Ce ar vrea adolescentul tău să știi și să faci

De vreo doi ani vorbesc, de fapt, nu, îmi scriu cu mai mulți adolescenți. Copii de 14, 15, 16, 17 ani. Unii îmi scriu o singură dată, de cele mai multe ori să se plângă de adolescenții sau de adulții din viețile lor (colegi, iubiți, profesori, părinți). Eu le răspund, ei nu-mi mai scriu înapoi și asta e. Cu alții îmi scriu intens câteva zile, apoi ne întoarcem fiecare la viața lui. Cu câțiva îmi scriu constant de multe luni, îi las pe ei mereu să scrie mult, eu le răspund că le mulțumesc că au încredere să-mi spună, le pun în mesaj și câteva lucruri pe care mi-ar fi plăcut să le aud la vârsta lor, cel mai adesea îi îndrum spre un adult de care se simt mai apropiați, sau spre consilierul școlar, dacă au probleme grave, altfel doar îi citesc și îi asigur că îmi pot scrie.

Un mesaj e recurent în multe conversații, unii copii îmi scriu așa: Te citesc mulți părinți, te citesc poate și ai mei, spune-le asta, scrie-le asta, poate dacă le spui tu, o să te creadă.

E un lucru pe care ei îl spun des, mult acasă și la școală, dar care nu ajunge la urechile adulților. Și eu știu de ce. Îmi imaginez des copiii mei spunând asta (ei nu sunt adolescenți încă, dar nici mult nu mai au până acolo) și imediat mă simt copleșită de griji și de nevoia de control. Așa că mă prefac că ascult, dar de fapt, vreau doar să combat, nu să aflu și să accept. Pentru că adevărul e că eu nu cred că ei sunt în stare să ia decizii pentru ei înșiși, pentru că îi văd mai mici decât sunt, mai nepregătiți decât sunt.

Cât de mult a însemnat pentru mine că mama m-a lăsat să aleg, deși i-a fost atât de frică! Ce multă bucurie îmi aduce drumul meu, ales de mine, din instinct, dar respectând valorile familiei mele! Cât de mult și-ar fi dorit soțul meu să poată alege el pentru el, vorbim des despre asta…

Ce ar vrea acești copii mari să vă scriu despre ei?

Ai încredere în mine, mamă, tată! Când eu îți spun că nu vreau să continui să fac pian, că vreau să încerc altceva, că nu vreau să dau la ASE și să lucrez într-o bancă, că simt că pot să fac mai mult cu desenul, că nu vreau medicină, ci dans contemporan, ai încredere în mine și nu mă obliga să fac ce crezi tu că mi se potrivește. Hai să vorbim, mamă, tată, despre motivele pentru care aș vrea să aleg eu pentru mine, lasă-mă să învăț responsabilitatea pe propria-mi piele, lasă-mă să-ți explic de ce cred că eu pot alege pentru mine mai bine ca tine.

Nu-mi mai spune mereu că eu sunt mică și tu ești mare, nu-mi mai spune mereu că eu nu știu cum e viața, că doar tu știi și că pentru că mă iubești, știi mai bine!

Știu că mă iubești, dar am nevoie să învăț să trăiesc singur. Fii alături de mine și dacă greșesc, ajută-mă să mă ridic. Nu mă ține în brațe ca atunci când aveam doi ani, acum am 15, 16, 17, 18!

Am nevoie ca viitorul meu să fie și în puterea mea!

Am nevoie să încerc!

Am nevoie să greșesc!

Ascultă-mă, dar cu adevărat!

Lasă-ți fricile și prejudecățile, și uită-te la mine! Mă vezi? Chiar mă vezi? Pe mine, cel adevărat, nu impresia ta despre cine sunt?
Sunt alt om decât tine, am alte dorințe și pasiuni, vreau să le hrănesc, vreau să țin cu mine!

Te rog să mă ajuți să țin cu mine!

Nu știu cum și dacă vă ajută asta. Eu mi-am făcut datoria și am scris. Am scris și pentru mine. Sper să nu uit mesajul acesta peste câțiva ani, când copiii mei vor simți asta, iar eu voi vrea să decid totul pentru ei, ca să le fie bine.

Photo by Gian Cescon on Unsplash

18 Comments

  1. Ana

    Am copiii inca mici dar ma sperie ingrozitor perioada adolescentei. Poate pentru ca ma stiu cam obsedata de control (wow, ce rau suna!) si mi-e teama ca nu-i voi putea lasa fara sa ma implic foarte mult, poate pentru ca mi-e teama ingrozitor de droguri/etnobotanice si ce-or mai fi acum. Poate pentru ca parintii mei m-au lasat fara prea mult ghidaj in acea perioada – cred ca s-au simtit coplesiti de indarjirea mea de independenta sau poate ca asa au stiut ei mai bine. Sper ca pana atunci sa construiesc o relatie puternica cu ei si sa reusim sa trecem cu bine.

  2. deea

    Scriu ca părinte de adolescenta, m-am regăsit și mi-am regăsit copilul in primele rânduri. Eu cu nevoia de a lua decizii și pt ea, ea cu “nu ma intelegi, nu ma Asculți , nu ma accepți”. Ulterior scrie doar de cariera, de aptitudini și înclinații in domeniul acesta, profesional oarecum. Am fost și eu un copil care a luat decizii pe el, din acest punct de vedere. Problema, discutand mai ales cu mulți psihologi, nu este acolo. Cel puțin fiica mea nu acolo se plânge ca nu e văzută, înțeleasă, acceptata.Eu ma bucur când își afirma independența, când are curaj sa își croiască un drum atât de diferit de al meu, când văd cum creste ea, cu adevărat ea, dincolo de tot ce imi imaginam ca ar face vreun copil al meu, când ii descopăr talente care ma uimesc. Am făcut tot ce am putut pentru a ii netezi calea ce și-o dorește, nu am vis legat se studii superioare, de vreun titlu. Dar din experiența mea ca părinte si din ce aud in jur, nu despre asta e vorba. E vorba despre comportamente riscante pe care adolescenții le văd ca fiind normale, e vorba de asumarea unor idei si a unor lucruri pentru care nu sunt pregătiți. Nu riscante ca grad de periculozitate imediata, ci ca impact pe termen mediu și lung. Fiindcă am prieteni psihologi si copilul meu merge de ceva timp la psiholog, exista in primul rând o bulversare mare legată de identitatea de gen, de orientarea sexuală.Niciodată pana acum, in zile noastre, nu se stia ca poți alege sa fii baiat, fata sau neutru, ca poți sa te iubesti cu băieți sau fete. Acum, aproape toate fetele sunt bisexuale declarate și chiar forțează relații fata-fata fiindcă este extrem de cool și incitant. Asta e din realitatea din jur, nu zic eu din capul meu. Fata mea de exemplu nu înțelege de ce ar avea o relație cu un baiat, nu are modele in jur, toate serialele și cărțile la moda descriu relații superbe între persoane de același gen iar relațiile hetero sunt abuzive, fade, superficiale. Mai au modele si in părinți care de multe ori sunt instrainati, divortati, abuzivi unul cu celălalt.
    Adolescenții sunt intr-o mare bulversare, poate dau impresia ca stiu ce vor dar mi se pare ca sunt mai derutați ca niciodată. Iar tot mediul online, toate rețelele sociale întrețin aceasta deruta. Doar ca ei tipa tare ca stiu ce vor, ca sunt maturi, ca e viața lor. Pentru ca a doua zi sa tipe la fel de tare dar pt lucruri complet diferite. Nu sunt toți așa, logic, dar mulți sunt. Iar controlul ăla al părinților e o gluma proasta, cred ca fata mea e aproape singura adolescenta din școala( gimnaziu, sa ne înțelegem) care nu are tigara electronica ( cel puțin sper ca nu are), care nu chiulește, care nu are relații tip “sugar daddy” etc. Dar tot e dezorientata in ceea ce privește genul, tot nu știe dacă i se potrivește mai mult sa fie fata sau baiat, cu siguranța relațiile normale i se par doar cele între același gen. Ma mir ca nu ma întreabă direct de ce stau cu taica-su și nu imi găsesc și eu o doamnă. Știu fete care au fugit de acasa fiindcă “mama nu accepta ca sunt baiat si nu vrea sa ma strige Ionuț”( orașe de provincie). Părinții sunt depășiți, unii pierd complet controlul alții devin obsedați de acest control, dar adevarul e ca nimeni nu îți poate da un sfat pertinent, logic, de bun-simt. Recent discutam cu o colega a carei fata a devenit anorexica, o alta colega are fata de 16 ani care o roagă sa ii facă o operație estetica majora, tot cu “mama, tu nu ma vezi, nu ma asculti, nu intelegi ca asta sunt eu”. Aceste cazuri nu mai sunt doar așa, am auzit pe cineva, sunt din ce in ce mai des in casa noastră. Ce bine si ușor ar fi ca singurele dileme de părinte de adolescent sa fie dacă îl mai ducem sau nu la pian sau dacă ii dam la pregătire la matematica sau istorie.

    • Printesa Urbana

      E interesant, am mai citit o parere similara pe un grup de parinti, in discutiile mele in licee si in conversatiile mele cu tinerii nu a aparut niciodata acest subiect, ma gandesc ca poate acolo e o lupta de putere cu parintele, de fapt, iar pentru multi in esenta nu e un subiect important?

    • Little

      Da, si eu ma intreb daca cumva acesti adolescenti nu au altceva mai adânc de rezolvat, iar povestile astea de gen sunt doar simptomul vizibil. Oare nu fac parte din generatia care a crescut cu un smartphone in mâna de la intrarea in clasa 1? Cu informatii truncate sau nepotrivite vârstei lor despre gen? Cu tableta si cu acces nelimitat la ecrane? Cu parinti ocupati cu serviciul, absenti sau plini de alte griji? Cu ceva ce a ramas neobservat la un moment-cheie din dezvoltarea lor? Nu inseamna ca e nerezolvabil, ci doar ca dezbaterea/discutiile cu ei ar avea nevoie de o recentrare abila cu ajutorul unei persoane perspicace, informate, care e capabila de o privire de ansamblu si neutra a situatiei.

    • Andreea L.

      Interesanta perspectiva; e greu sa fii parinte azi, e greu sa fii adolescent azi: in legatura cu identitatea de gen; nu inteleg de ce doar ceea ce elegat de sex e ..sa zic asa ..destul de acceptat; de ce identitatea de varsta( nu am 16 ani ci 24) nu se accepta, sau…alte identitati. Simpla mea parere este ca avem nevoie totusi de niste puncte fixe, de niste repere clare pe care trebuie sa le acceptam asa cum sunt pentru a putea functiona. Cum ar fi daca cineva ar veni si ar spune: vad albastru la semafor? ce i-am zice? e ok sa vezi albastru? sau? n-am raspunsuri..doar intrebari.

    • Jual

      Cred ca ceea ce descrii aici e valabil pentru o anumita virsta, as zice pina la 14-15 ani, cind se intra la liceu. Asa era si la gimnaziu la fiica-mea, multe fete erau „in cuplu” cu o alta fata. In general, adolescentii erau foarte preocupati de „cine e prieten cu cine”, schimbau de partener(a) platonic la fiecare 2 zile, certuri intre ei. Ei bine, dupa ce au intrat la liceu…parca le-a venit mintea la cap. Unii au prieteni, altii nu, dar relatiile homo nu mai sint (sau mult mai putin) afisate. De fapt, sint mult mai preocupati de lectii, de ce vor face mai departe decit de cine se pupa cu cine. Nu stiu daca are importanta, dar nu locuiesc in România si liceul de care vorbesc este unul normal, nu de elita, cine vrea sa invete are toate conditiile.

    • Florentina

      Buna! Mi-ar placea, daca esti de acord, sa ne auzim in privat pe tema aceasta.

    • Alina

      Foarte bun comentariul, pot regăsi in el situații asemănătoare. Am o fata de 13 ani, la fel, a apărut discuția “nu știu dacă sunt fără sau băiat, de ce ar trebui sa ma văd neaparat cu un băiat”- recunosc ca pe lângă toate celelalte situații specifice care ne dau bătăi de cap asta a venit ca Cireașa de tort, chiaaar nu ma așteptam. Discutand la fel si cu psihologul, am ajuns la concluzia ca este o situație mai des întâlnită decât credeam eu si ca nu reprezintă cu adevărat o întrebarea legată de indentitatea de gen in profunzime ci tot o reacție la trendurile existente si o noua întrebare la care trebuie sa își răspundă ținând cont ca este pusă pe tapet. Aceeași situație si legată de țigările electronice, băutura….fata mea îmi povestește ca sunt mult mai des întâlnire situațiile astea decât credeam eu. Mi-am pus întrebarea la un moment dat dacă este ea intr-un cerc cu influente proaste, sau o scoala nepotrivita ținând cont ca atunci când am mai “tatonat “ discuția asta si cu alți părinți reacția a fost de mare uimire si de “la ai mei nu sunt situații de-astea”. Oare nu sunt sunt copiii lor nu povestesc sau chiar acei copii sunt intr-o bula in care lucrurile astea nu se întâmpla?

  3. Mirela

    Copiii nostri au fetele 7, 8, baietii 10, 10. Baietii sunt foarte curiosi in privinta sexului si din pacate in ultima excursie in care au fost unul dintre colegii de acolo seara le-a aratat pe telefon filme porno!!! filme la care poate eu nu m-am uitat vreodata! Unul dintre ei s-a uitat putin si a renuntat, celalalt, a luat-o (ce zice el) ca pe o distractie si s-a uitat. Am discutat cu ei, ca nu e ok, ca de-aia sunt filme de adulti, ca de-aia ei la un film 13+ acasa se uita doar daca noi suntem de acord (la noi, la parintii cu care ii impartim nu stau lucrurile chiar asa).
    Si-atunci stiu ca va fi greu, deja e greu si mi-am amintit cand am citit de cartea asta : https://drgabormate.com/book/hold-on-to-your-kids/?msclkid=efd62592cf8411ec85eab7808c7db910 pe care o voi citi si care sper sa ne ajute sa ne pregatim.
    Cum sa zic, eu ma simteam foarte cool si linistita de cand erau mici (un baiat si-o fata dintre cei 4) pentru ca stiam ca nu-i cresc pentru mine ci pentru ei, pentru ca am fortat continuarea unor activitati o perioada cat sa vada daca le merge sau nu, dar la modul general foarte linistita in ce priveste alegerile lor viitoare (pe la 4 ani baiatul imi zicea ca el se va face pilot de curse, mie imi scapa o lacrima si ma gandeam , of Doamne ce greu ar fi, mi-ar sta inimia in loc la fiecare cursa a lui, dar…) „Poti sa te faci orice iti vei dori tu! Uite daca ai fi pilot de curse eu as tremura de teama sa nu patesti ceva dar te-as incuraja si as fi foarte bucuroasa pentru tine sa faci ce vrei tu.”
    Dar acum simt si eu ca nu mai e asa simplu – si cred ca putem doar sa tragem de a avea o relatie si a pastra comunicarea si tot ce-mi doresc e sa reuseasca sa vina in continuare sa ne povesteasca ce si cu cine fac…

  4. Alina

    Buna ziua,

    Si eu aud foarte des acest subiect, in scoli mai ales, incepand de pe la 12 ani.
    Am doua exemple in jur, 14 ani ambele.
    Multi parinti de pre-adolescenti care cauta sa accepte cu rabdare si foarte multi copii care nu stiu daca sunt „gay sau straight”, ceea ce mi se pare mai usor de dus decat cazurile in care copiii de 10 ani se identifica cu alt sex decat cel biologic. La psihologii specializati este clar o crestere in terapii pe aceasta tema. Ajunge copilul cu ganduri suicidare sau cu pretexte de bullying ori cu ideea de sex cibernetic, adus de parinti. Apoi copiii marturisesc o foarte acuta confuzie de gen si cu idei de schimbare a sexului. Ba unii incearca sa ia pastile cu hormoni dupa ce informatii gasesc pe net, lucru deja extrem de periculos pt metabolism si nu numai.

    Copiii trec prin adevarate drame. Uneori parintii stiu, alteori nu. Foarte diferita viata lor in timpurile de acum.

  5. Alina

    Poate fi si o lupta de putere, sigur. Nevoia de a se face remarcati, de a capata importanta sau de a fi priviti mai special. Este insa si un trend si o supra-saturatie in mediul copiilor. Carti, unele chiar recomandate, anime-uri, manga, netul cel cu nemiluita, androginitatea modelelor si personajelor, amalgamul valorilor si ideea preluata incorect de a nu discrima….un cumul de factori dar care atinge pe multi si din care iese aceasta directie nici hais, nici cea.

  6. O mamă

    Da, e greu de dus:” nu mă cunoști „, nu mă accepți „, nu înțelegi nimic „, ” nu știi ce vorbești ” și mai ales ” nu mă iubești și n- ai fost niciodată lângă mine”. Mă încearcă des gândul de a lua o pauză de la meseria de părinte de adolescenți …și totuși.. Mă supăr, greșesc și-apoi îmi spun că nu se poate să nu găsim soluții și că vor veni și vremuri bune …
    E important să fim lângă ei empatici, blanzi și iubitori. Vorba adolescentei mele:” când fac cel mai urât să mă iei in brațe, atunci am cea mai mare nevoie”.

    • Dan

      Eu zic să iei foarte în serios treaba cu „nu mă iubești și n-ai fost niciodată lângă mine”. Se poate croniciza și poți ajunge eventual pe la 60-70 de ani să te mai vezi cel mult o dată pe an cu copiii, asta dacă vor mai vrea să mai aibă de-a face cu tine.

  7. Madi

    Wow! Am întrebat imediat copila, de 12 ani, dacă știe ceva despre acest trend, dacă exista și îmi spune ca ea vede tot ce se intampla ( prezenta exagerata în filme, cărți, sm) doar ca pe un tool pt acceptare. Însă nu știe despre aceasta „tendinta de a fi cool”. Si mai mult, replica ei a fost: am trecut prea brusc de la homofobie la asta! Speechless!

    • ioana

      wow, ce matur gândește!

  8. Anca

    Nu cree că este o idee bună. Copiii la 15,16,17 chiar și 18 ani, nu cred că își dau seama de seriozitatea alegerilor lor. Eu am plecat de acasă la 17 ani, neascuktând-o pe mama. Mi-am distrus 15 ani din viață, care nu se pot repara. Dacă ascultam de ea, chiar știa mai bine. Fiimea de 13 ani la divorț l-a ales pe taica-su pt că acolo nu sunt reguli, nu este oră de culcare, nu o pune nimeni la învățat, nici să învețe să facă ceva prin casă. De la scolar de 9-9:50 a devenit una care abia a trecut clasa.

  9. ONICO

    În copilăria majorității oamenilor există o tendință spre bisexualitate, să nu uităm că femeile au clitoris, organ erectil corespondent al penisului. Tot la majoritatea, această tendință este temporara. Deruta apare prin promovarea identității de gen, despre care copiii afla de mici. Copilul, neintelegand că ceea ce simte este o etapă temporara (pentru majoritatea), pretinde ca-si poate alege sexul sau genul, pentru că e firesc, nu e așa, doar și copiii cuplului Jolie-Pitt fac asta. Să îți alegi identitatea sexuală e ca și cum alegi școala, jobul și partenerul, cam asta înțeleg ei și dacă nu li se explică faptul că ceea ce simt poate fi temporar, iau decizii care le marchează toată viața. Exista homosexualitate din naștere, acceptam și înțelegem asta, nu judecam, nu discriminăm ( așa ar fi normal), dar nu e ok sa expunem copiii la informații legate de identitatea de gen. Dacă aceste informații ajung la ei, trebuie sa li se explice, adaptat nivelului de vârstă, foarte multe aspecte legate de biologie și sexualitate.

  10. Milena

    Cred ca toate comentariile pe care le scriem aici sunt foarte subiective, pentru ca e vorba despre noi si copiii nostri. Chiar si tu spuneai ca te bucuri ca mama ta te-a lasat sa urmezi ceea ce-ti place, pe cand sotul tau nu, pana la urma si tu si el sunteti castigatori :). Si pe mine m-a lasat mama sa fac ce imi place si NU imi pare rau, DAAAR, mai mult de jumatate din viata mea de adult am trait-o la limita subzistentei neputand practic sa castig din ceea ce am studiat. Mi-ar fi placut ca un adult sa ma fi directionat spre abilitatile pe care le-am descoperit singura foarte tarziu- practic, as fi castigat niste ani buni din viata. Cred ca putem sa fim mai atenti la adolescentii nostri si sa le observam talentele, iar daca ei nu vor sa faca pian ci tobe 🙂 sa-i incurajam cu asta. Dar daca nu vor sa faca pian, ci vor sa mearga la coltul blocului sa fumeze, sa nu fim blamati ca fiind parinti neintelegatori. Cred ca problemele adolescentilor de azi sunt mult mai diverse, pentru ca au practic acces la tot universul, nu putem sa nu observam problemele identitatii de gen, doar ca am auzit ici colo de asta, ele chiar exista peste tot.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.