Noaptea cea mai lungă a scriitorului

Nu știu cum e pentru alții, dar pot să povestesc despre mine. Despre cum e pentru mine să scriu, să mă scot și să mă pun pe hârtie pentru ca mii, zeci de mii, jumătate de milion de perechi de ochi să mă citească, să mă răvășească, să râdă sau să plângă de și cu mine, să vorbească despre mine, să mă arate cu degetul, să mă împrumute și să trăiască viața mea cu mine, cel puțin o vreme.

De vineri, de când am primit cartea din depozit, dorm cu ea pe noptieră.

Niciodată nu-mi citesc cărțile după ce ies de la tipar (pe cele de copii da, îmi cer copiii și le citim de multe ori, dar pe cele de oameni mari, niciodată). Mi-e frică. De vreo greșeală scăpată, de vreo pagină tăiată aiurea, de vreo emoție explicată prost. Deși am recitit tot textul de multe ori, și eu, și colegii de la editură, redactori, corectori, traducători, colegi scriitori, de la un punct nu mai văd ce nu e bine, pentru că mintea mea citește fără mine. Suta de mii de cuvinte îmi sunt mai familiare decât propriile pijamale, nu văd când lipsește o literă, o virgulă. Nu mai văd.

Dar țin cartea pe noptieră, lângă teancul de cărți pe care le citesc.

Ca să fie primul lucru pe care-l văd dimineața, să-mi amintesc că există. Că e aici. Că dorința mea de a pune în lume o nouă bucată de carne din mine, transformată în coli cu cerneală pe ele, s-a întrupat.

Gândul acestei cărți a venit acum vreo cinci ani, la un an după ce am scris O să te țin în brațe. Trebuie să-i scriu o continuare, să povestesc mai mult despre cum sunt copiii când mai cresc, despre relația în schimbare cu mama, cu mine. Despre progresele în terapie, despre ce-am aflat și ce-am făcut cu ce-am aflat.

Din când în când am scris fragmente, lucruri pe care le-am simțit importante și pe care n-am vrut să le pun pe blog sau într-o conversație.

Cea mai grea sesiune de terapie.

Ziua aceea la mall.

Conversația cu mama.

În toamnă m-am apucat de scris, fără să știu unde mă va duce. Am pus pe hârtie un fel de sumar, apoi am scris și din când verificam unde se întâlnește muza cu planul. Am început să visez mult noaptea, pentru că scrisul sapă în locuri adânci, de unde mereu iese câte un adevăr la iveală. Am scris, mai ales noaptea. Am scris în weekenduri, ore în șir. Îmi amorțeau picioarele pe pat de nu mai știam merge.

Am vorbit cu familia mea mult. Am căutat pozele de familie, am recitit poeziile bunicului și am pus pe pereți tablourile cu mama mică și bunica tânără. Am scris.

A fost o călătorie care m-a ajutat enorm. Tot un fel de proces terapeutic.

Am scris mult, foarte mult, am vrut să spun totul dintr-o dată.

Când colega Adelina, designerul, a pus totul la un loc, a ieșit o carte de peste 500 de pagini. Vai, nu, nu putem s-o lăsăm așa, e greu de ținut în mână, va avea un preț mare și apoi, eu nu sunt Michelle Obama…

Am scos din ea poze, au rămas doar câteva, cele bine țesute în poveste.

Am scos câteva capitole. Am scos jocuri. Am scos #SofiaZice și #IvanZice.

Doare când tai. Dar uneori e mai bine să tai.

Am corectat și recorectat totul de multe ori, a plecat la tipar într-o sâmbătă, peste câteva zile am anunțat-o, cu frica în oase. S-au comandat câteva mii în trei zile. Am rămas cu gura căscată. Frica a crescut.

Niciodată nu știu dacă am făcut bine până nu vin primele mesaje de la oameni.

Azi noapte a fost noaptea cea mai lungă. Ieri au ajuns primele de cărți, de fapt, prima mie, la voi. În noaptea asta s-a citit prima oară de niște sute de suflete. Câteva îmi vor scrie azi cum a fost.

Diseară o să știu dacă ce-am vrut să fac am și înfăptuit.

În următoarele zile vor ajunge și restul de patru mii de cărți la voi și eu voi primi niște sute de mesaje.

Nu s-a întâmplat încă să iasă o cartea de-a mea care să NU fie iubită de copii sau de oameni mari. Încă.

Tocmai de asta mă și tem. Nu știu cum e. Sunt îngrozită. Posibil ca acela să fie sfârșitul.

E greu să te pui așa în arenă, mai ales când ceea ce scrii nu e sub masca unui personaj. Când ești fix tu acolo, cu cele mai sensibile și dureroase locuri ale tale, când faci asta ca la terapia de grup, ca să-i inviți blând și pe ceilalți să ți se alăture, când te expui ca să pornești un val de empatie și vulnerabilitate, dar știi că asta îți poate aduce și judecată, rușine și durere.

Pentru mine merită, dar simt cum se consumă ceva din mine în tot acest proces. Mă ard ca o lumânare, puțin câte puțin cu fiecare carte scrisă și apoi citită și dezbătută, uneori crud, de atâtea mii de oameni.

Mi-ar plăcea ca atunci când oamenii îmi scriu ceva despre cartea mea, să o facă știind toate cele de mai sus despre omul care scrie.

Azi e Ziua Mondială a Scriitorului. Vreau să salut toți colegii scriitori, mai ales pe cei români pe care-i cunosc și-i iubesc. Vreau să-mi exprim recunoștința că pot face această meserie, care îmi împlinește nevoile de a fi auzită și de contribui la schimbare, dar și pe cea de a fi în contact cu cât mai mulți oameni ca mine.

Vreau să vă mulțumesc vouă, că de atâția ani creștem împreună, că mă țineți inspirată și motivată să scriu, chiar dacă uneori asta mă îmbătrânește și mă disperă. Sper să mai fim împreună aici încă o vreme.


Ne vedem live diseară la 10, căci e miercuri. 🙂

2 Comments

  1. Cristina

    Ieri am primit-o, am citit aproape jumatate pana spre dimineata.
    E minunata, sincera, autentica …
    Felicitari Ioana, le meriti, esti cu totul deosebita, iar ce iese din mana si mintea ta este captivant si plin de invataturi.
    Te imbratisez cu drag.

  2. Katrina

    Buna, imi spui te rog cuvertura patului de unde e ?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *