De ce clipele de fericire sunt urmate de frică și gânduri apocaliptice? Și cum vindecăm asta?

Până de curând, toată viața am trăit acest scenariu: clipele de pace, de recunoștință, de iubire, de fericire completă, acelea în care simți gâdilici pe cerul gurii, când totul e perfect și nu-ți vine a crede că ți se întâmplă ție, când nu ai nimic de schimbat sau de criticat, momentele acelea de grație sunt întrerupte brusc de gândul că ceva rău se va întâmpla. Ceva foarte foarte rău, pe măsura binelui pe care l-ai simțit. Pentru că mintea ta îți spune ce știe cel mai bine, ce a învățat în trecut, pentru că mintea ta se teme de momentele astea de bine, pentru că minții nu-i plac surprizele, așa că inventează imediat o poveste ca să te salveze.

Și după gândul acesta, de obicei mai urmează unul: De ce ți-e frică nu scapi.

Cu alte cuvinte, ferească sfântul să fii fericit/ă, că imediat după asta o să-ți moară ce ai mai drag.

Emoția pe care o căutăm și o hrănim toată viața vine după ea cu o pastilă atât de amară!

De ce? Explorez în terapie și în mine asta și sunt pregătită acum să scriu despre asta.

De atât de multe ori mă simt atât de fericită în familia noastră, în munca mea, în cărțile mele, atât de des mă gândesc cu recunoștință cât de norocoasă sunt cu omul meu și copiii noștri, cu mama, care a înțeles și reparăm împreună, cu soacra mea și cumnații noștri, cu prietenii noștri și viața imperfectă pe care o avem, și de absolut fiecare dată când încercam să stau cu emoția asta minunată de bine, de împlinire, mintea mea proiecta un scenariu apocaliptic.

Mintea noastră nu vrea să fim fericiți, nu-i pasă de asta. Mintea noastră vrea doar să supraviețuim, să dea sens lucrurilor care ni se întâmplă, ca să fim pregătiți. Rulează scenarii peste scenarii, care mai de care mai oribile, ca să ne invite să găsim soluții punctuale la toate posibilitățile care ne-ar împiedica să supraviețuim.

Dar noi nu suntem mintea noastră, nu suntem toate gândurile care ne trec prin cap.

Noi suntem emoțiile, amintirile, valorile, nevoile, principiile, planurile, pasiunile, faptele, contribuția noastră. Gândurile noastre sunt doar poveștile care ne traversează, justificat sau nu, rațional sau nu, ca să rămânem în viață. Nu toate-s necesare, dar mintea produce mult, ca să nu cumva să nu fie de ajuns.

Poate că în copilărie am avut parte de multe întâmplări dificile, care ne-au adus suferință. Când ne-am jucat mult cu copiii de la bloc, am întârziat acasă și ne-am luat-o pe cocoașă. Poate când ne era mai bine, tata venea băut acasă și ne lua la încins. Sau poate, cândva de mult, când eram mai fericiți în familie, mama și tata au decis să se despartă. Așa a învățat mintea noastră acest scenariu, care s-a automatizat în timp. După bine, sigur vine rău. Nu-i plac surprizele minții noastre, ea vrea să știe dinainte. Așa că ne ajută cu acest gând. Ești foarte bine acum, dar vezi că după colț e dezastrul.

Și mai e ceva. Gândul că nu meriți tu. Cine ești tu să meriți așa o fericire? E doar o întâmplare, o greșeală, genul ăsta de fericire nu vine la oameni ca tine. O altă credință instalată în copilărie de cei din jurul nostru, care doreau să nu ne vadă cu aripile frânte. Mai bine să ai așteptări mici, ca să nu fii dezamăgit, nu?

Așa că atunci când suntem fericiți ne simțim vinovați și greșiți. E a altcuiva fericirea asta, tre s-o dau înapoi.

Toate gândurile astea nu sunt adevărate și nu spun nimic real despre viitorul tău. Nu se va întâmpla nimic rău doar pentru că ești acum fericit/ă. Nu meriți rău. Nu există nimeni și nimic care decide ce meriți. Fericirea e o emoție care apare în corpul tău atunci când nevoile tale cele mai importante sunt împlinite. E atât de simplu. Viața este ceea ce este. Uneori reușești să îți dai ce ai nevoie, alteori nu. Când reușești, ești fericit pentru o perioadă scurtă. Când nu, nu. Mintea ta încearcă să te ajute, dar uneori face fix contrariul.

Bun, și cum gestionezi asta? Cum ieși din acest scenariu? Cum faci să nu mai lași mintea să-ți bruieze puținele (sau multele) clipele de echilibru, de pace, de fericire? Cum gestionezi FRICA ce apare imediat după fericire?

Mai întâi, înțelegi cu mintea, da, tot cu ea, cele de mai sus. Faptele.

Apoi, când apare emoția, stai cu ea. Cea bună, fericirea. Te bucuri de ea, te bălăcești în ea. Cum se simte în corp? Ca un ghem de soare în piept? Lacrimi în ochi? Zâmbet?

Imediat ce apare gândul Aoleu, sigur urmează ceva rău, tu îi răspunzi cu alt gând. Sau poate urmează ceva bun. Nu știm ce urmează. Știm ce e acum. Acum e bine.

Ce fac eu apoi este să explorez toate lucrurile bune sau neutre care cred eu că se pot întâmpla. Cât mai multe. Emoția s-a dus, oricum nu mai contează, pentru că sunt în minte acum, dar vreau să învăț mintea, să o reprogramez să vină cu alte gânduri la fericirea mea, nu doar cu cele apocaliptice.

Dacă după fericire apare frica, frica de ceva rău, frica de copil mic care știe c-o să-și ia bătaie sau pedeapsă, stau și cu ea.

E frica de fetiță mică și neajutorată. Cum se simte în corp? Mi se răcesc palme, mi se contractă mușchii, inima bate mai repede.

Cuprind fetița mea, o alin. Sunt aici, adult, să o protejez. E normal ce simți, mititico, dar eu te apăr, sunt aici. Sunt aici.

După ce frica se scurge, în mintea mea de adult lansez gândurile de mai sus. Nu știm ce urmează, o să vedem, nu mai sunt un copil neajutorat, sunt un adult care are experiență, înțelepciune, multe resurse. Un adult care poate găsi soluții la aproape orice. Așa că sunt șanse foarte mari să fiu bine.

Aceasta e rețeta pe care o practic și cu care lucrez de câteva săptămâni. Mă ajută enorm.

Reușesc să mă bucur deseori de clipele mele de grație, să le las să se stingă, nicio emoție nu durează cu orele, apoi pornesc să conversez cu mintea mea, cu care dezbat și combat, și asta mă ajută enorm să nu mă mai confund cu gândurile mele, să nu le mai iau drept preziceri exacte ale viitorului.

Mult mai bine sunt și cu fricile mele paralizante, pe care le tratez la fel: le văd, le simt în corp până la capăt, mă uit la ce spun ele despre mine, despre ce e important pentru fetița Ioana și pentru adultul Ioana, mulțumesc fricii că mi-a arătat toate astea, pun pe listă ce nevoi trebuie să împlinesc ca să nu mai simt frica, cine și cum mă poate ajuta cu asta. Sunt adult, am resurse.

Și stau cât mai mult în prezent. Suntem toți aici, bine? Avem ce ne trebuie să supraviețuim? Ne iubim? Acum?
Îmi rezerv timp special pentru proiecțiile panicarde, ca să împlinesc și nevoia minții de a mă pregăti.

10 minute pe zi sau pe săptămână mă gândesc la toate și caut soluții pentru fiecare. Cutremur, incendiu, război, boli, moarte. Ce o să fac dacă? Acela e spațiul meu de îngrijorare.

Sper să vă ajute ceva din parcursul meu. Știu sigur că nu sunt singura care trece prin asta. Nu am ajuns încă la destinația finală, dar cu siguranță calitatea vieții mele a crescut de când nu mai las gândurile grele să-mi dicteze ce să simt.

Vă îmbrățișez. Aveți grijă de voi, de emoțiile și nevoile voastre.

Credit foto: Ioana Dodan, The Fab Squad
August 2021

16 Comments

  1. Alexandra

    Ma duce cu gandul direct la „Dupa râs, vine plâns.”. Am auzit expresia asta de mii de ori cand eram copil, parca le era ciuda parintilor ca eram veseli si plini de viata …
    M-am intrebat de multe ori ce e cu aceste ganduri si imi repetam si fac asta in continuare „Totul e in ordine”. Si daca e nevoie, iau fiecare parte din viata si clarific cum totul e in ordine si ok pt fiecare dintre acele parti: relatii, familie, etc.
    Si totusi, gandul asta nu dispare, nu se evapora, e acolo, la datorie :))

  2. Monica

    Bună Ioana și îți mulțumesc pentru articolul de azi. Simt foarte tare ideile tale și empatizez cu scenariile expuse de tine, cu gândurile care tranzitează mintea în situații de bine și fericire. Pe mine m-a ajutat foarte tare să aflu despre cum funcționează creierul (îți mulțumesc pentru recomandarea de a asculta podcasturile mindarchitect și pentru că l-ai avut pe Paul invitat în una dintre conversațiile tale pe FB) și să citesc cărți din zona de neuroștiință, preferatul meu fiind Daniel Siegel. Totuși, cum spune și Paul în aceste podcasturi, nu este suficientă cunoașterea, ci e nevoie de exepriența unui deznodământ diferit pentru ca asocierea asta din zona sistemului limbic să se dizolve și să fie rescrisă.
    La fel, pe mine mă mai ajută și practicarea meditației și sportul și asemenea ție, îmi dau voie să traiesc emoția și starea de îngrijorare și să văd de unde vine și ce anume proiectez acolo, chiar să gândesc posibile căi de rezolvare. Când aduc lucrurile în rațional și prezent, mă simt infinit mai bine. Până la urmă viața e plină de lecții și învățare și asta mi se pare grozav.

  3. Cristina

    Uau, de cand asteptam un articol de asta! Eu credeam ca am eu o problema. De cand m-am casatorit cu sotul meu si apoi am avut si copiii, traiesc cu o panica permanenta ca poate se va intampla ceva rau. Mie mi-e frica in special de boala, sa nu am eu ceva, sa nu patesc eu ceva, etc. Nu stiu de ce am toate aceste ganduri, probabil ca tot prin copilarie se ascund motivele. Iti multumesc Ioana ca ai avut curaj sa ne spui si povestea asta si ca ne inveti si pe noi cum sa lucram cu asta!

  4. Oana

    Mulțumesc pt articol. Eu îmi imaginez ce o sa se întâmple peste jumate de an, etc și chiar mi se întâmplă. O data la 2 ani, am stări de anxietate f mari, mie rău fizic. Încă nu știu de ce. Vreau sa nu îmi fie, dar nu reușesc .. Și încerc sa vorbesc cu mine, dar canalele noi nu sunt încă formate. P. S. Când reușești sa le fc pe toate?

  5. Adela

    În primul rand, am plâns! Cat de mult ma regăsesc! Am o viata frumoasa, o familie „perfecta”, un soț iubitor, iar eu pierd mereu de frica! După ce am citit cartea Copilul tău. Părinții tăi. Tu. Am decis sa fac terapie. Mai e tare mult pana departe, dar ma simt împăcată ca fac ceva ptr a scăpa de acestă povara, a fricii. Multumesc!

  6. Simona

    Multumesc Ioana! Fix cu aceasta problema ma confrunt si mai puternic in ultima luna. O sa pun si eu in practica sfaturile tale.

  7. Mirela

    Esti o minune de om si iti multumesc ca existi. Avem nevoie de incurajare mereu si mereu si asa ne dam seama ca nu suntem singuri.
    Sa fii fericita! ❤️

  8. Manu

    Îmi place abordarea ta! 🤗
    Pfff, de unde vine?!…De când zicea mama, tata sau bunica ca unele lucruri nu-s de nasul nostru… De când mamei ii era teamă să se bucure sau atunci când o făcea era cu lacrimi în ochi și cu un oftat de genul, „știu ca iar nu va dura mult”, de când am moștenit oleacă din tipul de personalitate masochistă!
    Ideea este sa învățăm să le gestionam, dar să gestionam și frustrarea sau uneori furia îndreptată spre cei care au făcut ce-au știut ei mai bine la nivelul lor de conștientizare!
    Și cel mai important, să lucrăm cu noi, să putem transmite generațiilor următoare, nu perfecțiunea, ci ideea de continua învățare, acceptare și schimbare! 🤗

  9. Enache Georgiana

    Bună Ioana,
    Nu ești singura, și eu am aceleași frici paralizant, și eu lucrez cu mine, cu emoțiile, încercând sa rămân cat mai mult timp ancorata în prezent. Lucrul cu propria persoana este atât de important și benefic… Te îmbrățișez cu drag

  10. Catalina

    Buna, Ioana! Si eu ma regasesc in cele ce ai povestit. De exemplu am fost plecata doar eu cu sotul meu 3 zile, fetita bine sanatoasa, lasata pe mainile bunicilor. In cele 3 zile m-am gandit continu ca daca se intampla ceva, daca i se face rau si nu sunt acolo, daca are nevoie de mine, ingrozitor sentimentul. Greu m-am bucurat de timpul in doi.

  11. Gabriela

    Multumesc pentru articolul asta, ca de altfel pentru toate pe care (ni) le scrii.

  12. Sisi

    Se numeste personalitate de tip borderline, cu psihoterapie indelungata gasesti un echilibru. ( Ma refer la trairile prezentate). Nu a murit nimeni din asta. Ideea este ca oamenii tip bordetline, nu pot pastra relatii si nici cei din jurul lor nu o duc prea bine cu ei.
    Sa le multumim parintilor!

    • Printesa Urbana

      Nu, nu se numeste personalitate tip borderline, ce spui tu e altceva. Stiu, pentru ca lucrez pe temele astea in terapie de aproape un deceniu. Macar unul dintre terapeutii cu care am lucrat m-ar fi diagnosticat astfel dar nu, e doar o combinatie de anxietate cu rummination, si e prezenta la foarte multi din generatia noastra, dar si a lor, a parintilor nostri. Au facut si ei ce-au putut cu ce-au avut…

  13. monica turea

    Spunea sfântul Porfirie că sentimentele neexprimate devin boli. Și ăsta este un adevăr. Pentru că sentimentele înghețate, netrăite și depozitate din vremea copilăriei noastre, devin în perioada maturității afecțiuni psihosomatice. În spatele depresiei, al fricii, al panicii, al angoasei, al bolilor autoimune și al celorlalte, se găsește copilul care nu și-a putut exprima durerea sa pentru pierderea sau respingerea suferită, pentru furia sau mânia sa, pentru frica sau rușinea pe care le-a simțit.
    Soluția?
    Să-i dăm acestui copil traumatizat posibilitatea de a vorbi, de a se exprima fără să se teamă de o nouă respingere. Fără a fi judecat, fără acuze și pedepse, să poată trăi acceptarea. Căci pe lângă cei despre care noi zicem zilnic că ne-au apăsat și oprimat, că ne-au rănit și distrus, există cineva care și astăzi continuă exact aceași faptă, și acest cineva suntem noi înșine. Cel mai brutal torționar ne este chiar sinele nostru.
    Trebuie să-i spunem cu dragoste că motivele care l-au făcut să fie furios și îngrozit nu mai există deloc și că trebuie să-și privească din nou rănile în lumina zilei de azi, în lumina lui Hristos. Să ierte și să se împace cu trecutul său, cu ziua de azi și cu cea de mâine. Dacă nu reușim să eliberăm acest copil rănit, în suferiță, el nu va înceta să ne facă farse pentru a ne atrage atenția și a ne stârni interesul.
    Iar farsele acestui copil, care trăiește acolo în subsolurile întunecate ale sufletului, sunt bolile.(https://m.facebook.com/PrHaralambosPapadopoulos/posts/671473526375567/?_rdr) Monica T.

  14. Dan

    Din aceeași categorie e popularul „nu te culca pe o ureche”, folosit în sensul de a nu fi nepăsător, de a fi cu ochii pe scopul final, de a nu te bucura după prima victorie (înainte de a câștiga războiul). Teoretic parte a unei educații sănătoase, practic – prin faptul că scopul final e tot timpul în mișcare într-un „mâine” sau „cândva” peren, mediul tradițional românesc imprimă doar hiper-vigilență, anxietate și în cazuri extreme depresie și burnout.

  15. Andra

    doamne, cat esti de frumoasa in poza asta! din toate cate am vazut cu tine, asta e preferata mea!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *