Tânără de 18 ani: trei ani am fost anorexică și mama nu a observat

Dragi părinți, nu încetați să vă observați copiii, chiar dacă se înalță, se schimbă la chip, se desprind, se poartă tot mai independent și seamănă tot mai mult cu niște oameni mari. Tot copii sunt, și au mare nevoie de noi. Uneori poate mai mult ca atunci când erau mici.

Am primit această scrisoare cu rugămintea de a posta textul anonim. Continuă seria Adolescent în România.

Bună, Prințeso!

M-am gândit să împărtășesc povestea adolescenței mele, în speranța că va ajuta măcar pe cineva, părinte sau copil, să fie mai atent. Am 18 ani și acum trei ani am parcurs un episod marcant. Mi-e greu să spun direct că am avut anorexie, nu am primit un diagnostic în acest sens. Dar țin minte clar că mă bântuiau toate gândurile despre cum trebuia să mai slăbesc, deși deja îmi pierdusem ciclul. Mergeam pe stradă și nu puteam decât să-mi compar corpul cu cele ale trecătorilor. Recordul meu de mâncat puțin într-o zi este de 300 de calorii: două mere mici și un ou fiert.

Am început să iau în greutate odată cu pubertatea, am ajuns la 65 de kilograme, la o înălțime de 1,65 cm. Nu am fost vreodată un caz extrem, doar câteva, 3-5 kilograme peste numărul la care arăt cel mai bine și fac exerciții fizice fără să gâfâi.

Am slăbit zece kilograme în clasa a opta nemaimâncând după ora 16.00, la sfatul unei profe de pregătire care nu avea vreo intenție rea, doar mai vorbeam și chestii de fete pe lângă materia de la școală.

La începutul liceului aveam 55 de kilograme, eram perfect sănătoasă. Doar că aveam în minte una și bună: un nou început înseamnă un nou eu, trebuie să arăt perfect (gândire generată și de social media și de filmele americane care îți zic că liceul e ceva wow). Alunecarea mea înspre tulburările alimentare a început printr-o joacă. Știam de tagurile pro-ana (pro anorexie) de pe internet și la început le căutam așa, să râd și de proastele astea care, haha, se înfometează pentru a fi frumoase.

Doar că elogiul anorexiei de pe internet m-a făcut să mă apuc de religia cântarului unde puteai avea TOTUL (frumusețe, respect de sine, iubirea celorlalți, haine frumoase care îți vin pentru că ești slabă, un iubit) dacă aveai control asupra corpului tău, asupra nevoii de a te hrăni. Așa am început să nu mai mănânc, să dau impresia că totuși am făcut-o (lăsam firmituri și vase murdare), să mă pretind interesată de sănătate (nu mai mâncam dulciuri, făceam enorm de multă mișcare).

Am ajuns în mod forțat la 50 de kilograme, ceva nenatural pentru corpul meu: îmi pierdusem ciclul, mi-era foarte frig la raioanele cu frigidere din supermarket.

Mergeam foarte des cu mama în perioada aia la analize și mereu eram deficientă de toate alea pentru că eu abia mâncam. Tot cu ea am mers la medicul de familie, care a înțeles în câteva minute mai multe decât mama, care stătea în aceeași casă cu mine. Mi-a zis medicul că eu sunt frumoasă și că trebuie să mănânc. Sigur, nici eu nu mă dădeam de gol zicând că modelul meu în viață sunt anorexicele de pe internet, nu a realizat nimeni că eu treceam printr-un episod atât de grav. Am avut și depresie, era doar logic. Simțeam că nu mai pot să trăiesc: cântarul nu se mai ducea în jos, nici nu mă puteam bucura de mâncare, era capăt de linie pentru mine. I-am spus mamei în față: mama, vreau să mor. Ea s-a uitat la mine, era tristă și nu înțelegea. Eu eram oarecum împăcată că mor frumoasă, slabă.

Mi-am revenit și asta se datorează corpului meu. El nu mi-a mai ascultat comanda de a flămânzi. Și bine a făcut. Am ajuns înapoi la greutatea inițială, într-un an după ce am avut anorexie, m-am îngrășat 15 kilograme înapoi. Nu e deloc un număr neglijabil. Gândiți-vă că dacă la 65 de kg arătam acceptabil, poate cu puțin cam multă burtă, la 50 kg eram un sac de oase. Nu mai aveam grăsime pe piept, burtă sau pe fund. Corpul și-a revenit imediat, mintea recuperează și acum. Multă vreme am rămas cu aceeași gândire, că sunt obeză și dezgustătoare, deoarece anorexia ține mai mult de creier decât de datele exterioare.

Am vrut să-mi fac corpul să sufere pentru a mă pedepsi pentru că sunt grasă și urâtă și mai ales după episoadele de mâncat compulsiv, care apar extrem de des atunci când nu îți dai voie să mănânci. Poate că sună familiar cui a fost bântuit de diete și cure de slăbit. Și mama mea a fost. La doi ani după episodul meu anorexic m-am întrebat cu privire la mama: De ce nu m-a văzut și pe mine, dacă știi ce înseamnă să te chinui să slăbești ? De ce nu m-ai ajutat, mama, când aveam atâta nevoie ? Aveam doar 15 ani, eram atât de mică… Și cum de nu ți-ai dat seama?

Ca să mă împac cu trauma prin care am trecut, mult timp am acuzat-o pe mama. Stăteam sub același acoperiș și niciodată nu a bănuit că am fost anorexică. Anul ăsta mi-a spus că-și amintește de vara în care am fost slabă mântuită și că nu prea comunicasem atunci (nu vorbim noi enorm nici de obicei). Dar ce ai fi vrut să-ți comunic? Muream sub ochii tăi. Ce ar mai fi fost de zis, mama ?

Mă gândeam că am să-i pot arunca în față, cu ciudă, că a fost un părinte prost.

Că m-a lăsat singură la o vârstă atât de fragilă, aveam doar 15 ani!

Că nu a intuit NIMIC cu toată experiența ei de femeie care a ținut diete și a văzut că nu țin.

Mă gândeam că toate clișeele astea de tipul “poți vorbi cu mine când ai ceva pe suflet” sunt cuvinte goale.

Acum, la 3 ani distanță, sunt împăcată cu ce am trăit, mă găsesc frumoasă și știu că nu e vina mamei și nici a mea, pentru că am învins. Totuși, mi-ar fi prins bine niște ajutor. Țin minte că voiam să mă vadă cineva. Vreau să vă transmit că asta poate păți oricine și la orice greutate. Fiți atenți la semne, comportamente dubioase și dacă suspectați ceva, fiți blânzi.

Vreau să mai spun ceva.

Mama și tata sunt părinţi implicaţi, deschişi, nonviolenţi. De mică mi-au zis ca sunt frumoasă şi inteligentă. Eu în schimb am fost mereu mai retrasă şi închisă, e firea mea. Şi problemele mele de imagine au apărut de când mă simţeam ciudat că mi se schimbă corpul, când a început pubertatea şi eram mai atentă la faţa mea, apoi la corpul meu. 
Nu am ştiut cum să gestionez schimbările şi s-au acumulat mai multe în mine care au dus la povestea asta. Dar am găsit după traumă o mare eliberare. 
Am decis să nu-i povestesc mamei despre asta vreodată. Nu ar avea sens, am aflat tot ce era de învăţat de acolo, ei i-ar produce numai durere şi confuzie. E un părinte iubitor, nu e nepăsătoare. 
M-a lovit o realizare când mi-am dat seama că nu cer acelaşi lucru de la tata, și el stă în casă cu mine, şi el m-a văzut zilnic. Atunci mi am dat seama că nu am dreptul s-o acuz pe mama, ar fi incorect faţă de ea. 
P. S.: Ziceam când eram mică că eu n-o să fiu proastă să ţin diete, că am mai multă minte. Şi mă consider un om educat, vorbesc bine, citesc, ai mei mereu au ţinut la cărţi si la discuţii inteligente, dar şi la partea afectivă. Şi uite că s-a întâmplat, toţi suntem vulnerabili. M am gândit să-ți scriu și povestea mea, uitându-mă la seria cu adolescenți. Mă bucur că mi-ai dat impulsul să o scriu, e eliberator şi pentru mine. 
Și e bine să avem şi adulţi care fac chestiile de care e nevoie în mod real. 

Imagine de Christian Dorn de la Pixabay

28 Comments

  • Andreea spune:

    Ei bine, articolul asta e o prostie. Eu am avut 45 kg la 1.70 vreo cativa ani. Fara diete, fara nimic, doar pe baza de crescut 2 copii. Acum, la 30 si ceva de ani, am 48 kg. Si arat normal. Cum ar putea cineva sa isi dea seama ca esti anorexica la 50 de kg si 1.65? E clar ca fata avea si are nevoie de ajutor, dar nu cred ca e cazul sa isi acuze mama. In fine, problemele sunt mult mai adanci.

    • SS spune:

      Si eu am 1.65 si la 51kg aveam toate oasele la vedere, aveam ciclul cu 2-3 saptamani intarziere, ameteli uneori si alte dereglari hormonale care mi-au afectat si pielea de pe fata. Cu +3 kg toate sau restabilit (cu exceptia tenului).Fiecare organism e unic, nu trebuie sa generalizati. )))

    • Malina spune:

      Draga Andreea, anorexia nu este numai despre cat de slaba esti, este o afectiune psihologica: te gandesti numai la mancare, numeri calorii, faci sport exagerat de mult, etc., nu trebuie sa fii neaparat piele si os. Cu atat mai mult la un adolescent in plina schimbare (care nu are doi copii de crescut), ar trebui sa fie un semnal de alarma pierdera brusca a 15kg. Despre asta cred eu ca este vorba in articol.
      E totusi trist ca, desi realizezi ca persoana care a scris are in continuare nevoie de ajutor (pentru ca e o boala care te bantuie ani), ai preferat sa incepi comentariul cu “articolul este o prostie”…
      Multa sanatate si putere pentru copilasii tai!

    • Cam spune:

      O prostie este sa comentezi pe la articole pe care nu le intelegi pe deplin. Anorexia nu este doar despre greutate ci, mai mult, despre comportament si psihic. O mama prezenta (nu doar fizic) ar observa schimbarile…

    • Cristiana spune:

      Scrie o fata de 18 ani despre o problema foarte serioasa, chiar fatala in foarte multe cazuri. Povesteste, explica, descrie etc.

      Primul comentariu: articolul asta e o prostie.

      Trist. Tare trist.

    • Lia spune:

      Nu pentru ca nu era destul de slaba n-ar fi cazul sa-si acuze mama, ci pentru ca ea a încercat s-o păcălească, lăsând urme cum ca ar fi mâncat! pentru ce s-o acuze pe mama? pentru ca a avut încredere in ea? ca nu a presupus ca minte cand zice ca mănâncă? mi se pare ca mama a fost destul de implicata, a dus-o la medic, la analize, probabil ca s-a speriat ingrozitor crezând ca are o boala gravă (gen leucemie sau altceva asemănător) pentru ca nu credea ca fata de fapt minte! Greu cu adolescenții, si cand ii crezi si când nu, tot te acuză

    • Andreea spune:

      Hai sa nu judecam autoarea, o adolescenta sensibila, dar sa judecam comentatoarea, care este un adult frustrat si incapabil sa citeasca un articol pana la capat. Articolul mi se pare o prostie, nu experienta fetei, ca de altfel toata seria de articole scrise de adolescenti. Seria induce ideea falsa ca e dezastru in multe licee, ca parintii nu sunt prezenti decat fizic, sau poate nici atat, ca nu exista si nu pot exista exemple pozitive (sau daca exista, ele sunt exceptii). Cadem exact in capcana gandirii adolescentine care absolutizeaza totul, care ia totul in tragic. Ei bine, in viata nu exista doar alb si negru, si este bine ca e asa. Am precizat greutatea mea TOCMAI pentru ca nu greutatea fetei era problema, ci perspectiva ei asupra corpului. Nu prea se vorbeste despre asta, dar si fetele slabe sunt adesea tinta atacurilor celor din jur (imi amintesc de o prietena din liceu care nu purta niciodata fusta fiindca baietii radeau de picioarele ei “scobitoare”). Adolescentii au nevoie de foarte multa atentie, de foarte multa iubire, ca de altfel toti oamenii, dar au nevoie si de un reality-check. Si de timp. Imi pare rau, de data asta am empatizat mai mult cu mama decat cu fata, ceea ce m-a facut si sa comentez in mod necugetat.

    • oana spune:

      Eu am 1.70 m si as arata normal la 65kg. 48 kg la aceasta inaltime nu e deloc normal

    • o femeie spune:

      Anorexia nu inseamna 38 kg la 1.70 ci inseamna o relatie proasta cu mancarea, obsesia slabitului si frica de a manca, evitatul cu orice mijloace inclusiv ascuns de cei din jur pana la reactii somatice (gen vomitat voluntar sau involuntar, dosit mancare, mimat mancare, dar si imbolnavit).
      O mare parte a bolilor se agraveaza prin cap si solutia tot de acolo vine – tanara asta a gasit singura si la timp.
      Ma intreb cand ne vom opri sa atacam alte persoane si sa le minimizam suferinta, si ma mai intreb cat timp o sa am asteptari de empatie de la femei catre alte femei, de la mame catre alte fete.

    • Mira2 spune:

      @Oana Ti-a spus tie vreun medic ca la 1,70 nu e deloc normal sa ai 48 de kg?
      Ca mie mi s-a spus, la aceleasi caracteristici sa nu-mi fac probleme. Ca e doar o prejudecata.

    • Kinga spune:

      Mai documenteaza-te…. nu este despre kilograme.. .

    • Andreea spune:

      Eu tot liceul am avut 1,73 si 48-50 de kg. Oricat as fi mancat, nu ma ingrasam. Nu puteam sa trec de 51 de kg. Mancam mult mai mult decat colegele mele care ma considerau “anorexica”, desi eu nu aveam nicio problema. Ma simteam foarte bine in corpul meu, analizele imi erau ok, nu aveam un “ciclu intarziat”, nici nu imi “disparuse” ciclul. Mi se pare putin exagerat articolul, pentru ca stiu cum este sa cantaresti “mai putin decat este normal”.

    • Lala spune:

      Depinde de persoana si de corp, doamna. La unele pers se vad si 2-3 kg date jos, la altele nu se vad 10 kg date jos. Eu zic sa nu mai judecati in modul pe care l-ati facut mai sus.

  • Niko spune:

    Felicitari autoarei pentru ca a reusit nu doar sa isi depaseasca aceasta problema ci si sa ii inteleaga cauza si isi traga singura si fara ajutor invatamintele din propria experienta.

    *Andreea-ei bine, noroc ca nu toate lumea gandeste ca tine si multi dintre noi mai si citim tot articolul inainte sa comentam-a spus foarte clar in final, ca si concluzie ca NU isi mai invinuieste mama pentru ca a inteles cat de nedrept ar fi acest lucru, foarte multa maturitate a aratat cu aceasta atitudine.

    EU observ ceva , Ioana-ca nu stiu cui altcuiva sa ma adresez aici-ca sunt persoane care posteaza comentarii negative fix din propria lor durere si frustrare, si se leaga de franturi din articole DOAR pentru ca le starnesc propriile lor traume/nemultumiri/frustrari/temeri/nerecunoastere.
    FIti mai toleranti oameni buni! si daca tot nu aveti nimic pozitiv de adaugat, poate v-ati putea abtine?
    Sau va gadila orgoliul sa anulati experientele altora cu doua vorbe spuse aiurea?
    Cred ca nu intelegeti ce inseamna sa dai cuiva posibilitatea sa aiba o voce si sa isi spuna povestea, si cat de important este acest lucru pentru fiecare dintre noi-de va bateti joc asa prin comentarii nepotrivite/nerelevante sau rautacioase.
    Si mai tare m-a ”amuzat ”astazi cineva care a spus ceva de genul ”Ei da-povestea asta intr-un final e autentica si reala ”-se referea la articolul referitor la fata din Cluj-care nu este o poveste cu probleme, ci doar ne povesteste o zi normala din viata ei de adolescenta-pentru faptul ca marea majoritate se identifica doar cu acea realitate-anuleaza povestile altora si probleme cu care altii s-au confruntat-si nu suntu putini la numar-da, sunt o minoritate, dar asta nu inseamna nimic. Doar pentru ca sunt mai putini nu inseamna ca ar trebui sa le trecem la ”irelevant”.
    Vad ca lumea comenteaza ca vor articole mai pozitive-serios? Cum? De ce? Sa le inventam daca nu exista?
    Ah-vreti sa va relaxati cand o cititi pe Printesa Urbana?
    Am inteles-nu e confortabil, nu e relaxant si nici nu se ”pupa” cu ce stiti voi despre viata de adolescent si conceptiile voastre despre ce este si ce nu este acceptabil-ghinion-asta nu inseamna ca lucrurile acelea nu sunt reale si nu se intampla cuiva, chiar acum, in timp ce dezbatem lucrul asta!
    Aceste articole au un singur rol-acela de a le da un spatiu ”safe” de exprimare acestor tineri si sa dezbatem probleme si dificultati pe care ei ni le comunica,
    Ideal ar fi sa gasim si niste solutii, nu doar sa le facem cunoscute-dar se pare ca suntem foarte departe de acest ideal.

  • Niko spune:

    Andreea-eu nu te-am judecat, cum nu judec nici povestile de aici,
    Si nici nu mi-am dorit sa te jignesc-daca am facut-o , imi pare sincer rau.
    Pot intelege ca te-ai pripit cand ai comentat, dealtfel , stiam de ce ai comentat asa, am simtit ca empatizai cu Mama fetei si ca ti s-a parut asta o nedreptate-dar, experienta ta, sau poate eforturile tale personale de mama nu sunt ceva universal valabil sau o premisa de la care sa pleci neaparat-sunt si parinti dezinteresati sau chiar absenti-si nu doar fizic din vietile copiilor lor-Da, desigur , de principiu, cum spuneam-nu suntem aici pentru a cauta responsabili-vinovati sau a ne transforma in judecatori, si da, desigur nu la orice poveste a unui adolescent trebuie invinuiti parintii, sau dimpotriva blamat adolecentul pentru ca parintii n-au cum sa greseasca.
    Speram ca cu faptul ca aceste povesti care se vor spune, sa se simta si ei mai ascultati, si noi sa fim mai la curent cu aceste lucruri, si sa incercam sa facem ceva, chit ca poate venim in ajutorul cuiva cand recunoastem anumite semnale de alarma, de ce nu, din simplul fapt ca am citit un articol despre asta si acum poate avem informatii noi….
    Daca nu avem ochi si urechi pentru lucruri care nu ne sunt cunoscute , cum atlfel vom stii sa le recunoastem seriozitatea sau chiar gravitatea ?
    Nu inteleg aceasta dorinta a lumii pentru perfectiune-ca articolele sunt ”proaste”, ba ca nu sunt reale, ba ca sunt scrise nu stiu cum, ba am citit azi ca cineva spunea ca:”un tanar nu spune in 2020 cuvantul ”chipes” -concluzia sa? Ca articolul e fake…….
    Eu chiar nu pricep cum cineva face aceste rationamente si trage cu asa o usurinta asemenea concluzii.
    Si daca asta este parerea ta , ca toata aceasta serie de articole e o ”prostie” si ca vine cu ideea absolutista ca toate sunt praf si pulbere in ROmania-repet, e impresia ta.
    Eu nu cu asta am ramas in urma acestor articole, sper ca nici altii.
    In final-eu ma bucur ca ai spus ca te-ai pripit cand ai postat acel comentariu.
    Fie ca numai pentru asta si eu tot ma bucur ca am avut acest dialog.
    Eu cred ca unii poate nu isi dau seama de sensibilitatea unora si de puterea cuvintelor-sa alegem sa le folosim pe cele care chiar ajuta si aduc un beneficiu cuiva.

  • Mihaela spune:

    Ioana, cu ce ai strans aici si sper ca vei mai strange, ar trebui sa publici o carte care sa ramana tuturor si sa poata fi citita si recitita. Nimic nou… La fel a fost mereu.. mai mult sau mai putin… Dar lucrurile trebuie sa se schimbe si pentru asta parintii trebuie sa deschida bine ochii.

  • Carmen spune:

    Ma bucur ca e bine fata care ti-a scris! Cred ca transformarile adolescentei sunt greu de gestionat si poti foarte usor sa incerci chestii care nu-ti fac bine. Avem de multe ori asteptarea nerealista ca parintii nostri sa observe tot ce in neregula cu noi, chiar atunci cand noi intreprindem diverse actiuni sa ne ascundem suferintele (“plantam” firimituri de mancare, cum spune fata care a scris).Ca o paranteza, si eu am avut-o. Dar atat puteam face atunci, acum, probabil ca as proceda altfel, dar, acum, nu am un creier care se umple de sinapse deodata si un corp asaltat de dezvoltarea fireasca a hormonilor.
    Sentimentul meu e ca fata e puternica, plina de resurse
    (scrie foarte bine de altfel) si va fi un adult mai mult decat ok.
    Multumesc, printeso, ca ne aduci in prim plan scrieri ale adolescentilor nostri, ca ne ajuti sa ii intelegem mai bine si sa fim mai atenti la ce nu e in regula.

    • Eu spune:

      E o poveste care se repeta de ceva timp, cu fiecare generatie de adolescenti. Da, am plans langa mama luni de zile vazandu-mi sora mancand jumatate de piersica si 100g de iaurt dietetic Napolact pe zi. Jumatatea de piersica o adaugase dupa ce, dupa vreo 2 luni de mancat numai suta de grame de iaurt pe zi, ii iesise glicemia mica la analize.
      A ajuns dintr-o fata supraponderala un sac de oase, in vreo 6 luni. Nici acum nu ma pot uita la pozele de atunci, e dureros sa imi amintesc cum plangeam cu mama noaptea de teama ca nu se va mai trezi a doua zi. Pentru ca voia sa fie….frumoasa.
      Mentalitarea si standardul de frumusete trebuie sa se schimbe. De fapt, ar trebui sa vorbim despre un standard de sanatate. Frumusetea…is to remain in the eyes of the beholder!

    • Angela spune:

      Buna …Si eu am trecut prin asa ceva,eram cl. 7-a aveam 1,62 si 65 kg,ma simțeam complexata de greutatea mea,dar mai mult din cauza injosirilor din partea colegilor,am ajuns prin înfometare sa cîntăresc 48kg,tin minte un moment ca mergeam pe un pod si batea un vint tare, clatinindu-ma de frică m-am aplecat cu mîinile pe genunchi ,pe parcurs au mai uramat inca 2 încercări de a slabi…

  • Helena spune:

    Andreea, serios crezi ca arați normal la 48 kg și 1,70m????? Sincer cred ca și tu ai nevoie se ajutor, și nu ti-o spun cu răutate.
    Iar referitor la comentariul tău, in liceele din România chiar e dezastru…fa o vizita intr-o zi, intr-o pauza, la orice liceu…și stai și observa-i, asculta-i….
    Și sigur ca exista și exemple pozitive, dar sunt minoritate…din ce in ce mai putini…
    Nu știu ce vârsta au copiii tai, dacă au ajuns sau nu la adolescenta, dar ar fi bine sa ieși din bula ta și sa vezi lumea reala…
    Iar despre autoarea articolului cred ca e curajoasa ca are curajul sa vorbească (scrie) despre experiența ei (chiar dacă anonim), și ca se pare ca a învățat ceva. Cu toate ca, cum cred ca spunea cineva intr-un comentariu, Anorexia (și bulimia, și alte tulburări de alimentație) sunt boli cronice, de lunga durata și poate ti-ar fi de folos un terapeut pt vindecarea completa.

    • Mira2 spune:

      Referitorl la prima întrebare din comentariu (deşi nu îmi e adresată).

      Vorbim despre aspectul fizic sau despre sănătate ?!?

      Că eu am 46 de kg la 1,67 m. Si mi s-a spus de către medici că e normal, e doar o situaţie rar întâlnită.

      Ideea asta, că noi, cei foarte slabi avem cine ştie ce probleme, e o prejudecată.

  • Mihaela spune:

    Toate fetele care vor sa fie frumoase…nu sunt incurajate catre sport si mancat sanatos. Asa ca improvizeaza cu diete.

    Parintii din Romania habar nu au pt ei, daramite sa ajute pe altii.

    • Mira2 spune:

      Problemele legate de kg in plus se rezolva in primul rand prin dieta.
      Sportul fara dieta nu ajuta cine stie ce.

  • Cititor spune:

    Bună dimineața!

    Scriu și eu aici pentru prima oara. După principiul “been there, done that”, vreau sa spun ca, acum mult timp in urmă, am trecut prin aceeași poveste, aceeași stare. Aveam cam 17 ani, eram o adolescentă normala, cu câteva kg în plus. Am vrut să fac același lucru, să slăbesc sănătos, într-un timp nu foarte scurt. Am inceput sa fac sport, mâncam normal și rezultatele se vedeau. Ulterior, percepția despre slăbit s-a modificat, s-a modificat și felul în care mă vedeam în oglindă și mă vedeam mult mai “mare” decât eram. Astfel, de la o greutate de aprox 55 de kg, într-un timp record, de vreo 4 luni, am ajuns la 35. Menstruația deja îmi lipsea, frigul îl simțeam mult mai aprig, nu mai aveam putere fizica și nici de concentrare.
    După vreo 4 luni in care mi-a lipsit menstruația, după multe zile in care ai mei vedeau cum mă micșorez in fiecare zi, după multe discuții în care îmi spuneau că o să mor daca mai continui așa, am hotărât să merg la medic. Am aflat că din cauza acestei pierderi in greutate într-un timp foarte scurt, aveam dereglări hormonale. Deși am umblat pe la multi doctori, am luat multe tratamente, starea mea psihică se degrada din ce in ce mai mult. În mintea mea eram grasa, cred că și-a pus amprenta asupra mea faptul că, copil fiind, ceilalți râdeau de mine că sunt puțin mai diferita decât ei.
    Nu vreau sa mai detaliez faptul că am avut multe probleme de sănătate din cauza acestei tulburări, nu mai comunicam cu nimeni, deși eram super deschisa înainte cu părinții și cu prietenii, m-am închis într-o bulă a mea și știam una și bună: trebuie să slăbesc.
    Totul a continuat până într-o noapte când m-am trezit cu palpitații, cu o stare de agitație și atât de slăbită încât am spus: “gata, o sa mor!” și toată noaptea am plâns gandindu-ma la faptul că mi-am făcut rău singură din cauza etichetelor puse asupra oamenilor. (pe vremea aceea nu exista termenul de bullying, Mai ales cel de tip psihologic.)
    După acel episod și după o vizită la un medic endocrinolog care m-am ascultat, și-a dat seama că sufăr de aceasta tulburare și după vizite la psiholog, mi-am dat seama că vreau sa fiu sănătoasă, sa pot avea copii in viitor, sa pot petrece noaptea ca orice adolescent, nu sa stau in pat lipsită de putere.

    Acum, după 7 ani de la acea perioadă neagra din viața mea, sunt sănătoasa, am învățat să mă iubesc pe mine așa cum sunt, sa îmi ascult corpul, să mă ascult pe mine, sa îmi dau timp si sa îmi promit că atunci când voi avea copii, voi fi alături de ei și voi fi atenta la orice detaliu minor care îi poate afecta.

    Într-adevăr, social media, televiziunea si restul canalelor promovează lucruri care pentru adolescenți au un puternic impact emoțional negativ. Se creează anumite concepții, se pun etichete și mintea unui copil nu este capabilă să perceapă aceste lucruri ca pe niște falsuri.

    Dragi părinți, fiți alături de copiii voștri, incercati sa ii înțelegeți, sa ii ascultați, pentru că mulți dintre ei nu comunică pentru că, deși vorbesc, nu sunt auziți. Vă spun asta in calitate de fost adolescent cu probleme, foarte deschis fata de părinți, acestea fiind și cei mai buni prieteni, dar care nu m-au ascultat atât de bine când am avut nevoie.

    Incercati sa fiți un model pentru ei, dar nu incercati să îi modelați după voi. Fiecare are o personalitate diferită, fiecare are o voce interioară ce trebuie ascultată și c mai important, fiecare adolescent are probleme, deși este “doar un copil”.

  • Andreea L. spune:

    Offf…si eu am o fetita de 13 ani, care de vreo 2-3 luni mananca mult mai putin decat inainte de pandemie. In starea de urgenta am mancat toti mai mult, si fara efort fizic toti am acumulat cateva kg in plus (ea vreo 4). am observat lucrul acesta si i-am spus in gluma, ca e durdulie si ar trebui sa facem ceva in acest sens: atentie la mancare si sport. Acum ma invinuiesc ca din cauza mea mananca mult mai putin si face mult sport. A slabit vreo 8 kg( in pandemie avea 58 acum are 50 kg), mananca 4 mese (mici) pe zi; griji imi fac deja. Intrebarea mea este: sa consult un psiholog pentru situatia aceasta? sau un nutritionist? sau? vb mult cu ea, cateodata ma asculta, cateodata imi tranteste usa in nas. multumesc.

    • Eliza spune:

      Intreaba medicul de familie mai intai. Nu stiu cum te califici ca nutritionist, dar medicul dupa un set de analize si un consult poate spune daca sunt sau nu probleme. Depinde de cat mananca si cata miscare face. Poate discuta cu medicul despre un stil de viata sanatos si ce alimente sunt cele mai bune pentru ea in functie de programul zilnic, varsta.

    • o femeie spune:

      Andreea, doar la medicul de familie pt analizele de rigoare.
      Avem copile de o seama, situatie asemanatoare, fiica mea e doar cu cateva kg mai putin ca a ta.
      intradevar, la varsta adolescentei metabolismul este minunat si sportul si mancatul sanatos fac minuni. Plus crescut-ul brusc in inaltime. Pt ca se vede rar cu prietenele si asta o afecteaza, i-am sustinut interesul ei catre sport, tinut rutina sa mancam impreuna si divers si cat mai putine din supermarket. Dupa sport fiica mea rade frigiderul, la propriu.

  • Elena spune:

    Despre enormele și adolescente se vorbește foarte mult,dar tulburările alimentare (bulimie/anorexie) se pot declansa și la o varsta mai mature nu doar la adolescenta și chiar și băieții sunt afectați.Vorbesc din perspectiva apetitului.Sora mea a inceput cu o dieta vegetariana că un capriciu,la 30 de ani,si a ajuns rapid sa nu mănânce aproape nimic,băiatul meu a ajuns la liceu în alt oraș și fiind scund pe lângă colegii/prietenii lui i se părea că e gras.A ajuns sa numere fiecare gram de mâncare mai ceva ca o vedetă.E o tulburare care lasa urme pe viață pe plan psihic.Nu e despre cum arăți ci despre cum crezi tu in satu că ești și cum ar trebui să fi.Poate afecta pe oricine la orice varsta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *