Vera, 20 de ani: am ochi de culori diferite și am transformat asta în super puterea mea

Continuă seria #AdolescentînRomânia cu o nouă poveste adevărată, pe care o public exact așa cum am primit-o.

Dacă ești adolescent și vrei să-ți public mesajul, scrie-mi. Dacă vrei să fii invitatul meu la o emisiune live urmărită de mulți părinți ai zilelor noastre, scrie-mi.

Eu cred că e important pentru noi toți ca adolescenții de azi să fie auziți. Vocea lor e atât de frumoasă!

Celelalte 19 mărturii primite de la adolescenți sunt aici.

numesc Vera, am (aproape) 20 ani și sufăr de heterocromie.

Îți voi scrie acest mesaj ca unei prietene, deși nu te cunosc. Sper fie abordarea potrivita. Dacă te citesc și cei de la Hogwarts, să afle că bufnita mea a întârziat câțiva ani. 🙂 Long story short: heterocromie înseamnă un ochi de o culoare și unul de altă culoare. În cazul meu, este vorba despre un albastru cristal foarte deschis și un negru cu foarte puțin căprui. O combinație foarte vizibilă, mai ales am pielea albă și părul negru, te uiți la mine și vezi ochii de la 3 km.

Locuiam într-un sat cu populație majoritară în vârstă, mulți copii crescuți de bunici, oameni plecați la muncă în străinătate care încă mai cred în tot felul de superstiții. O poveste din folclor spune cei cu ochii diferiți văd atât în lumea oamenilor, cât și în lumea spiritelor. Acum partea distractivă: eram un copil vesel și toate cele până când la grădiniță a venit într-o zi o colega și mi-a zis “băjitoare” (a se citi vrăjitoare). La grădiniță toți copiii fugeau de mine de parcă aveam ciumă și era un joc de-a baba oarba neîncetat. Faptul începeam plâng nu ajuta deloc, ochii păreau și mai ciudați.

În generală mi-au pus o broască vie în bancă, apoi a urmat un cap de păpușă cu ochii desenați aruncat peste gard, un sac cu pene la poartă. Nu mai spun de insulte și porecle. Mulți părinții au auzit cum strigau copiii lor, dar nu am auzit pe niciunul le atragă vreodată atenția ce fac nu e bine.

Îmi era jenă de ai mei, pe o parte nu voiam îndure și ei rușinea, vedeam o povară, pe de altă parte înfuriam deși spuneau nu trebuie pun la suflet, nu au fost fermi niciodată spună e ceva natural și cine nu vrea nu trebuie privească. Spuneau trebuie fiu mândră și ceilalți hărțuiesc fiindcă stau cu capul plecat, dar nu au confruntat pe cineva vreodată.

După ce în clasa a șaptea mi-au pus praf de cărbune pe scaun și la plecare mi-au turnat în cap același praf de cărbune, am decis întorc foaia. Daca vrăjitoare vor, asta vor primi. Am făcut câteva farse și câteva previziuni ajutate și bum!, două săptămâni mai târziu, toată lumea era speriată! 

Nu îți trebuie un glob de cristal îți dai seama un party clandestin se lasă cu pedepse, nu e o idee bună  ieși cu 4 fete odată (sau postezi asta online) și un cățel ademenit cu șuncă și cu un clopoțel dau un efect fantomatic frumos (a doua zi întreb dacă e obosit și dacă a dormit bine,  doar nu a bătut vântul miște un clopoțel). Am exersat fixatul cu privirea fie cât mai “magic”, nu am negat sunt strigoi, vampir sau altele, am perfecționat gesturile de mare dezvăluire cu ochelarii de soare și am învățat oamenii văd și cred ce vor.

La liceu am stat într-o vilă unde erau multe camere închiriate de elevi și studenți. Într-o seară s-au îmbătat unii și au crezut ar fi amuzant îmi lase la ușă un șoarece mort, altă dată la alt chef, mi-au lăsat un cartof cu piunieze. Nu a fost așa amuzant când piuniezele au început se miște pe perete (magnet mare, pereți subțiri). Partea frumoasa e odată ce le intră în cap sunt fermecați, vor vedea semne peste tot, tu nu trebuie faci nimic.

Acum e priceless îi vezi cum pălesc când te iei de ei. La întrebarea de ce am ochii așa îmi place variez: pentru nu m-am putut hotărî la culoare, pentru doar pe ăștia îi mai aveau la magazin. Când un băiat mi-a zis ce ochii frumoși am (cu intenția supere) i-am spus mersi, mai am și unul verde, dar îl pun doar la ocazii.

Până accept ochii ca parte naturală și integrată din mine ( doar toată lumea poate aibă doi ochi la fel, dar așa e mai special) am încercat distrag atenția de la ei prin orice mijloace: bronzez pe față  nu se mai vadă așa tare, dar m-am ales cu o arsură, îmi accentuez buzele, dar nu aveam voie cu ruj la școală și pe lângă mustrare m-am ales cu o spuzeală la gură (pusesem sclipici în el), îmi stric vederea intenționat pot purta ochelari cu lentile colorate tot timpul.

Cam aiurea nu m-a oprit nimeni atunci.

Când a adus mama vorba de lentile de contact care repare diferența de culoare, era târziu, împăcasem deja cu idea, plus sunt costisitoare și le-am văzut ca pe un efort suplimentar din partea familiei.

Știi ceva? Nu vreau arat toată lumea.

Am lucrat la o cafenea și patronul a vrut dea afară, dar demisionez eu îmi băga pe gât ceva ce nu îi dădea lui la gestiune (pe casa băteam 2.000lei din 7.000 lei, restul la negru). Când i-am urat aibă parte de cât am luat eu s-a răzgândit și mi-a dat salariul , recomandare și diferențele de bani din concediu și ore suplimentare.

Am redus la tăcere un macho sexist cu un “Serios?” când mi-am dat jos ochelarii (s-a văzut pe fața lui cum i-a scăzut testosteronul).

Nu am mai găsit șoareci morți sau cartofi cu piunieze pe prag, dar amuză teribil situația. Nici nu trebuie zic ceva sau fac ceva, ce își închipuie fiecare e mult mai rău. Frica e ceva ce paralizează, pe ei sau pe tine, tu alegi.

Ohoooo, acum lucrez la un plafar și am intrat la școala postliceală de asistente. Când întreabă cineva câți ani am, zic puțin peste 500. Acum am oameni în jur care știu heterocromia e o afecțiune biologică, nu un blestem de vrăjitoare, am prietene cu care amuz și pe care pot conta.

O glumă între noi e ne tachinăm: când o colegă a ars o prăjitură, i-am zis nu văd o carieră de mare chef în viitorul ei, sau când o alta a întrebat dacă un tip anume e potrivit pentru ea, eu am zis: stai îmi aduc globul de cristal văd.

Am scris cam mult, dar  mai scrie de exemplu ce vâlvă s-a produs când am uitat caietul de latină la școală și femeia de serviciu a crezut sunt incantații.

Nu am avut probleme cu pipăitul sau altele, cine s-ar lua de o vrăjitoare? Am pierdut odată o brățară de lemn și mi-au adus-o într-o pungă ca pe ceva radioactiv.

În copilărie nu am putut merge la colindat cu ceilalți, nu invita nimeni în vizită și nici nu veneau la mine, nu mi-am serbat ziua până la 19 ani (adică doar o dată). fiu limpede, îți scriu din anul 2020, din Iași, oraș din România, țară teoretic europeană.

Sursa foto: The Pexels.com

22 Comments

  • Adrian spune:

    Cu timpul va observa și că mulți oameni sunt fascinați de astfel de trăsături. Iar femeile găsesc util și distractiv efectul hipnotic al frumuseții lor. Se va răzbuna ea …
    Am deschis articolul sperând în primul rând să văd o fotografie, măcar cu ochii. Am plimbat cursorul pe text căutând un link ascuns. Dar nu. Nimic nu ne-ați oferit.

    • Printesa Urbana spune:

      Cum nimic? Fata si-a povestit aici viata…
      Anonimitatea textelor este parte din regulamentul jocului acesta. 🙂 Fara poze, fara detalii de identificare, fara nume real etc.

    • Raluca spune:

      Esti superba! Esti mai frumoasa decat crezi, esti demna de Atlasul frumusetii! Din toate punctele de vedere! Heterocromia este deosebita, pe cei ce au ochi sa o vada!

    • Vera spune:

      Draga Adrian, te asigur ca nu vreau sa ma razbun pe nimeni si nu vreau sa hipnotizez pe nimeni. Eu ma plac asa cum sunt si vreau ca si cei din jurul meu sa ma placa asa cu defecte si calitati. Vorbesc despre cei care fac parte din cercul meu apropiat pentru ca parerea celorlalti nu conteaza, mereu va fi cineva care te va cataloga fara sa se gandeasca de 2 ori. Nu stiu de ce vroiai sa vezi o poza, nu sunt un exponat de circ, nu vreau sa fiu celebra sau sa ma remarc datorita aspectului. Am scris pentru toti cei care sunt marginalizati pentru ca au strungareata, strabism, pilozitate corporala, par alb, dinti strambi, alunite ciudate si alte mici defecte si care sunt intrebati zilnic de ce nu fac o procedura costisitoare sa repare “defectul” natural. Am auzit, am trait. Daca chiar vrei exista si ceva model celebru cu heterocromie si poti sa te uiti la pozele ei profesionale. Eu ma bucur ca pot sa fac haz de necaz, asta nu se demodeaza ever si ca aici la scoala de asistente nu sunt privita ca o ciudata cap de afis la un spectacol ambulant, pot sa fiu eu insumi si asta e mare lucru. Sunt un om ,la fel ca tine. Nu stiu de ce ,dar am vrut sa iti raspund. Citind comentariul tau parca am avut impresia ca ma vezi ca pe o profitoare materialista , un ambalaj gol cu o singura unicitate…poate mi se pare. Mi-am pus ochiul verde, are raze X, poate de aici. Poate am 100 kg, un picior de lemn, 1,40 inaltime ,nu stie nimeni.
      Profit sa multumesc si celorlalti pentru mesajele frumoase si oricat de flatant e sa credeti ca am potential de model, nu ma reprezinta, vreau sa fiu asistenta medicala la urgenta, sa fac o diferenta in lume. Poate e egoist, dar vreau ca scopul meu in viata sa fie mai mult decat sa arat frumos in poze retusate si haine ridicole.
      Vera.

    • Iza spune:

      Big like pentru raspunsurile tale!!
      Cred ca esti o tipa tare misto in viata de zi cu zi😁😁

    • Adrian spune:

      Ai câtva dreptate, Vera. Dar nu am scris în acea notă negativă.
      De acord și cu regulamentul jocului … dacă e neapărat, fie.

      Dar toți cei care au citit pot admite că rămâi curios să vezi ceva ce știi că de obicei e o încântare vizuală (Andreea a recunoscut). E ok să învățăm a trece cu vederea defecte, și ca cei care le au să nu fie jenați, dar nu orice particularitate e un defect. Nou-învechita ideologie care le spune oamenilor să nu-și observe diferențele între ei a început de mult timp să fisureze pentru că produce efecte inverse.
      E firesc să observăm, să rămânem cu privirea mai mult timp asupra a ceea ce ne place, adică să admirăm. Și să rămânem curioși și fascinați de ceea ce ne place, atât cât să căutăm mereu să revedem. Nu ai sentimentul unui plătitor de bilet la circ în fața exponatului ciudat, atunci când auzi o pasăre rară ție, o recunoști după cântec și o cauți cu privirea, sau atunci când urci din nou pe același munte după ani de zile pentru o aceeași voluptate, poate sub aceeași lumină și același anotimp, sau atunci când vezi o clădire veche, a cărei stare de degradare îți inspiră un sentiment aparte, pe care îl vei mai avea poate peste decenii, când noua zugrăveală ce amenință să acopere fațadele se va degrada și ea. Și poate nu te întrebi dacă îi e bine clădirii, doar privești. La fel este firesc să rămâi cu privirea la orice revezi foarte rar, și nu știi ce dar îți spune ceva. Chiar dacă acel ceva este uman, chiar dacă acel om este femeie, și chiar dacă femeia este frumoasă.
      Poate nu vom fi nevoiți în viitor să ne opunem corectitudinii politice, protestând pentru renormalizarea admirației.

      Dar pentru că există o lege a echilibrului, așa cum norii își răzbună peste dealuri greutatea apei strânsă din lacuri, și tu te vei răzbuna. Ia să-ți ghicesc … vei trece pe lângă un băiat schimbând o scurtă privire cu el și nu vei ști tu, dar el în urma ta va rămâne dezarmat. Va crede că poate înseamnă ceva, dar nu va ști ce. Va gândi să te urmeze, dar nu va ști cum. Va voi să te oprească, dar nu va ști de ce. Neom. Și va rămâne blocat o vreme în acea stare de “dar eu cu ce-am greșit?”. Cine știe … poate a râs și el de o fetiță cu aluniță pe vârful nasului.

    • Vera spune:

      Draga Adrian, nu pot sa nu observ diferenta dintre cele doua comentarii ale tale. In primul spui ca” nu ti-am oferit nimic” desi mi-am relatat intreaga existenta, fiind fara poza e nimic si in al doilea spui multe, foarte poetic, metaforic si contemplativ. Nu sunt impotriva aprecierii caracteristicilor oamenilor, toti avem ceva al nostru si va fi apreciat de unii, ignorat de altii, dispretuit de altii. Important e sa te iubesti tu pe tine asa cum esti, nici aprecierea sau dispretul altora nu iti va aduce incredere in sine, in cel mai gri scenariu te trezesti cautand validare si complimente( deloc sanatos). Sunt si persoane care cauta superficial varietatea, sa fi invitat la dans doar pentru ca esti diferit si dupa lasat deoparte dupa ce esti trecut in palmares e fix un numar de circ. Sau cand primesti o cerere de prietenie pe retele doar pentru ca i-a atras atentia poza, nu ca te stie de la scoala si esti un om ok, doar esti funny in lista de prieteni, un fel de bufon. Daca povestea mea nu a trezit decat curiozitate legata de aspectul ochilor mei, atunci ma tem ca mi-am pierdut vremea. Adrian si Andreea, un search pe google va aduce mii de imagini pentru heterocromie, puteti sa va uitati cat vreti, cand vreti, de la mine trebuia sa auziti doar cat rau face discriminarea( mai cititi odata articolul…acolo unde spune ca am incercat sa imi stric vederea sau m-am ars pe fata sau ca am avut o singura aniversare- nu mare party, 6 fete si un tort, dar era prima). Nu stiu cum faptul ca trec pe langa cineva pe strada si intoarce capul dupa mine e razbunare…ce i-am facut eu? Cine vrea sa vorbeasca cu mine nu are de cat sa vina si sa salute, sa vorbeasca. Greu de crezut ca faci pe cineva neom daca iti intersectezi privirea pe strada, mai ales ca nu stii nimic despre omul ala. Poate e un criminal in serie… Si cam fortata presupunerea ca voi respinge admiratori fascinati de heterocromie din razbunare…daca nu avem nimic in comun nu e razbunare, daca nici nu ne-am vorbit sigur nu e, daca ii vorbesti urat vanzatoarei sigur nu mai iesim la alta intalnire, daca schimbi iubitele ca pe sosete sau iesi cu 2,3,4 odata nu avem ce discuta. Dincolo de ochii am standarde si principii si cine stie, poate chiar vad in 6D. Poate nu am inteles mesajul, in fond suntem 2 necunoscuti pe net, la literatura nu ma pricep( prefer cartile istorice, evul mediu in general-imi aminteste de tinerete) dar faptul ca nu ai facut referire decat la un aspect din tot ce am povestit si ca ai facut o comparatie cu paun pe care il vezi la zoo sau in nu stiu ce excursie la munte ma deranjeaza pentru ca sunt un om ca tine, complex, care simte si care vrea ca cei din jur sa ii fie alaturi si daca maine se trezeste oarba sau cu ochi caprui la fel. Eu as face-o pentru cei apropiati mie, dar asta sunt eu, tu iti traiesti viata cum vrei.
      Vera.

    • Adrian spune:

      Vera, doar te prefaci că nu ai înțeles unele nuanțe.
      Titlul anunța ceva vizual, fără interpretare. La asta m-am referit când am scris că nu am găsit “nimic”. Dacă povestea ta nu mi-ar fi oferit nimic, de ce să-mi fi pierdut timpul comentând? Sunt lucruri diferite. Ești destul de șugubeață și tu, ca să poți înțelege și glumele altora.

      Despre frumusețe, poate nu ai înțeles încă la ce folosește? Nu îl rezumăm pe om doar la frumusețea lui, sau doar la o particularitate mai interesantă. Dar îl remarcăm întâi pentru ceea ce expune vizual. Și ăsta este un avantaj. A avea acele câteva secunde de atenție mai mult decât alții. Nu e superficialitate, e genetică. Suntem construiți să căutăm frumosul, interesantul, cu percepția noastră senzorială limitată. Sigur, dincolo de primele secunde, ceea ce putem oferi celor din jur ține de cum am știut noi să ne construim într-un mod mai profund.
      Frumusețea este frumusețe indiferent că este animală, vegetală, minerală sau altfel. Diferă doar corpurile care se îmbracă în acele frumuseți, prin funcțiile lor. Dovadă – unele stări trezite de frumusețea unei femei sunt similare cu cele pe care le ai în fața unei pietre, dacă acea piatră e înșelător sculptată. Iar dacă e să vorbim de regnurile vegetal și animal, natura nu ar exista fără mimetism. Și noi suntem doar o parte din natură.

      Despre suferință, știm că chiar dramele lumii de azi consumă munți de carne umană. Dar nu e corect față de noi înșine să ne investim emoțional în suferințe străine nouă. Doar să ajutăm și să învățăm, cât este posibil. Compasiunea implicată ne încarcă negativ. E important să știi asta, mai ales pentru profesia pe care ți-ai ales-o. Trăiește empatic alături de oameni, dar nu suferi în locul lor. Nu e rolul nostru.

      Astfel că, povestea ta își produce efectul educațional. Dar dacă te-aș întâlni și mi-ai povesti mai multe șicane demult trecute, tot nu te-aș compătimi, doar te-aș admira. Pentru că nu există decât prezentul și tot ce aducem cu noi din trecut e doar suvenir. Chiar și emoția.

    • Lory spune:

      Vera, esti extraordinara! Din raspunsurile tale razbate sinceritatea si umorul. Eu am gasit exact ce promite titlul: am ochi de culori diferite si am transformat asta in super puterea mea, o poveste despre unicitate si cum sa ne acceptam pe noi insine. Nu inteleg cererea de poze ca doar e blog scris si site de fotografie si nici de ce e asa important pentru unii sa vada cum arati cand prin scrisoarea ta ne-ai aratat o parte din sufletul tau minunat. Ma bucur ca nu accepti statutul de exponat sau numar de circ, ca nu pui ” botul la vrajeala” si esti cred ca adevarata ta super putere e umorul.

  • Andreea spune:

    Off, imi pare sincer rau ca ai avut o copilărie atat de tumultoasa… Dar pe lângă ochii deosebiți pe care ii ai, văd ca te-a înzestrat mama Natura si cu talent in a scrie si umor.
    Pe mine m-ai facut sincer curioasa de cum arată ochii tai 😊

    • Roxana spune:

      You go, girl! Ai atins deja un prag de maturitate pe care altii nu il ating la 20 de ani (sa zicem cineva mai plinut, cu complexe si reactii din partea altora din cauza asta). Esti bine 🙂 Articolul tau e mai degraba haios decat trist sau autocompatimitor. Esti tare!

    • Ilinca spune:

      Un search rapid pe google despre heterocromie Iti va satisface curiozitatea.
      Sunt și vedete care au acesta caracteristica (nu îmi vine sa ii spun afecțiune sau sindrom), de exemplu Mila Kunis.
      Mi se pare ca atitudinile agresive asupra copiilor diferiți vin mult de acasă, din lipsa de educație a părinților, dar și a cadrelor didactice. Cred ca dacă cineva ar explica de unde unde vin aceste diferențe și cum ele contribuie la unicitatea noastră, lumea ar fi un loc mai bun.
      Acum câțiva ani a fost la Românii au talent cu tânăr roman adoptat de o familie din Marea Britanie care avea un handicap la maini – ii lipseau antebrațele cred. Era un om cu o încredere in sine de invidiat, care se întreținea singur și conducea pana și mașina. M-am întrebat atunci ce șansa ar fi avut dacă rămânea intr-un orfelinat românesc unde fusesese lăsat de mama lui la sfaturile familiei – ca doar era Rușine sa ai un copil cu handicap.
      Cred ca doar educația poate sa schimbe ceva. Cea pe care le-o oferim copiilor noștri și pe care, prin puterea exemplului, poate ajunge și la ceilalți copii.
      Am deviat un pic dar sunt prea mulți copii/adolescenți/Adulți traumatizați de “defectele” lor, dar care nu au înțeles ca valoarea lor nu sta in respectivele “defecte”, așa cum a înțeles aceasta tânăra.

  • Stefan spune:

    Bravo! Exact ca băiatul cu aripa de fluture, te-ai folosit de aripă pentru a zbura. Totul pornește de la educație. Acum că sunt părinte, îmi dau seama cat de mult contează cei 7 ani de acasă.

  • Lia spune:

    Ești foarte simpatică si isteață!

  • Andreea spune:

    Povestea Verei nu arata, din pacate, decat gradul de inapoiere al poporului roman. Cat de multa limitare si lipsa de orice grad de intelegere al lumii! Imi pare rau ca a trebuit sa treci prin asta si ma bucur ca ai ramas plina de umor. Eu as vrea sa te incurajez si sa iti spun ca fiecare dintre noi avem “publicul nostru nisa” ca sa zic asa si ca exista oameni pe lumea asta pentru care culoarea ochilor tai nu are asa mare importanta.

  • o femeie spune:

    O ruda de langa Dorohoi avea la fel, un ochi caprui si unul albastru. M-a atras mereu zambetul ei! si daca e sa o descriu, o tin minte ca e super harnica.

    Imi pare rau pentru ce ai tras. Pacat ca nu ai avut parte de petreceri si o viata senina. Si ador mult glumele tale si umorul, o moldovianca mucalita sunt si eu dar tu m-ai intrecut 🙂

    • Lavinia spune:

      Eu sunt tot din Iași, am făcut liceul acum 15 ani.
      Am avut în clasa un coleg cu un ochi albastru și unul caprui/negru. Nici un coleg nu l-a marginalizat, nu-mi aduc aminte sa-și fi bătut nici un coleg/colega joc de el. Ba chiar a fost un super coleg. Eu cred ca depinde mult de cum sunt crescuți copiii, dar depinde și mai mult de cum te raportezi tu la ceilalți. Colegul meu nu a avut o problema cu asta, cel puțin nu ne-a arătat noua nici o secunda asta și ca atare, noi toți ne-am purtat cu el normal, nu ca și când ar fi avut vreo problema. Dupa cum chiar tu ai spus, acum tu pui problema altfel și bănuiesc ca si comportamentul celorlalți fata de tine e diferit. Ai scris minunat, am zâmbit, în ciuda chestiilor nașpa citite. 🤗

    • Lory spune:

      Lavinia, nu cred ca putem vorbi de modul in care se raporteaza fata la problema din moment ce era la gradinita cand au inceput sa fuga copiii de ea. La 5 ani nu avea cum sa stie cum sa se raporteze la ceilalti si nici colega care a numit-o ” vrajitoare” sa vina singura cu ideea. A auzit acasa, educatiarea a permis sa fie tratata ca o ciumata, parintii nu s-au sesizat nici de o parte nici de cealalta. La 13 ani Vera intoarce roata si prin vointa proprie scapa de agresiune. Un copil…unde erau adultii? Cand i-au pus o broasca in banca etc nu a reactionat niciun profesor?parintii ei sa discute cu ceilalti copii si adulti?parintele copilului care a pus broasca nu i s-a parut nimic in neregula la comportamentul copilului lui? Vera a fost atacata de la gradinita pentru ca era diferita, nu ca ea s-ar fi desconsiderat si ceilalti ar fi facut misto pentru ca era nesigura. A fost o victima a rautatii gratuite/prostiei. Acum la 19 ani e mai stapana decat multi si oricat de amuzanta ar fi, a avut o copilarie ingrozitoare. E un exemplu despre cum trebuie sa ne iubim asa cum suntem si sa nu plecam urechea la ce spun altii sau la cum arata altii.

  • Mdln spune:

    Ce amuzant ai contracarat glumele de rahat. Genial. La un popor bantuit de superstitii din pacate nici macar nu ma suprinde mentalitatea din spatele comportamentelor de 2 lei.

    Cand aveam 12 ani am fost intr-o tabara si fiul uneia dintre profesoare avea ochii asa cum i-ai descris pe ai tai. Mi s-a parut fascinant, pe langa faptul ca era un baiat foarte frumusel. Iar in adolescenta am purtat cateva luni lentile mov, mi se pareau wow.

  • Lory spune:

    Lavinia, nu cred ca putem vorbi de modul in care se raporteaza fata la problema din moment ce era la gradinita cand au inceput sa fuga copiii de ea. La 5 ani nu avea cum sa stie cum sa se raporteze la ceilalti si nici colega care a numit-o ” vrajitoare” sa vina singura cu ideea. A auzit acasa, educatiarea a permis sa fie tratata ca o ciumata, parintii nu s-au sesizat nici de o parte nici de cealalta. La 13 ani Vera intoarce roata si prin vointa proprie scapa de agresiune. Un copil…unde erau adultii? Cand i-au pus o broasca in banca etc nu a reactionat niciun profesor?parintii ei sa discute cu ceilalti copii si adulti?parintele copilului care a pus broasca nu i s-a parut nimic in neregula la comportamentul copilului lui? Vera a fost atacata de la gradinita pentru ca era diferita, nu ca ea s-ar fi desconsiderat si ceilalti ar fi facut misto pentru ca era nesigura. A fost o victima a rautatii gratuite/prostiei. Acum la 19 ani e mai stapana decat multi si oricat de amuzanta ar fi, a avut o copilarie ingrozitoare. E un exemplu despre cum trebuie sa ne iubim asa cum suntem si sa nu plecam urechea la ce spun altii sau la cum arata altii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *