Cum au devenit copiii noștri mai harnici prin casă

Mi-am dat seama încă din primele zile cu toți patru acasă că dacă nu capacitez cât mai mult copiii, o să-mi fie foarte greu. Și știți spirala la vale: îmi e greu, obosesc, mă umplu de furie pe bărbat că stă pe scaun la birou în camera copilului 9 ore în timp ce eu mă spetesc (deși și el muncește acolo, nu o freacă, deși face și el tot ce poate prin casă și absolut tot ce îl rog), pe copii că le ofer atâtea (deși ei nu s-au cerut făcuți și crescuți), apoi mă simt vinovată că m-am înfuriat, asta duce la și mai multă frustrare și furie și uite-așa ajungem să ne certăm și să ne facem viața un chin.

Nu vreau asta, sunt atentă la acest mecanism, când simt că ceva din ce fac sau nu fac mă umple de frustrare, mă uit bine la ce și cum e acolo și discut cu bărbatul și cu copiii (dacă e cazul) ca să vedem cum putem face să îmi fie bine.

Ei, după primele două săptămâni de gătit, curat, școală cu copiii 4-5 ore, toate astea în timp ce și lucram, plus anxietatea, oboseala psihică, hm, simțeam că mă clatin.

Mi-am dat seama că am nevoie de ajutor logistic, așa că am organizat tot ce s-a putut. Am făcut program pe ore, afișat pe frigider, am făcut plan cu mesele, să știu ce am de gătit și când, și am invitat copiii să contribuie mai mult ca până atunci, explicându-le clar că alternativa este ca mami să scoată flăcări pe nas de cinci ori pe zi. Le-am explicat și de ce se întâmplă asta și au înțeles foarte bine cum e treaba cu paharul plin (pe care au mai auzit-o și în alte dăți oricum).

Când fac ciorbă, curăță amândoi legumele de coajă și le toacă, în timp ce eu pregătesc carnea.

Ivan scoate vasele din mașina de spălat și le pune la loc sau mi le organizează pe dulapuri acolo unde nu ajunge din pricina înălțimii (lipsă).

Sofia mă ajută să pun și să strâng masa. Tot ea face salata mare, pentru toată lumea.

La aluaturi, deserturi și pizza facem toți în mod egal. Nu ei se joacă și eu strâng, ei fac treabă pe bune, după care fiecare aspiră, duce la gunoi resturile și spală masa, aspiră sau dau cu mopul.

Jucăriile se strâng de câteva ori pe zi, după ce am terminat treaba cu ele.

Dacă am ceva de testat, de filmat, de pozat, mă ajută fără comentarii.

Sigur că trebuie să îi rog, să le amintesc, să insist, că uneori se mai văicăresc că nu-i las să se joace. Dar fac.

Dacă au nevoie de ajutor cu ceva și lucrez, sunt mult mai răbdători ca înainte.

Mutăm împreună hainele din mașina de spălat în uscător, apoi fiecare își ia hainele lui și și le împăturește și le duce la loc.

Cred că s-au adaptat și ei la situație, la fel ca mine. Au învățat să folosească majoritatea aparatelor, cer ajutorul mai rar, își iau singuri din frigider ce au nevoie la ora de fructe sau de gustare, strâng după ei după ce termină. Acum exersăm tăiatul de pâine, cuțitul e mare și foarte ascuțit și nu am fost eu pregătită să-i văd manevrându-l, dar Sofia pare perfect capabilă, așa că în curând o să-și poată pregăti singură toată cina.

La aragaz nu umblă încă, mi se par un pic prea împrăștiați pentru asta.

Sunt recunoscătoare că putem fi împreună, că ne putem ajuta, că ne vedem unii pe alții în perioada asta.

Știu că atunci când obosesc le pot spune: Am nevoie de o pauză acum, vreau doar să stau întinsă sau să citesc pe telefon, și ei mă lasă, se duc să se joace singuri. Nu mult, 15 minute, dar e mai mult decât primeam înainte.

Bine, și cum arată bucătăria după ce au curățat copiii două kg de cartofi e o provocare în sine. Dar tot ei curăță! 🙂

Ce e important este să renunțăm noi să mai avem lucrurile perfecte. Morcovii perfect curățați. Oricum îi fierbem. Perfect tocați. Tot ei mănâncă și bucățile alea mari. Hainele împăturite ghem, ei le poartă. Și tot așa. Odată ce te mulțumești ca lucrurile să fie făcute, chiar și imperfect, iar copiii să aibă de lucru și încă ceva util inclusiv lor, tu ai șanse mult mai mari să scapi cu mințile întregi nu doar din pandemie, ci mai ales din copilăria copiilor tăi. Iar ei au șanse mari să devină autonomi!

 

Photo by Kyle Arcilla on Unsplash

8 Comments

  • Alina spune:

    There is hope for me.

  • Anna spune:

    Copiii curata cartofi si toaca legumele?… ivan nu e putin cam mic ca manuiasca cutitul ca sa toace si chiar sa tina un cartof in mana?

    • Printesa Urbana spune:

      Cum sa fie mic, are aproape sase ani!

      Amandoi folosesc cutitele de pe la 3 ani, unele nu foarte ascutite, acum de descurca si cu cele ascutite, au exersat inclusiv la gradinita, la MOntessori este incurajat lucrul cu cutite, foarfece etc

    • Rox spune:

      Eu cred că copilul e fix atât de capabil pe cât îl crede părintele de capabil. Dacă îl „bebelușești” inclusiv după ce nu mai e bebeluș, n-o să fie în stare nici la 10 ani să-și ungă o felie de pâine sau să-și încălzească o cană de lapte. Desigur, adaptat la vârste, copiii sunt mai capabili decât credem noi. Am văzut la multă lume în jurul meu o tendință de a-i trata pe copii ca și cum ar fi mai mici decât sunt în realitate.

      @Ioana, mi se pare foarte bine și frumos că îi învățați să participe la treburile casei, nu doar ca să ajute să fie mai ușor pentru adulți, ci și ca să știe mersul lucrurilor în casă și să se poată descurca odată ajunși la casa lor. 🙂

  • iulia spune:

    si daca nu vor sa faca ce vrei tu, ce le zici/faci? 🙂 cu forta nu se poate, depinde de vointa,cheful lor presupun

    • Printesa Urbana spune:

      Nu le fac nimic, ce sa le fac, sa le trag una?

      In general copiii vor sa ajute, vor sa faca chestii de oameni mari cu mama si cu tata, se simt importanti si pretiosi, mai ales cand sunt mici. Daca asa cresc, cu ei contribuind, vad lucrurile astea ca fiind firesti, ca rolul lor in casa. Si cand cresc vor sa ajute, sa isi faca parintii fericiti, chiar daca prefera sa se joace in loc sa spele pe jos, si e normal sa fie asa.

      Daca relatia parinte-copil e buna, daca copilul e obisnuit sa isi vada parintele ca un om si nu ca un furnizor de casa si masa, va putea fi convins cu vorba buna sa ajute, si asta e dovada ca ii pasa de ceilalti, ca intelege ce inseamna responsabilitatea, sprijinul reciproc etc. E important sa incepi cand e copilul mic, dar nu e prea tarziu niciodată sa dati un restart si sa echilibrati lucrurile.

  • Andreea spune:

    Sper peste vreo 3 ani sa ajungem si noi acolo. Baiatul de 5 ani inca de acum 2 ani toaca legumele mai moi (ardei, dovlecel), la inceput cu un cutit de plastic si apoi cu un cutit mic normal. Acum il las sa toace cartofii dupa ce ii tai eu rondele. La masa ii dam cutit standard cand mancam carne si isi taie singur sau ne cere ajutorul daca e cazul. Mijlocia de 2.5 ani ma ajuta la curatatul usturoiului (dupa ce ii desprind eu la varf putin cateii), imi da la mana cartofii sa ii curat, ii “spala” ea suindu-se pe un scaunel mic langa chiuveta.
    Nu conteaza ca ei nu fac bine, ca e nevoie sa mai rectific eu. Nu conteaza ca eu pierd timp sa desprind de exemplu cateii de usturoi la varf si ca imi ia mai mult sa curat dupa ea.. De fapt asta e timp castigat mai incolo. Iar faptul ca ajuta, eheii…sunt atat de mandri si de fericiti de asta incat te incarca si pe tine pozitiv.
    Legat de mizeria facuta atunci cand ne ajuta copiii, tine de noi sa nu ne enervam, ba sa ne bucuram ca ne-au ajutat atat cat pot la varsta lor si ca au stat ocupati si doar 5 minute legate.

  • Natalia spune:

    Yep, de fapt la noi e toată chestia – sa acceptăm că lucrurile sunt făcute imperfect. Ai mei (copiii, mă refer) încă nu se implica așa mult (doar la deserturi și uneori la salate), dar o sa ii invit mai des. Merci de idee. Eu in curând rămân singura cu ei pe parcursul zilei (soțul va merge la birou) și mă va ajuta să reprogramam un pic activitățile. La ce mai avem de lucru e curățatul de după, nu prea au chef să se implice.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *