De ce clipele de fericire sunt urmate de frică și gânduri apocaliptice? Și cum vindecăm asta?

Până de curând, toată viața am trăit acest scenariu: clipele de pace, de recunoștință, de iubire, de fericire completă, acelea în care simți gâdilici pe cerul gurii, când totul e perfect și nu-ți vine a crede că ți se întâmplă ție, când nu ai nimic de schimbat sau de criticat, momentele acelea de grație sunt întrerupte brusc de gândul că ceva rău se va întâmpla. Ceva foarte foarte rău, pe măsura binelui pe care l-ai simțit. Pentru că mintea ta îți spune ce știe cel mai bine, ce a învățat în trecut, pentru că mintea ta se teme de momentele astea de bine, pentru că minții nu-i plac surprizele, așa că inventează imediat o poveste ca să te salveze.

Și după gândul acesta, de obicei mai urmează unul: De ce ți-e frică nu scapi.

Cu alte cuvinte, ferească sfântul să fii fericit/ă, că imediat după asta o să-ți moară ce ai mai drag.

Emoția pe care o căutăm și o hrănim toată viața vine după ea cu o pastilă atât de amară!

De ce? Explorez în terapie și în mine asta și sunt pregătită acum să scriu despre asta.

De atât de multe ori mă simt atât de fericită în familia noastră, în munca mea, în cărțile mele, atât de des mă gândesc cu recunoștință cât de norocoasă sunt cu omul meu și copiii noștri, cu mama, care a înțeles și reparăm împreună, cu soacra mea și cumnații noștri, cu prietenii noștri și viața imperfectă pe care o avem, și de absolut fiecare dată când încercam să stau cu emoția asta minunată de bine, de împlinire, mintea mea proiecta un scenariu apocaliptic.

Mintea noastră nu vrea să fim fericiți, nu-i pasă de asta. Mintea noastră vrea doar să supraviețuim, să dea sens lucrurilor care ni se întâmplă, ca să fim pregătiți. Rulează scenarii peste scenarii, care mai de care mai oribile, ca să ne invite să găsim soluții punctuale la toate posibilitățile care ne-ar împiedica să supraviețuim.

Dar noi nu suntem mintea noastră, nu suntem toate gândurile care ne trec prin cap.

Noi suntem emoțiile, amintirile, valorile, nevoile, principiile, planurile, pasiunile, faptele, contribuția noastră. Gândurile noastre sunt doar poveștile care ne traversează, justificat sau nu, rațional sau nu, ca să rămânem în viață. Nu toate-s necesare, dar mintea produce mult, ca să nu cumva să nu fie de ajuns.

Poate că în copilărie am avut parte de multe întâmplări dificile, care ne-au adus suferință. Când ne-am jucat mult cu copiii de la bloc, am întârziat acasă și ne-am luat-o pe cocoașă. Poate când ne era mai bine, tata venea băut acasă și ne lua la încins. Sau poate, cândva de mult, când eram mai fericiți în familie, mama și tata au decis să se despartă. Așa a învățat mintea noastră acest scenariu, care s-a automatizat în timp. După bine, sigur vine rău. Nu-i plac surprizele minții noastre, ea vrea să știe dinainte. Așa că ne ajută cu acest gând. Ești foarte bine acum, dar vezi că după colț e dezastrul.

Și mai e ceva. Gândul că nu meriți tu. Cine ești tu să meriți așa o fericire? E doar o întâmplare, o greșeală, genul ăsta de fericire nu vine la oameni ca tine. O altă credință instalată în copilărie de cei din jurul nostru, care doreau să nu ne vadă cu aripile frânte. Mai bine să ai așteptări mici, ca să nu fii dezamăgit, nu?

Așa că atunci când suntem fericiți ne simțim vinovați și greșiți. E a altcuiva fericirea asta, tre s-o dau înapoi.

Toate gândurile astea nu sunt adevărate și nu spun nimic real despre viitorul tău. Nu se va întâmpla nimic rău doar pentru că ești acum fericit/ă. Nu meriți rău. Nu există nimeni și nimic care decide ce meriți. Fericirea e o emoție care apare în corpul tău atunci când nevoile tale cele mai importante sunt împlinite. E atât de simplu. Viața este ceea ce este. Uneori reușești să îți dai ce ai nevoie, alteori nu. Când reușești, ești fericit pentru o perioadă scurtă. Când nu, nu. Mintea ta încearcă să te ajute, dar uneori face fix contrariul.

Bun, și cum gestionezi asta? Cum ieși din acest scenariu? Cum faci să nu mai lași mintea să-ți bruieze puținele (sau multele) clipele de echilibru, de pace, de fericire? Cum gestionezi FRICA ce apare imediat după fericire?

Mai întâi, înțelegi cu mintea, da, tot cu ea, cele de mai sus. Faptele.

Apoi, când apare emoția, stai cu ea. Cea bună, fericirea. Te bucuri de ea, te bălăcești în ea. Cum se simte în corp? Ca un ghem de soare în piept? Lacrimi în ochi? Zâmbet?

Imediat ce apare gândul Aoleu, sigur urmează ceva rău, tu îi răspunzi cu alt gând. Sau poate urmează ceva bun. Nu știm ce urmează. Știm ce e acum. Acum e bine.

Ce fac eu apoi este să explorez toate lucrurile bune sau neutre care cred eu că se pot întâmpla. Cât mai multe. Emoția s-a dus, oricum nu mai contează, pentru că sunt în minte acum, dar vreau să învăț mintea, să o reprogramez să vină cu alte gânduri la fericirea mea, nu doar cu cele apocaliptice.

Dacă după fericire apare frica, frica de ceva rău, frica de copil mic care știe c-o să-și ia bătaie sau pedeapsă, stau și cu ea.

E frica de fetiță mică și neajutorată. Cum se simte în corp? Mi se răcesc palme, mi se contractă mușchii, inima bate mai repede.

Cuprind fetița mea, o alin. Sunt aici, adult, să o protejez. E normal ce simți, mititico, dar eu te apăr, sunt aici. Sunt aici.

După ce frica se scurge, în mintea mea de adult lansez gândurile de mai sus. Nu știm ce urmează, o să vedem, nu mai sunt un copil neajutorat, sunt un adult care are experiență, înțelepciune, multe resurse. Un adult care poate găsi soluții la aproape orice. Așa că sunt șanse foarte mari să fiu bine.

Aceasta e rețeta pe care o practic și cu care lucrez de câteva săptămâni. Mă ajută enorm.

Reușesc să mă bucur deseori de clipele mele de grație, să le las să se stingă, nicio emoție nu durează cu orele, apoi pornesc să conversez cu mintea mea, cu care dezbat și combat, și asta mă ajută enorm să nu mă mai confund cu gândurile mele, să nu le mai iau drept preziceri exacte ale viitorului.

Mult mai bine sunt și cu fricile mele paralizante, pe care le tratez la fel: le văd, le simt în corp până la capăt, mă uit la ce spun ele despre mine, despre ce e important pentru fetița Ioana și pentru adultul Ioana, mulțumesc fricii că mi-a arătat toate astea, pun pe listă ce nevoi trebuie să împlinesc ca să nu mai simt frica, cine și cum mă poate ajuta cu asta. Sunt adult, am resurse.

Și stau cât mai mult în prezent. Suntem toți aici, bine? Avem ce ne trebuie să supraviețuim? Ne iubim? Acum?
Îmi rezerv timp special pentru proiecțiile panicarde, ca să împlinesc și nevoia minții de a mă pregăti.

10 minute pe zi sau pe săptămână mă gândesc la toate și caut soluții pentru fiecare. Cutremur, incendiu, război, boli, moarte. Ce o să fac dacă? Acela e spațiul meu de îngrijorare.

Sper să vă ajute ceva din parcursul meu. Știu sigur că nu sunt singura care trece prin asta. Nu am ajuns încă la destinația finală, dar cu siguranță calitatea vieții mele a crescut de când nu mai las gândurile grele să-mi dicteze ce să simt.

Vă îmbrățișez. Aveți grijă de voi, de emoțiile și nevoile voastre.

Credit foto: Ioana Dodan, The Fab Squad
August 2021

27 Comments

  1. Alexandra

    Ma duce cu gandul direct la „Dupa râs, vine plâns.”. Am auzit expresia asta de mii de ori cand eram copil, parca le era ciuda parintilor ca eram veseli si plini de viata …
    M-am intrebat de multe ori ce e cu aceste ganduri si imi repetam si fac asta in continuare „Totul e in ordine”. Si daca e nevoie, iau fiecare parte din viata si clarific cum totul e in ordine si ok pt fiecare dintre acele parti: relatii, familie, etc.
    Si totusi, gandul asta nu dispare, nu se evapora, e acolo, la datorie :))

    • Cristina

      Oh Doamne, câtă dreptate ai! Abia acum am realizat. Cu siguranță nu voi face asta copilului meu!

  2. Monica

    Bună Ioana și îți mulțumesc pentru articolul de azi. Simt foarte tare ideile tale și empatizez cu scenariile expuse de tine, cu gândurile care tranzitează mintea în situații de bine și fericire. Pe mine m-a ajutat foarte tare să aflu despre cum funcționează creierul (îți mulțumesc pentru recomandarea de a asculta podcasturile mindarchitect și pentru că l-ai avut pe Paul invitat în una dintre conversațiile tale pe FB) și să citesc cărți din zona de neuroștiință, preferatul meu fiind Daniel Siegel. Totuși, cum spune și Paul în aceste podcasturi, nu este suficientă cunoașterea, ci e nevoie de exepriența unui deznodământ diferit pentru ca asocierea asta din zona sistemului limbic să se dizolve și să fie rescrisă.
    La fel, pe mine mă mai ajută și practicarea meditației și sportul și asemenea ție, îmi dau voie să traiesc emoția și starea de îngrijorare și să văd de unde vine și ce anume proiectez acolo, chiar să gândesc posibile căi de rezolvare. Când aduc lucrurile în rațional și prezent, mă simt infinit mai bine. Până la urmă viața e plină de lecții și învățare și asta mi se pare grozav.

  3. Cristina

    Uau, de cand asteptam un articol de asta! Eu credeam ca am eu o problema. De cand m-am casatorit cu sotul meu si apoi am avut si copiii, traiesc cu o panica permanenta ca poate se va intampla ceva rau. Mie mi-e frica in special de boala, sa nu am eu ceva, sa nu patesc eu ceva, etc. Nu stiu de ce am toate aceste ganduri, probabil ca tot prin copilarie se ascund motivele. Iti multumesc Ioana ca ai avut curaj sa ne spui si povestea asta si ca ne inveti si pe noi cum sa lucram cu asta!

    • daniela

      Asa e si la mine. Am crezut ca sunt singura mama-monstru de pe acest pamant. Am crezut ca imi pierd echilibrul mintal de la atatea ganduri, generate pana la urma de frica. Muncesc la acest aspect, Il ascult mult pe Tukaram, am incercat multe metode, dar sincer , nu am gasit decat o singura cale- rugaciunea. Exista un acatist care se citeste pt asa ceva si de cand il citesc simt ca mintea si sufletul incep sa se mai linisteasca.
      Imbratisari!

  4. Oana

    Mulțumesc pt articol. Eu îmi imaginez ce o sa se întâmple peste jumate de an, etc și chiar mi se întâmplă. O data la 2 ani, am stări de anxietate f mari, mie rău fizic. Încă nu știu de ce. Vreau sa nu îmi fie, dar nu reușesc .. Și încerc sa vorbesc cu mine, dar canalele noi nu sunt încă formate. P. S. Când reușești sa le fc pe toate?

  5. Adela

    În primul rand, am plâns! Cat de mult ma regăsesc! Am o viata frumoasa, o familie „perfecta”, un soț iubitor, iar eu pierd mereu de frica! După ce am citit cartea Copilul tău. Părinții tăi. Tu. Am decis sa fac terapie. Mai e tare mult pana departe, dar ma simt împăcată ca fac ceva ptr a scăpa de acestă povara, a fricii. Multumesc!

    • Marcu iulia

      Uau, nu sunt singura!! Cand am citit, am avut un moment de fericire!! Si eu ma lupt cu frica asta de dupa fericire, dar cum spuneai si tu, incerc mereu sa gandesc cu mintea de adult. Uneori le duc la extrem, scenarii apocaliptice… Noroc cu sotul si fiica mea, ma mai aduc la realitate ei.

  6. Simona

    Multumesc Ioana! Fix cu aceasta problema ma confrunt si mai puternic in ultima luna. O sa pun si eu in practica sfaturile tale.

  7. Mirela

    Esti o minune de om si iti multumesc ca existi. Avem nevoie de incurajare mereu si mereu si asa ne dam seama ca nu suntem singuri.
    Sa fii fericita! ❤️

  8. Manu

    Îmi place abordarea ta! 🤗
    Pfff, de unde vine?!…De când zicea mama, tata sau bunica ca unele lucruri nu-s de nasul nostru… De când mamei ii era teamă să se bucure sau atunci când o făcea era cu lacrimi în ochi și cu un oftat de genul, „știu ca iar nu va dura mult”, de când am moștenit oleacă din tipul de personalitate masochistă!
    Ideea este sa învățăm să le gestionam, dar să gestionam și frustrarea sau uneori furia îndreptată spre cei care au făcut ce-au știut ei mai bine la nivelul lor de conștientizare!
    Și cel mai important, să lucrăm cu noi, să putem transmite generațiilor următoare, nu perfecțiunea, ci ideea de continua învățare, acceptare și schimbare! 🤗

  9. Enache Georgiana

    Bună Ioana,
    Nu ești singura, și eu am aceleași frici paralizant, și eu lucrez cu mine, cu emoțiile, încercând sa rămân cat mai mult timp ancorata în prezent. Lucrul cu propria persoana este atât de important și benefic… Te îmbrățișez cu drag

  10. Catalina

    Buna, Ioana! Si eu ma regasesc in cele ce ai povestit. De exemplu am fost plecata doar eu cu sotul meu 3 zile, fetita bine sanatoasa, lasata pe mainile bunicilor. In cele 3 zile m-am gandit continu ca daca se intampla ceva, daca i se face rau si nu sunt acolo, daca are nevoie de mine, ingrozitor sentimentul. Greu m-am bucurat de timpul in doi.

  11. Gabriela

    Multumesc pentru articolul asta, ca de altfel pentru toate pe care (ni) le scrii.

  12. Sisi

    Se numeste personalitate de tip borderline, cu psihoterapie indelungata gasesti un echilibru. ( Ma refer la trairile prezentate). Nu a murit nimeni din asta. Ideea este ca oamenii tip bordetline, nu pot pastra relatii si nici cei din jurul lor nu o duc prea bine cu ei.
    Sa le multumim parintilor!

    • Printesa Urbana

      Nu, nu se numeste personalitate tip borderline, ce spui tu e altceva. Stiu, pentru ca lucrez pe temele astea in terapie de aproape un deceniu. Macar unul dintre terapeutii cu care am lucrat m-ar fi diagnosticat astfel dar nu, e doar o combinatie de anxietate cu rummination, si e prezenta la foarte multi din generatia noastra, dar si a lor, a parintilor nostri. Au facut si ei ce-au putut cu ce-au avut…

  13. monica turea

    Spunea sfântul Porfirie că sentimentele neexprimate devin boli. Și ăsta este un adevăr. Pentru că sentimentele înghețate, netrăite și depozitate din vremea copilăriei noastre, devin în perioada maturității afecțiuni psihosomatice. În spatele depresiei, al fricii, al panicii, al angoasei, al bolilor autoimune și al celorlalte, se găsește copilul care nu și-a putut exprima durerea sa pentru pierderea sau respingerea suferită, pentru furia sau mânia sa, pentru frica sau rușinea pe care le-a simțit.
    Soluția?
    Să-i dăm acestui copil traumatizat posibilitatea de a vorbi, de a se exprima fără să se teamă de o nouă respingere. Fără a fi judecat, fără acuze și pedepse, să poată trăi acceptarea. Căci pe lângă cei despre care noi zicem zilnic că ne-au apăsat și oprimat, că ne-au rănit și distrus, există cineva care și astăzi continuă exact aceași faptă, și acest cineva suntem noi înșine. Cel mai brutal torționar ne este chiar sinele nostru.
    Trebuie să-i spunem cu dragoste că motivele care l-au făcut să fie furios și îngrozit nu mai există deloc și că trebuie să-și privească din nou rănile în lumina zilei de azi, în lumina lui Hristos. Să ierte și să se împace cu trecutul său, cu ziua de azi și cu cea de mâine. Dacă nu reușim să eliberăm acest copil rănit, în suferiță, el nu va înceta să ne facă farse pentru a ne atrage atenția și a ne stârni interesul.
    Iar farsele acestui copil, care trăiește acolo în subsolurile întunecate ale sufletului, sunt bolile.(https://m.facebook.com/PrHaralambosPapadopoulos/posts/671473526375567/?_rdr) Monica T.

    • daniela

      si totusi de unde stim ca am iertat? pot sa spun din gura ca sunt impacata cu viata si ca nu port resentimente nimanui iar corpul sa mi mai aduca la lumina cate ceva.

  14. Dan

    Din aceeași categorie e popularul „nu te culca pe o ureche”, folosit în sensul de a nu fi nepăsător, de a fi cu ochii pe scopul final, de a nu te bucura după prima victorie (înainte de a câștiga războiul). Teoretic parte a unei educații sănătoase, practic – prin faptul că scopul final e tot timpul în mișcare într-un „mâine” sau „cândva” peren, mediul tradițional românesc imprimă doar hiper-vigilență, anxietate și în cazuri extreme depresie și burnout.

  15. Andra

    doamne, cat esti de frumoasa in poza asta! din toate cate am vazut cu tine, asta e preferata mea!

  16. Elisabeta

    Din pacate pentru mine este mult prea real acest sentiment..norul acesta negru insa cred ca pentru unii oameni nu pleaca niciodata…am fost biciuiti in a intelege ca NU e bine sa fi fericit…pentru ca automat in secunda 2 apare vestea cea atat de rea si de marcanta ca nici un amount of therapy nu te ma scapa…poate daca era o data..de 2 ori insa la mine in clipa in care am zis gata imi permit acum sa simt fericire..nici nu am apucat sa termin ca a sunat telefonul..ca in filmul the ring…si totusi rezist…nu ai de ales in viata..if you can’t run walk, if you can’t walk, crawl, but never stop moving..Multumesc Ioana, ca ma faci sa simt ca nu sunt singura ❤️ ok rant over, back to the usual scheduling 🍀

  17. Octavia

    Cel mai greu e atunci cand chiar ti s-a intamplat nenorocirea. Cand erai cea mai fericita si bam! universul te plesneste. Mai concret am pierdut prima sarcina cand fetita avea 35 de saptamani. Era primul copil, dupa 6 ani de așteptare, mult iubita si mult dorita. E foarte greu sa mai am incredere in viata, in general. A venit si mangaierea, am ramas rapid insarcinata din nou, dar pierderea aceea m-a schimbat… Sunt hiper vigilenta, stresata, am ajuns si in burnout… Mulțumesc pentru articol, se aplica si in cazurile acestea, doar ca munca e mult mai grea.

  18. Anca

    Foarte fain articolul. M-am regasit. Credeam ca e ceva specific mie. Cu fricile de genul: pierderi materiale, catastrofe naturale, „esecuri”, m-am cam impacat (in sensul ca mi-am facut „planuri” cum as proceda in caz ca se intampla), dar mi-a ramas o frica fff mare: disparitia cuiva drag; acolo nu reusesc sa gasesc o schema cu care sa fiu impacata…. si scenariile apocaliptice isi fac de cap…

  19. As mai adauga 2 resurse care pe mine ma ajuta atunci cand trec, ca si tine, prin stari de genul asta.

    Cee ce tu descrii este autocompasiune, chiar de curand am explorat in plan personal nevoia asta si am inteles poate mai bine decat pana acum ce inseamna. Nu mila, nici macar iubire, ci mai degraba constientizare a faptului ca traversam un moment mai dificil, cu emotii care nu trebuie reprimate. Din acest punct de vedere, autocompasiune inseamna sa ne gasim puterea interioara, in opozitie cu ceea ce am fost invatati (ie. suntem puternici daca suntem duri/ critici cu noi insine etc).

    O alta resursa pe care am folosit-o mai mult in ultima perioada sunt catreva tehnici inspirate din Qigong… pe mine ma ajuta mult https://www.instagram.com/p/CeenWEwpgPp/

    • Printesa Urbana

      Multumesc, Adriana, foarte util!

  20. Dana

    Frumos articolul si multumim pentru deschiderea ta! Ma întreb dacă ai avut momente în care te simțeai singura chiar daca erai cu copiii, in care nu te puteai conecta deloc cu cei dragi, nu aveai stare si răbdare cu nimic, simțeai nevoia sa fi tot timpul cu cineva dar nici asa sa nu te poți relaxa si bucura, sa te gândești ca vor creste copiii si vor pleca la casa lor si rămâne un gol imens…si cum faci sa treci de stările astea…

  21. Elvira7

    Cred ca toti trecem mai mult sau mai putin prin asta. In multe cazuri vad influenta parintilor in ceea ce suntem si facem in viata noastra, dar la fricile din timpul bucuriilor cred ca acele vorbe spuse de parinti sau bunici au o prea mica importanta. Pot sa fie si cateva exceptii. Eu nu-mi amintesc sa mi se spuna vreodata ca voi da din ras in plans, poate cel mult se sugera ceva asemanator cand insistent faceam cate o prostie de care ma bucuram pentru care eram avertizata sa ma opresc, ca sa nu-mi para rau. Deci vorba aia ca daca te bucuri prea tare dai in necaz, la mine nu se aplica, si totusi am avut frici in momente de mare succes, bucurie, realizare. Este uman.
    Un fel de constientizare ca nu va fi asa de bine mereu, vor veni si nefericiri. Un fel de echilibru, sa nu cad prea de sus cand se va intampla. Singurul lucru la care am lucrat si mi-a mers foarte bine, a fost sa ma bucur atunci la maxim, sa accept ca nu va fi asa mereu dar ca nu am niciun motiv ca ceea ce va veni rau in viata mea sa strice acel moment bun. Eu am avut o perioada frumoasa in ultimele 2 luni. Rezultate excelente la copii, un Craciun fantastic, nimic special in ce priveste sanatatea, mi s-au facut cateva surprize absolut deosebite incat m-am simtit speciala. In perioada asta o verisoara a aflat ca are cancer la san si l-a si extirpat. O prietena a murit la o saptamana dupa nunta fiicei ei. Ne asteptam, dar fiica a trait tragedia. De Revelion o buna prietena mai in varsta decat mine mi-a soptit cu ochii in lacrimi ca fiicei ei i-a revenit cancerul de care crezuse ca scapase si doctorii nu-i mai dau sanse – aflase cu 2 zile inainte dar au tacut, sa nu strice cheful tuturor. Este tanara si are 3 copilasi. Pentru sot, copii, parintii si fratii ei va fi/este o tragedia. Altei amice i-a murit fiul intr-o excursie. Sotul alteia si-a dat cu toporul in genunchi, in timp ce era cu familia la cabana lor de la munte. Hm, am enumerat cateva din intamplarile altora din jurul meu in timp ce mie mi-a fost bine. Foarte bine. Realitatea din jurul nostru naste frici, subconstientul nostru stie ca va veni si randul alor nostri dragi sa moara, sa aiba un accindent, sa aiba inimi frante. Dar nu pentru ca suntem acum bucurosi. Cred ca aici trebuie sa lucram noi in situatia asta: sa nu mai invinuim pe altii pentru trairile nostre umane, si, fiecare in parte, sa vedem cum rationalizam incat sa nu ne fie stalcita bucuria din momentul bucuriei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *