M-am vindecat de enuresis abia după 30 de ani. Cum și ce mi-ar fi plăcut să facă părinții mei în copilărie? Nu

Am primit aceste mesaj de la Alexandra, care își dorește publicarea lui aici, anonim, pentru voi. Este o poveste cu final fericit despre enuresis (episoade de pierdere necontrolată a urinei, mai ales în somn). Cred că poate fi de folos multor părinți. Iată mesajul mai jos.

Mi-am petrecut copilăria între casele bunicilor și apartamentul părinților din oraș. Când m-am născut, aveam 4 bunici în viață și 4 străbunici. Am avut o copilărie fericită, m-am jucat mult cu tot ce aveam prin jur, cu copiii de la bloc, cu copiii vecinilor de la țară și cu copiii de țigani pe care îi întâlneam când mergeam cu bunica să spălăm covoarele în vale. Petreceam ore întregi îmbrăcându-mă cu hainele mamei, cotrobăiam prin podul bunicilor după comori și fotografii vechi alb-negru și construiam baraje prin șanțuri după ploaie, cu băieții vecinilor.

La grădiniță am mers atât la oraș, cât și la țară. Am făcut școala generală și liceul în orașul în care locuiam pe atunci cu părinții mei. După care am plecat la facultate, am terminat-o, mi-am găsit un job bun și mi-am continuat viața.  Job fain, festivaluri de muzică și de film, mi-am umplut mereu timpul cu activități mișto, cu prieteni mulți și oameni faini. După care mi-am droit să schimb ceva și am plecat într-o altă țară pentru a-mi urma unul dintre visele mele de atunci.

Lucrurile nu au mers chiar bine, de fapt consider că plecarea mea în țară respectivă a fost un eșec, însă este totodată și eșecul care m-a adus în punctul a face terapie la modul cel mai serios. Faptul că nu m-am adaptat în țară respectivă din niciun punct de vedere (financiar, profesional, social) mi-a declanșat atacuri de panică și anxietate majoră. M-am întors în țară și am început să fac terapie.

Și prin terapie am scăpat  de boala de care sufeream: enuresis (definiție preluată din DEX: Boală care se manifestă prin pierderea necontrolată a urinei, în general în timpul somnului; incontinență urinară) Da, am suferit de enuresis până la vârsta de 33 de ani. Să te trezești în aproape fiecare dimineață într-o baltă de urină, tu fizic fiind absolut ok, să nu poți să-ti controlezi propriul corp și să nu poți să faci ceva ce celorlalți li se pare normal este greu de dus.

Am scăpat de efectele fizice ale bolii după un an și jumătate de terapie, celelalte efecte încă le mai tratez. În momentul în care am făcut conexiunea cu frică (o stare de frică/anxietate generală de orice mi se întâmplă: n-am luat notă bună la școală, o să pic examenul, o să mă certe șeful, o să-mi pierd jobul…) și cu repercusiunile acesteia în viața mea de zi cu zi, efectele fizice ale enurezisului au dispărut aproape peste noapte. Una dintre principalele cauze ale fricii a fost o traumă din copilăria foarte fragedă: o severitate dusă la extrem a unui adult în grija căruia am fost lăsată o perioda de câteva săptămâni în jurul vârstei de 1 an și jumătte.

De doi ani și jumătate nu mai sufăr de enuresis. Și deși încă mi se mai înnoadă lacrimile în barbă uneori la gândul că nu am încă propria mea famile, sunt foarte bine astăzi, mai bine ca niciodată.

Ce a însemnat această boală pentru mine ca adult: izolare la nivelul cel mai personal și dureros, multe lacrimi de care nu a știut nimeni, sentimente ascunse și neîncredere în mine. Da, am mulți prieteni datorită firii mele: sunt o persoană răbdătoare, bună, blândă și sociabilă. Îmi plac oamenii mult. Însă drama mi-am dus-o singură și în tăcere. Din adolescență n-am mai discutat nici cu părinții despre asta, ei acuzându-mă tot mai mult de rea voință. Nu am încă propria famile și nu am avut relații stabile și pe termen lung. Încă mă mai întreb uneori cum ar fi fost, dar înlocuiesc repede întrebare cu: abia aștept să văd cum o să fie!

Ce a însemnat pentru mine boala ca și copil: rușine, multă rușine, umilință, certuri, bătaie uneori, jigniri și foarte multă nesiguranță și neliniște. Plus o serie de injecții dureroase în zona inghinală pe care nu cred că o să le uit vreodată. Da, am avut o copilărie fericită cu toată neputința mea, părinții și bunicii au încercat să mă ajute cum au știut ei și în condițiile propriilor lor limitări. Fără să fie conștienți de efectele propriilor lor acțiuni, fără nicun fel de educație parentală sau access la terapie, au procedat așa cum au considerat ei că este mai bine. M-au dus la medici, la vraci, la sesiuni de bioenergie și la preoți. Însă uneori și-au pierdut răbdarea, au obosit să mai spele haine, cearșafuri, saltele și da, uneori m-au bătut și m-au certat.

Știți ce durea cel mai tare însă? Neîncrederea. Neîncrederea lor în mine când le spuneam că eu nu simt nimic noaptea și că nu pot să mă trezesc durea cel mai tare. Aș fi dat orice să mă creadă mama măcar o dată că nu pot să fac mai mult dacat mă străduiam.

Povestea mea are însă un final fericit: un terapeut bun, multă muncă cu mine însumi, dar cu rezultatele dorite în final.  M-am mutat iar în altă țară, unde m-am adaptat incredibil de bine, am un alt job bun și am descoperit alți oameni faini cu care să-mi împart pasiunile și cele mai bune prăjituri făcute de mine.

Și aș vrea să mă adrezez acum  părinților care au un copil ce suferă de enuresis: dragi părinți, știu că vă este foarte greu, extrem de greu uneori să duceți neputința copilului și să nu o luați ca pe un eșec personal. Însă va rog din suflet: aveți încredere în copil, ascultați-l și aveți răbdare cu el. Fiți atenți la comportamentul lui cu priviere la persoanele din jurului sau și totodată la persoanele cărora îl lăsați în grijă. Nu-l jigniți și nu luați în derâdere situația în care se află. Și încă ceva foarte important: nu vorbiți despre problema lui de față cu alte peroane ca și cum el nu ar fi acolo. Știu că simțiți nevoia să vă descărcați în fața unui alt adult, dar puteți să faceți asta când el nu este de față. Pentru copil, oricât de mic ar fi, este suficient de umilitor faptul că nu poate să facă ceva ce este considerat normal, el știe că nu este bine să facă pipi în pat, el știe cum miroase patul lui, îi este deja destul de rușine de ce face și de faptul că nu se poate controla. Mergeți la medicul pediatru, căutați un terapeut bun care să vă ajute și pe voi și pe copil și încercați să-l tratați cu multă blândețe, încredere și acceptare. Credeți-l din tot sufletul și aveți încă un pic de răbdare – situația prin care treceți are rezolvare. Efectele fizice trec ca și când nu ar fi fost acolo niciodată. Saltele și cearșafurile se spală. Umilința, rușinea și neîncrederea lasă însă urme adânci.

Vă mulțumesc!

Photo by Leyli Nova on Unsplash