aptitudini de citire a unor cuvinte simple pana la propozitii cu aceste cuvinte. In year 1, se produce un salt maricel fata de Reception cam pt toate materiile studiate: citit, scris, matematica si alte obiecte pe care le introduc.
Stim cu totii ca sistemul britanic de educatie ramane unul de referinta, pe care incercam sa l copiem in Romania pe bani grei. E clar ca abordarea lor nu se compara cu ce se intampla in sistemul romanesc. Nu as zice ca se intampla scoala prin joaca, si consider ca e cumva firesc sa fie asa, cand e vorba de scris sau de citit, de exemplu, tot la masa cu pixul in mana sfarsesti. Si numai repetitia iti imbunatateste aptitudinile. Ce mi se pare mie extrem de interesant la ei, atat cat am reusit sa observ din afara, este ca lucreaza interactiv cu copiii si studiaza un concept din unghiuri multiple. Combinat.
Am avut si eu idei preconcepute legate de varsta la care incep scoala. Intuiesc ca motivul e sustinerea clasei muncitoare, iar parintii sunt nerabdatori sa inceapa puii scoala pt simplul motiv ca e gratuita, comparativ cu gradinita care nu e ieftina.
Faptul ca incep sa le predea notiuni de citit si scris asa devreme…ei bine, n am identificat motivul. Indraznesc sa presupun ca functioneaza bine pt marea majoritate a copiilor? Poate gresesc. Am citit si eu articole despre efectele potential negative, nu m ae deranja sa se schimbe asts in viitor daca exista intr adevar motive intemeiate. Mi e greu sa mi imaginez ca intreaga populatie de aici (aka 60 mil) a fost damaged din acest motiv…vorbim totusi de United Kingdom, fost Imperiu…
Referitor la articol, foarte interesant. In acelasi timp, cred ca ceri mult, Ioana?. Tb sa fii avansat spiritual si/sau emotional ca sa poti fi capabil sa vorbesti asa cu copiii tai, sa ti fi “sters” in prealabil discurile de pilot automat, sa fii extrem de constient de ce se intampla cu tine, in tine, de ceea ce spui si apoi deschis sa recunosti aceleasi lucruri in copii…si foarte odihnit si aerisit la cap! ?
Suna foarte bine ce spui tu acolo, the right thing, ma jntreb cui ii iese, de adevaratelea?!
Le iese multora, din fericire, sunt multi oameni care isi rezolva problemele in terapie si care reusesc sa gestioneze bine multe situatii, nu pe toate, sigur ca nu, dar pe majoritatea.
Asta suna f incurajator.
Multumesc Printesa pentru acest articol, si pentru tot ce faci. Esti prietena, mama, terapist si povestitor pentru noi! Sa ne traiesti!
Foarte bun articolul. Dar nu știu cum să gestionez faptul că fetița mea de 5 ani nu vrea sa meargă la nici un sport, pe motiv că îi este frică, cu toate că zice că i-ar plăcea….