De fiecare dată când zbor mă gândesc la asta. Nu mi-e frică de avion, dimpotrivă, mă simt mult mai în siguranță în aer la 10 km deasupra pământului decât pe E85 de la București la Piatra Neamț. Cu toate astea, când decolez și când aterizez mă străbate un gând îndepărtat legat de moarte. La fel și când merg cu mașina pe drumurile patriei. Sau când merg cu liftul. :))
Nu am dileme spirituale, de mulți ani am acceptat că totul se va încheia pentru mine în clipa în care voi închide ochii pentru ultima oară, însă ce nu știu este ce aranjamente pot face înainte pentru a le fi mai ușor celor care rămân. Nu mă refer la testament, că nu am cine știe ce lucruri de împărțit, ci la ce se va întâmpla cu trupul meu după.
În mintea mea, cel mai mult mi-ar plăcea să fie îngropat la rădăcina unui copac care să se hrănească din mine. Să rămân cumva vie în altă formă, chiar dacă n-o să fiu vie. Să vină acolo copiii mei și copiii lor și să se dea în leagăn, să-mi vorbească, poate să scrie acolo, să plângă, să râdă și să fim cumva împreună.
Din păcate în România nu știu să fie legal să îngropi mame la poalele copacilor, iar cimitirele din orașele astea pe care le știm noi nu mai sunt deloc locuri cu verdeață, ci doar betoane și cruci.
Ar fi varianta incinerării, dar știu că asta nu-i tocmai bine privită la noi. Plus că poluează și ea, tot fumul ăla… Dar e romantică scena cu împrăștiat nisip în locul preferat al defunctului. Aș alege clar Sardinia. 🙂 Și un mic rest de cenușă într-un vas cu capac în bibliotecă, printre cărți.
Varianta înmormântării clasice mă sperie un pic, deși îmi face bine să merg la mormintele alor mei. Doare și în același timp mă alină prezența mea acolo, dar îmi e greu să-mi imaginez trupurile lor descompuse acolo dedesubt. E ceva ce aș vrea să evit, dacă s-ar putea…
Dar înainte de asta, obligatoriu donare de organe, orice va mai fi bun să fie refolosit sau studiat în facultățile de medicină!
Nu-s gânduri negre, nu vă gândiți că stau priponită în aceste scenarii toată ziua, e mai degrabă ceva logistic ce mi-ar plăcea să-mi fie clar, ca să pot închide capitolul.
Voi ce gânduri aveți despre acest subiect? M-aș bucura să dezbatem un pic, civilizat, desigur, dacă s-o putea. Nu e o temă foarte dezbătută la noi și nu cred că-s singura care nu ignoră tema, doar că nu e un subiect prea simpatic. Dar am încredere că noi îl putem discuta frumos de tot aici. 🙂
Și pe mine mă îngrozește ideea unei înmormântări tipice românești. Eu am pierdut-o pe mama de ceva ani , iar mai recent pe socrul meu. La socrul meu am văzut cum decurge o înmormântare catolică și a fost destul de diferita, mai demnă cumva. Nu m-am gândit la ce va fi atunci, însă am spus mereu că dacă ar fi cazul, as vrea sa îmi donez organele. Desi cine mă aude îmi reprosaza că sunt morbidă, mi-ar placea sa ajut pe cineva astfel.
Pe mormântul tău poate fi plantat orice. Majoritatea pun flori, dar nu văd de ce nu ai putea pune un copac. Cu siguranță toți vor aprecia umbra.
Și eu mă gândesc la moarte și rămășițe din adolescență, însă cred totuși că cel mai important e cum cred și simt cei care rămân în urmă. Să le fie lor alinare.
Salut, Ioana
Inca un subiect extrem de bun! Ma bucur ca exista si oameni ca tine, care sa aduca in discutie subiecte delicate, dar la care toti ajungem sa ne gandim la un moment dat. Nu, nici eu nu as vrea clasica si ritualica despărțire. Visez sa plutesc etern pe apa.(dar cum incinerarea nu este o varianta, sper sa apara altceva pana a fi cazul meu) 🙂
Imbratisari calde de la Cluj!
Discuții de genul asta am avut cu sotul si ne-am stabilit fiecare ce ne dorim pt acel ‘dupa’.
Amandoi am ales varianta de a fi incinerați, cu toate ca apartinem de ortodocși si stiu ca nu e agreată. Nu va mai conta oricum la acel moment ce zice lumea. Eu i-am transmis lui ca daca mor eu prima, cenusa mea sa fie imprastiata pe munți. El vrea pe partii si terenuri de tenis?
Una peste alta, va trebui sa ne gândim si sa pastram o parte pt a fi depusa undeva, unde sa se adune copiii noștri sa se poata reculege/plânge /depana amintiri.
Inmormantarea clasica in cimitir ortodox o resping total din tot sufletul.
Un cimitir de la sat sau periferie, unde e loc si de plantat un copac, de pus o băncuța, etc, dacă e sa fie si un pârâu prin zonă si mai bine
Eu stiu deja. Vreau incinerata, si un mic diamant facut din parte din cenusa. Asa voi fi mereu acolo, vor putea tine medalionul/talismanul si se vor gandi mai usor.
Restul cenusii imprastiata.
Ioana, eu nu m-am gândit niciodată la partea aceasta logistică cu privire la moarte. Când am citit Privind soarele în față a dr. Yalom, aceea a fost o perioada foarte intensă sufletește, plină de conștientizări, dar atunci m-am canalizat oarecum pe a a găsi direcții spre o viață mai plină. Nu am dedicat timp să mă gândesc la ce mi-aș dori când o să se întâmple. Nici acum nu prea îmi vin idei și cred că blocajul acesta poate însemna și o lipsă de acceptare totală a ideii.
Rezonez în schimb cu ceea ce simți tu atunci când zbori, pentru că și eu prin comparație cu transportul rutier simt o mai mare siguranță. De fapt, de fiecare dată când trebuie să merg cu mașina un drum mai lung mă străbat mai multe gânduri cu referire la moarte și accidente.
Mulțumesc că ai readus în mintea mea un subiect asupra căruia îmi face bine pe termen lung să reflectez, chiar dacă pe moment mă încarcă cu cortizol și adrenalină.
Aceeasi dilema o am si eu. As vrea sub un copac, din aceleasi considerente. As vrea sa vina sa facă un picnic lângă mine și sa citească la umbra copacului. Eu am o frica mare de moarte, și mi-ar placea sa fiu incinerata, dar ma gândesc ca nu știu dacă fiul meu ar vrea sa aibă cenușă mea cu el. E kinda creepy. Dar știu ca exita o metoda noua de înhumare in pods ( nu știu dacă la noi) in care omul se transforma in copac. Ceea ce mi se pare super mișto. Ma sperie de asemenea și faptul ca familia mea va rămâne descoperită sau cu datorii și atunci am optat încă de acum pentru o asigurare de viața.
Eu am incinerat animalele iubite și acum trăiesc sub forma de plante in propria curte. Culmea, mi se pare ca plantele chiar seamănă cu ele, fiecare parca a luat ceva din temperament ( una mai bolnavicioasa, alta năzuroasa și încăpățânată etc). Nu stiu exact cum stam cu poluarea in ceea ce privește incinerarea, dacă chiar e o principala sursa de poluare, mie mi se pare o modalitate decenta și eficienta, curată și practica. Aspectele religioase însă …Din câte tot aud, in cimitire oricum nu prea mai e loc, se dezgroapă regulat mai ales morminte care par abandonate, pentru a face loc altora. Mi se pare mai tragic așa. Mi se pare aiurea sa ajungi sa ai un mormânt năpădit de buruieni, pentru ca apoi sa te ia cu totul de acolo și sa te arunce te miri unde ( nu am aprofundat problema). Sa credem ca in preajma locului unde avem odihna veșnica vor creste copiii, nepoții, e o iluzie uneori, ei vor avea aripi sa plece unde vor dori, dacă vor dori. Asta cu locurile de veci stiu însă ca e o problema mare, care s-a transformat in afacere și mai mare.
Se dezgroapa dupa minim 7 ani mormintele concesionate pentru care nu s-a plătit nu-stiu-cati ani taxa de concesiune (taxa de concesiune este ceva modic, vreo 10 lei dar trebuie plătită în fiecare an, altfel se considera ca mormântul este abandonat). Daca locul de veci este cumpărat nu umbla nimeni la el, oricât de neîngrijit este. Locurile de veci sunt o afacere doar pentru cei care vor în cimitire „de fite”, altfel primaria unde are domiciliul cel care s-a dus are obligația, prin Administratia Cimitirelor, să asigure locul de înmormântare. Am avut un deces in familie in conditiile in care nu aveam nimic pregatit si „procesul” a foarte decent.
Mira 2,
In oraselul meu e 50 de lei taxa de concesiune pe an/ mormant, la care se adauga nu-mai-stiu-cat-30-sau-40 pentru ingrijire mormant. Mereu ma cert cu cei de la administratia cimitirului, de cate ori merg acolo (si merg des) cele 4 morminte de care sunt oarecum responsabila sunt neingrijite, cu mult pamant aruncat pe ele, gunoaie si altele.
In alta dezordine de idei, intr-un sat din apropiere au crescut zeci si zeci de arbusti de liliac si iasomie la marginea cimitirului de pe deal. Acolo mi-ar placea si mie…
Uau!Cam la fix subiect… Tocmai am trecut recent printr-o mare pierdere in familie, iar ieri am participat partial la un astfel de eveniment, doar ca la cineva indepartat. Insa mi s-a activat amintirea situatiei prin care am trecut.
Ca sa trec de partea emotionala, m-am gandit si eu la posibilitatile acestea pe care le avem dupa ce nu mai suntem. Si mi-am dat seama ca da, cenusa aceea revarsata in ape o polueaza. Si mergand tot timpul acum la mormantul tatalui, realizez ca te face sa te simti mai bine sa ai un loc unde sa”vizitezi” persoana si sa-i vorbesti si un loc pe care sa-l ingrijesti in amintirea sa. Ar fi frumos sa plantezi un copac in memoriam celui care nu mai este si sa stii ca astfel, viata isi continua cursul.
Am recitit acum antepenultimul paragraf si vreau sa zic ca si eu fac asta cu imaginatul…
Cam atat din partea mea momentan, sper sa regasesti „inspiratia” pentru a-ti rezolva aceasta problema logistica :))
Si eu ma gandesc la asta. Ca si tine, nu in fiecare zi, dar e ceva ce ma preocupa, atat pentru mine, cat si pentru ai mei. Stiu c-am intrebat-o de mai multe ori pe mama mea unde si-ar dori sa fie inmormantata, dat fiind ca tatal meu e intr-un oras, parintii ei si restul familiei in al doilea oras, iar ea locuieste undeva la tara acum.
Incinerarea suna cumva romantic (daca imi e permisa formularea), dar putin prea straina de mine. Desi nu sunt deloc o fire bisericoasa (sau macar foarte credincioasa), e ceva in traditiile si obiceiurile crestine care ma alina. Un sentiment de apartenenta la o comunitate. Asa ca mi-e mai usor sa ma gandesc ca voi fi ingropata clasic si incerc sa nu ma stresez enorm de stadiul trupului meu. Adevarul e ca nici nu mi-l pot imagina in formule macabre sau gore. Vad scena mereu frumos, filmic, vazuta de sus :)). Cat despre estetica actuala a cimitirelor ortodoxe, cred ca si ea trebuie acceptata ca parte integranta a culturii noastre, a cine suntem. Chiar daca nu sunt cele mai ordonate sau frumos amenajate.
In orice caz cred ca e sanatos sa ne gandim la moarte. Cred ca, cu cat avem moartea mai prezenta in gandurile noastre zilnice, cu atat vom trai mai constient, ceea ce e probabil cel mai bun lucru pe care-l putem face :).
Pana acum 10 ani cand fratele meu a plecat dintre noi nu m-am gandit foarte mult la asta,dar atunci mi-am dat seama ca nu vreau ca eu sau parintii mei sa avem parte de acea descompunere nu prea placuta pentru imaginatia mea. Asa ca am stabilit impreuna cu parintii ca ei vor fi incinerati si ii voi transforma intr-un diamant(ii voi tine langa mine atata timp cat e necesar sa pot strange banii necesari). Iar eu sper ca dupa ce vor fi colectate organele pentru donare sa fiu „inmormantata” in capsula intr-un parc. https://www.capsulamundi.it/en/
Pe mine nu ma preocupa deloc subiectul, as vrea doar ca cei ce rămân după mine sa nu aibă prea mare bătaie de cap. Eu am făcut aranjamente cu cine sa rămână copilul, dacă mi se întâmplă ceva brusc, ca în filmele americane?
Am avut un mare aha cand am găsit pe Facebook acest articol, pe principiul uite ca nu sunt singura care se gândește la asa ceva. In mintea mea e donat de organe sau ce se poate și apoi incinerat si aruncat în mare.
Mie mi-ar plăcea sa fiu incinerată și aruncată in mare. Am așa o relație specială cu marea și mi-ar plăcea sa devin una cu marea. Nu cred ca as suporta ideea de cosciug și toate datinile românești / ortodoxe , nu ma regăsesc. Nu îmi place sa merg la cimitir și cred ca pe cei dragi noua ii purtam mai bine in suflet. Așa ca parca mi-ar plăcea mai mult ca de fiecare data când privesc marea sa se gândească la mine. Nu mi se pare nimic morbid sa vorbești despre asta, eu de mult am aceasta idee și i-am transmis-o și soțului. Parca e mai ușor si pentru cei rămași sa îți știe doleanțele, cred ca e mai ușor sa fii împăcat când știi ca ți-ai luat rămas bun de la un om așa cum si- a dorit.
Eu inca nu am facut pace cu ideea mortii, e un subiect care ma sperie. Insa nu imi plac cimitirele cum sunt acum, marea afacere cu ele. Eu mi-as dori o inmormantare (catolica, in cazul meu) si in loc de cruci/ betoane sa fie plantat un copac, eventual cu o placuta comemorativa pe el. Asa vad eu cimitirele: niste mici/ mari paduri. Am ajuta si planeta si asa poti spune ca te intorci in natura. Dar e o afacere prea mare ca sa se renunte la ea.
De mai mult de 10 ani ( sunt mai mică decât tine cu 2 ani) am transmis familiei (frați/surori) ca eu vreau să fiu incinerata dar inainte dacă se poate să fie donate toate organele ( când am activat cardul de sănătate stiu sigur ca am optat pentru donarea de organe- de vreo 6 ani avem în familia extinsă o persoană care a beneficiat de programul donarii de organe, inima).
Buna prințesa!
Așa îmi doresc și eu, pe mormântul meu sa fie plantat un arbore, cu viață lungă. Dar undeva in afara convenționalului. Deja mi am anunțat toată familia de dorința mea. Fetele au fost uimite și contrariate (7 și 10 ani), dar au avut o replica geniala:” vise mami! Până mori tu se schimba practica înmormântării! ”
In țara noastră nu se poate, excepție se face pentru unii preoți ce sunt înmormântați in curtea biserii sau mănăstirii.
Însă mai avem timp sa speram :).
Cand a murit bunica mea, doi popi idioti i-au transformat priveghiul intr-o comicarie ca in filmele cu prosti. Incepusera sa se certe unul cu altul in timpul slujbei! Si eu si mama ne tineam strans de mana si incercam sa ne oprim una pe alta din a pufni din ras. Scena era atat de ridicula, de cred ca si pe bunica ar fi umflat-o rasul daca ar fi vazut-o. Bunica mea fusese a femeie extraordinara si un exemplu pt mine. Am iubit-o mult. Priveghiul ar fi trebuit sa fie un cadru demn si solemn si de doliu, dar cred ca popilor nu le pasa nici de familia care suferea, nici de cea plecata. Aveau ei politicile lor.
Atunci am stiut ca nu vreau inmormantare ortodoxa. Inca nu am decis ce vreau sa se intample cu mine dupa ce nu mai sunt, dar macar stiu exact ce nu vreau… Asta e un inceput. 😀
Am avut acum o luna o incinerare in familie si nu a „comentat” nimeni nimic.
Ma rog, cand esti o persoana publica e posibil sa apara tot felul de mizerii care sa faca familia sa sufere, dar in cazul de care vorbesc a fost vazuta ca o dorinta normala a celui care s-a dus.
Şi eu aş vrea cam tot aşa, la rădăcina unui copac ori măcar o tufă de ceva (trandafiri, liliac) şi fără zgomot religios (respect dorinţa celor care vor aşa ceva, dar nu vreau pentru mine) Am participat la o înmormântare nonreligioasă în Anglia şi mi s-a părut ok. Au venit oamenii, o doamnă de la fundaţa funerară a organizat totul, aproape ca un spectacol, în care s-a făcut o trecere în revistă asupra vieţii persoanei decedate. Desigur, s-au amintit etapele frumoase ale vieţii acesteia, familia, prietenii , vecinii, participanţii la serviciul funerar, au fost invitaţi să spună câteva cuvinte despre viaţa defunctei. Şi, în final, fiecare şi-a luat rămas bun. În tot acest timp, siciriul a fost închis, ornat cu flori, oamenii au stat civilizat pe scaune, exact ca într-o sală de spectacol.
Eu prefer varianta incinerarii, inmormantarile clasice mi se par absolut grotesti (vorbesc de ortodocsi), toate acele traditii transforma experienta intr-un circ ordinar. Tatal meu a murit cand aveam 14 ani, a fost prima ruda/persoana apropiata care a murit (deci prima data cand am asistat la asa ceva), iar inmormantarea mi s-a parut o bataie de joc la adresa lui, nu e nimic demn in toate acele obiceiuri (mai ales la tara, unde se respecta inca toate).
Nu stiu cum este in Romania, dar in alte state sunt reguli stricte legate de ceea ce poti face (sau nu) cu ramasitele umane (cenusa, in acest caz), nu este atat de simplu cum pare. De exemplu, in unele state esti obligat sa ingropi intr-un cimitir urna cu cenusa, nu o poti pastra acasa sau imprastia, in alte state o poti imprastia pe proprietatea ta, dar nu pe cea a vecinilor/domeniul public/corpuri de apa, cei curiosi pot gasi aici mai multe detalii: https://www.pulvisurns.com/blogs/news/scattering-ashes-in-europe.
Cred că mulți oameni au gândul de înmormântare ”organică”, cel puțin când se confruntă inițial cu ideea de moarte și trecut în…inexistență.
Nu știu cât de mult o să ajute, am descoperit acum ceva vreme un canal pe yt Ask a Mortician, e drept că discută foarte multe lucruri d.p.d.v. american (legislație, industria funerară de acolo, etc) dar am impresia că susțin chestia asta de întoarcere la natură și posibil să și vândă lucruri de care ar avea nevoie cei care pregătesc asta pentru cei dragi.
Îmi place că tipa discută multe lucruri pe canal, nu doar abordarea umoristă, în zeflemea la ce are de discutat, dar are clipuri care tratează (și nu superficial) moartea în alte culturi, în alte perioade, discută diferite evenimente sau personaje sau chiar cărți (Moby Dick) – da, sunt fan, dacă nu era clar.
Poate te ajută la unele clarificări apropo de ce vrei sau ce întrebări își pun și alții și ce răspunsuri sunt posibile. De exemplu am tot văzut în kdramas ce numesc ei ”colombarium” și deși există și cimitire și au și ei creștini și practici care în vest sunt mult mai comune, partea aia unde ai urna cu cenușă și niște obiecte personale semnificative ….nu știu… rezonează altfel.
TL;DR – e un canal pe yt care poate ajută la explorarea ideilor menționate în articolul tău.
Numa bine!
Pentru mine e clar: incinerare, ca sunt friguroasa si nici dupa intuneric nu ma dau in vant. Apoi cei dragi sa ma duca si sa ma lase pe bucatele in locurile dragi noua acum, sa stie ca sunt si eu acolo cu ei cand s-or mai duce. Si sa fie cu bagare de seama ce fac si cu cine… O parte acasa sau poate in cate o bijuterie. Desi e aiurea, fiindca nu cenusa aia sunt sau voi fi eu… Corpul asta e împrumutat pamantului, iar eu plec din el si voi fi exact asa, vie in alta parte. Dar ma rog… e important sa ma jeleasca si pe mine concret cineva. Dilema e cu ritualul, fiindca – sper sa nu o ia nimeni personal – am depasit ideea de religie si nu as suporta sa-mi cante un popa pe nas la căpătâi. Mi-ar placea sa vina Sadhguru sa zica doua vorbe metafizice, dar, cum nu se poate, nu stiu la cine sa ma gandesc, sa-i fac deja invitația. ?
Noi vom sfarsi la cateva mii de km de Romania, pentru ca nu voi putea avea pretentia de la copil sa plateasca mii de dolari sa ne repatrieze. Asa ca faza asta este aranjata (din fericire nu consider ca e asa o mare problema, ca ne vom odihni departe de ai nostri, ca asa si traim deja). Probabil voi dori sa fiu incinerata si aruncata in lacul din zona. Sau in ocean, ca e la o ora de condus. Nu stiu …
Si daca totusi nu se termina totul la mormant? Nu ar fi bine sa fii pregatita si pentru varianta asta? Ca mai e ceva dincolo…..
Am citit cu interes comentariile. Ce mi s-a părut interesant e că multă lume își dorește să „trăiască” și după ce nu va mai fi („să mă fac una cu marea”, „să hrănesc un copac”), e ca și cum ne-am ține de gândul că prin natură vom trăi mai departe. Sper să nu sune a judecată, pentru că nu e. Nu sunt specialist, dar mi se pare normală și de înțeles speranța asta. Eu am explorat ideea de moarte prin cărțile lui Irvin Yalom și el povestea despre o altă modalitate de a rămâne în mințile oamenilor (că până la urmă despre asta e vorba) – să scrii cărți. Cât timp oamenii te vor citi, vei rămâne în amintirea lor. Pe mine subiectul înmormântării nu prea mă interesează în acest moment (mi-e foarte clar că atunci o să-mi fie indiferent și că procedurile care se fac se fac pentru cei ce rămân, nu pentru cei care pleacă), însă mi-e foarte teamă de ce se va întâmpla cu copiii mei, în caz că mor tânără. Aici am multe întrebări și multe nespuse. Zona asta aș vrea eu să pot să o controlez (cât de puțin) și după ce mor. Cred că pot aranja câteva lucruri de pe acum (financiar și discuții cu persoane de încredere), însă e încă o nebuloasă în capul meu. Ce persoane să fie? Cum să aranjez tehnic lucrurile astea? Cum mă asigur că acele aranjamente cu acele persoane se vor îndeplini? Control freak, I know. 🙂 Și un alt lucru cu care am rămas din cărțile lui Irvin Yalom, să mă uit cu atenție cum trăiesc viața. Rezonez foarte tare cu ideea că de fapt nu moartea în sine ne sperie, ci faptul că avem multe regrete și lucruri nefăcute/nespuse. Tot încerc să-mi aduc aminte să nu mai amân să trăiesc viața așa cum e ea, pentru că de fapt nu am de unde să știu cât mai am.
Îmi place foarte mult ce a-ti scris, într-adevăr toți vrem sa credem ca este ceva mai mult dincolo de moarte și poate poate vom trai intr-o alta forma, dimensiune, eu cred ca nu este nimic, pur și simplu închidem ochii și se termina totul. Pesimista, știu ?
Hmmmm…. eu nu m-am gândit unde și cum va ajunge corpul neînsuflețit, ci mai degrabă ce se întâmplă cu restul…. Amintirile pe care le lăsăm în urma cred ca e tot ce conteaza!
Bună,nu știu dacă in România există,dar din 2017 in UK a ieșit opțiunea de biodegradable tree pod,sunt niște capsule in forma de ou care se descompun și poți să îți alegi ce arbol vrei să iasă.
Și eu de vreo 6 ani am asiguare funerala pt a nu lăsa pe umeri familie o cheltuială subtantiala.
Hehe…dupa ce- am citit pe- aicea si coroborat cu experienta mea mai mult sau mai putin recenta, ma duce gandul la vorba ceea: Daca vrei sa-l faci pe Dumnezeu sa rada, spune-i planurile tale de viitor.
Ai mei au primit instrucțiuni clare. Întâi dau tot ce se poate reutiliza: rinichi sănătoși, ficat întreținut, cornee de calitate și alte consumabile.
Urmează transformarea in praf și pulbere, prin incinerare.
Apoi devin un copac frumos (dacă mă udă), pentru ca ma vor pune intr-o BIO urnă. Pustiul meu va hotărî unde să pună copacul, după ce prinde rădăcini.
Și musai chef cu sauvignon blanc, muzica buna si fără bocete. Am transmis ca ii bantui dacă nu urmează Instrucțiunile.
Dar daca exista viata dupa moarte si nu se termina totul odata cu sfarsitul vietii pe Pamant?
Poate ati auzit de „Pariul lui Blaise Pascal” care e un rationament filozofic care a revolutionat si teoria probabilitatilor din matematica. Pe scurt, Pascal spunea ca exista cel putin o mica probabilitate ca Dumnezeu sa existe (deci ofera un argument rational) si ca oamenii ar trebui sa traiasca ca si cum Dumnezeu exista. Daca un om isi traieste viata in acest mod atunci: daca Dumnezeu nu exista, nu a pierdut mare lucru (niste lux sau placeri); dar daca Dumnezeu exista, a castigat totul.
Am scris acest lucru pentru ca am observat o contradictie intre titlu:
„Aranjamente pentru atunci când o să fim vii în altă lume”
si ceea ce urmeaza in a doua fraza:
„Nu am dileme spirituale, de mulți ani am acceptat că totul se va încheia pentru mine în clipa în care voi închide ochii pentru ultima oară”
„vii in alta lume” versus „totul se va incheia”
Asadar poate o mica dilema spirituala inca exista, in mod neconstientizat.
Merita sa ne gandim mai mult la aceste lucruri.
Cu siguranta exista dilema! Si eu cred ca merita sa ne gandim mai mult la lucrurile astea!