Recunosc cinstit, nu am venit fără emoții. Dacă o să ne doară? Dacă n-o să mai putem sta? Dacă o să vrem să ne întoarcem? Dacă le va fi mai greu copiilor să se desprindă de prieteni după vacanță decât le-a fost când ne-am mutat, căci acum le e clar că vom rămâne cel puțin încă niște ani acolo?
Dar am venit și cu inima deschisă. Sunt încă atâtea lucruri aici pe care le iubim!
Oamenii. Unele locuri. Unele lucruri. Mereu va fi acasă aici, la București și la Piatra Neamț. Mereu, indiferent unde voi fi rezidentă în acte.
Și iată că ne-am întors, temporar, în vacanță. Am stat trei zile, apoi am mers în Grecia, în vacanța muuult așteptată la mare. O să scriu și despre asta dacă reușesc, acul altceva vreau să zic.
Am revenit în București, în apartamentul nostru dintr-un cartier obișnuit de case cu tramvai și blocuri în capătul străzii. Între mobilele noastre, care sunt toate tot aici (am luat cu noi doar cărți, haine, oale electrice, farfurii și pisica). Pozele cu noi pe pereți. Cu copiii noștri bebeluși, cu bunicii mei și tații noștri care nu mai sunt, amintiri din diverse vacanțe pitite peste tot, deh, locul nostru din ultimii zece ani.
Ne-am pus hainele puține pe rafturile goale, ne-am cumpărat un săpun și roșii roz.
Cum e?
Dulce-amărui.
Ca o împăcare cu iubitul care te făcea să te simți ca ultima proastă.
Într-un fel, e dulce, că ți-a cam lipsit, afurisitul!
Vă cunoașteți bine.
Îi recunoști mirosurile, el știe cum să te îmbrobodească, să te facă să te simți bine, îți șoptește la ureche ce vrei să auzi, închizi ochii și totul e lin, cunoscut, familiar, simplu.
Apoi însă deschide gura și-ți aduci aminte motivele pentru care l-ai părăsit.
Te cuprind iar furia, apoi tristețea.
Ieși pe stradă și calci într-un rahat de câine. Te înjură unul pe trecerea de pietoni.
Te uiți la strada ta, cu tot trotuarul distrus, găurit, cârpit, murdar. Parcă arăta mai frumos înainte. Sau doar mi se părea?
Apoi te vezi cu prietenii și-ți amintești toate după-amiezele leneșe, toate weekendurile în care stăteam noi la ei sau ei la noi și copiii ni se jucau împreună, și iar te înțeapă inima.
Casa ne-a primit tăcută. Cu pozele noastre pe pereți, cu cărțile noastre în bibliotecă. Cu mirosurile pernelor și saltelelor, cu urmele jucăriilor copiilor pe parchetul moale.
Ne-am reobișnuit repede cu ea.
Deși mi se pare mai mică. Om fi crescut noi…
E și asta parte din proces, mă gândesc. Să vedem cum ne va fi, zi după zi.
Mă pregătesc intens de lansarea de sâmbătă a cărții de educație stomatologică pentru copii și reluarea de duminică, dacă sunteți în București, ne putem vedea. Detalii aici.
Minunata comparatia cu iubitul care totusi trebuie sa si vorbeasca 🙂
Esti o persoana blanda, eu nu simt nici un fel de tristete la revenirile in ro – furie, furie si iarasi furie.
Eram curioasa cum va fi. Acu 4 ani eram la fel…cu emotii daca ne vom desprinde usor. La fel am lasat casa noastra cu miros in ea, cu desenele copilului pe pereti, cu masuratorile cat de mare a crescut…dulce amarui. Apoi noaptea am adormit, cu masina de spalat a vecinilor tremurand dormitorul, iar dimineata, mergand dupa painea de Pecica, mirosul mustind al lubenitelor (si nu numai) din gunoiul de vara venind de la baltile lasate de masinile de gunoi in mijlocul drumului, sau mirosului inecacios de carton ars a vecinilor afaceristi ce isi ard cartoanele in curte. Mno…lumea nu ma crede ca imi e dor de pasarele si veveritele ce ne viziteaza mica gradina…si ca Romania e mai prost „industrializata” cat Germania. Noi am facut un perete intreg de poze unde stam, unde ne vom muta in curand…pentru ca e normal sa te muti daca gasesti si ceva mai bun de inchiriat. O sa treaca repede acest dor, o sa fie doar Romania de vacanta si atat…si va si si atunci bine si peste tot. Sa va fie de bine!
Hey 🙂 I feel you!
Suntem de 7 ani in Uk, venim rar in tara. Ne e dor si nu. Spre surprinderea noastra ne-am regasit cu totul in Uk, ce tine de educatie, bun simt, comfort si lista poate continua. Spunea cineva mai sus, ca in Ro te simti acasa si nu trebuie sa te “prefaci”. Pentru noi e chiar invers. Aici in Uk nimanui nu-i pasa ca esti intr-o pereche simpli de blugi si ca nu esti scoasa din cutie, cum toti se asteapta in Ro. Clar m-as simti ca trebuie sa ies mai bine “aranjata” din casa in Ro, nu cumva sa “zica lumea” vrute si nevrute. Asta asa ca o paranteza.
Si din ce trec anii, usor usor incepi sa nu te mai regasesti in Ro. Parca toate s-au schimbat. Oamenii, cei apropiati chiar, prietenii…TOTUL…Iar daca stai sa analizezi, intelegi de fapt ca TU esti cel schimbat. Tu gandesti diferit, te comporti diferit, actionezi diferit. Ai “crescut” si ti se pare totul diferit. E un sentiment de intoarcere in timp 🙂
Acum 2 sau 3 ani cand am venit in Ro, chiar in drum de la aeroport (doar ce aterizasem), pe autostrada, unul frustrat ( nici nu mai stiu cu ce gresisem sau daca gresisem) a scos o sticla de plastic pe geam si a aruncat-o spre masina noastra. Atunci ne-am uitat unul la altul (eu cu sotul) si am zis: Welcome home 🙂 si asta e doar un exemplu.
Cum am spus… ne e dor si nu. Muuultee amintiri ne leaga. Cum ai spus si tu Dulce-amarui…:)
Bucureștiul încearcă să devină mai prietenos cu vizitatorii, chiar și prin „nimicuri” gen plata călătoriei cu telefonul în autobuz sau la metrou. Oricum, unora chiar poate să le placă atmosfera balcanică, inegalitatea vizibilă de exemplu prin faptul că s-au construit clădiri de birouri cu gazon tuns la milimetru, gard în gard cu case amărâte, locuite de o anumită clasă socială.
Altora poate să le placă o vizită la Casa Poporului, asezonată cu o așteptare într-un hol în care muncitorii taie cadre de aluminiu cu turiștii de față; alt balcanism. Alții pot să zâmbească la excesul de reclame stradale la platforme de pariuri sau la mesajele publicitare cu băut de bere după „dat la coaste” și pot eventual să se bage la o sală de păcănele sau la un club de noapte și să considere asta o vacanță reușită.
Nu văd însă prea mulți oameni care să se bucure de temperaturile ridicate din timpul zilei. Localnicilor nu le pasă – au „aer” acasă, în mașină, la servici, la magazin sau la mall, însă turistul de vară ar vrea să plimbe străzile și să caște gura la clădiri, poate să viziteze și o grădină, un muzeu sau un parc tematic (muzeul satului?), eventual să stea la o terasă în aer liber la prânz. Dar ce poți de fapt să faci cu temperaturi zilnice de 30-40°C, de la 10 dimineața până după 8 seara, în timpul sezonului de concedii de vară?
Am avut mirarea asta „chiar așa urât era și înainte?” de 2 ori: prima data când m-am mutat din București în Brașov și apoi când am plecat din țară. Mi se pare fascinant cum creierul nostru alege să nu vadă urâtul din jur. Sau o fi puterea obișnuinței? Sunt sigură că o să vă bucurați când o să vă întoarceți în Olanda! Bafta!
20 de ani de Italia aici!
Nu vreau sa te sperii, poate la voi va fi altfel, dar unul din motivele pentru care nu mergem des in tara este acesta: pleci fericit acasa, in vacanta (fara sa ai nimic de rezolvat pe la primarie, spital, politie) deci departe de viata reala.
Iesi, te plimbi, te intalnesti cu unul cu altul, razi, povestesti, mananci (asta cu mancatul e luuuuunga,zau) ce ai poftit dincolo si nu era ( de ex. papanasi, covrigi de la Gigi, etc ) si apoi iei avionul si in 2 ore a disparut totul.Totul!
Ti-ai dori sa nu mai pleci, sa ramai acasa, sa auzi numai romana, in parc, la mall, la piata, la radio… sa nu controlezi fiecare cuvant dintr-un mesaj de teama ca ai pus doi de „c” unde nu trebuia si un „t” unde de fapt trebuiau doi…sa nu mai incerci sa te imbraci cat mai banal ca sa nu iesi in evidenta, sa nu se vada ca esti strain sau sa se vada ca esti, dar de calitate pentru ca altfel …
Si cum e adevarat proverbul „Prefa-te pana reusesti!” cand te intorci acasa te simti liber si n-ai mai pleca.”N-ai mai pleca” asta devine tot mai greu, an de an, iar intr-o zi intelegi ca viata ta e dincolo.
Si asta este; mersul acasa e prea dureros, despartirea (de cata putere ai nevoie ca sa te desparti de persoana iubita? de mai multe ori, nu doar o data!), despartirea e mai grea decat toate bucuriile revederii. Te urci in avion si in 2 ore a disparut totul.Totul!!!
Nu te mai duci acasa, nu asa des, nu asa mult.
Poftele trec, dorul se vindeca, raman pozele!!
Repet, poate la voi va fi altfel…Va doresc sa fie altfel!
Sincer, nu cred ca va fi asa pentru noi, dimpotriva, ma tem sa nu mai vrem sa venim de frica nervilor de aici…
Doua zile cu trei drumuri in trafic prin Bucuresti si deja imi doresc sa ma urc in avion, plus mizeria, nervii oamenilor, of, nu, nu cred ca o sa regret vreodata lucrurile astea.
O inteleg pe Irina…
Sentimentele astea incep sa le am si eu dupa vreo 14 ani, asa. Nu as fi crezut niciodata(!!) ca o sa simt nostalgie, caci am detestat efectiv multe chestii in Ro si a fost visul meu sa plec afara.
Si parca pandemia a schimbat ceva, cand distanta a devenit reala cu avioanele la sol.
Cred ca abia dupa mult timp incepi sa simti cu adevarat „dorul”. Fara alte sentimente gen regrete, dorinta sau nu de intors sau altceva… doar un „dor” greu de definit.
Sase ani de Germania se fac anul asta. Fiecare drum in tara imi cimenteaza, din pacate, decizia. Nu e nici tara asta taramul unde umbla cainii cu Bretzeln in coada, indiferent cate RRRuri rulez tot Ausländer raman, dar strang din dinti si imi repet ca n-a plecat numai pentru binele propriu. In orice caz, nu mai simt ca era locul nostru in Romania si nu o mai pot numi acasa. E o decizie cu care te obisnuiesti, dar nu te impaci niciodata.
Cand ti-am citit postarea, am retrait toate sentimentele care le-am avut si noi cand ne-am vizitat casa din Romania dupa 6 luni in Germania. Exact aceleasi sentimente ne-au incercat si pe noi. Dor e doar de familie si prieteni. Dar sotul are o vorba, acasa este acolo unde simti iubire, te simti bine cu cei dragi si esti linistit. Pt noi, acum acasa este in Munchen, chiar daca ne mai e dor de familie, prieteni sau rosiile de gradina:)). Suntem mai linistiti, mai veseli, mai putina energie negativa si parca mai hotarati sa ne bucuram de natura si de lucrurilep pt care am facut schimbarea.
Sincer, se poate supăra cine vrea, dacă Bucureștiul e așa cum îl descrii (oameni isterici și rahat de câine peste tot), nu poți pune semnul egal între acest oraș și restul României.
Inca un articol frustrat. Nu stiu de unde tendinta asta a unor romani de a lua peste picior bastina la revenirea in tara. Eu inca nu am calcat in niciun rahat de caine in Bucuresti.
Intr-adevar, Bucurestiul e diferit fata de restul oraselor mari din tara si nu putem caracteriza Romania dupa el: e mult mai aglomerat, per ansamblu mult mai neingrijit, iar oamenii sunt mai iritati, mai grabiti, mai nemultumiti, mai vocali.
Viata in Bucuresti e ca un iureș, e pe repede inainte si din acest motiv si oamenii sau locurile sunt altfel, pentru ca trebuie sa se adapteze.
Nu doresc sa critic in vreun fel Bucurestiul care, de altfel, e totodata si un oras special, cu locuri frumoase, oameni minunati si multe oportunitati, ci doar am evidentiat aceste aspecte negative care ies usor in evidenta pentru un provincial ca mine (locuiesc in Iasi).
Stiu sigur ca eu n-as putea sa locuiesc in Bucuresti, pentru mine ar fi prea apasator.
Absolut de acord! Atata frustrare si critica a Romaniei. Sa fim seriosi! Emigrarea nu este usoara. Lasi in urma nu numai case si lucruri, lasi in urma parinti, rude prieteni. Cunosc foarte multi intorsi in tara din aceasta cauza. Eu cred ca e o alegere foarte personala. Am fost plecata din tara 4 ani, desi m-am.plimbat, aveam un serviciu foarte bun, nicicand nu m-am simtit mai singura! Si da, aveam prieteni, colegi de serviciu ok, insa imi lipsea familia extinsa, verile calde, muntii, imi lipseau toate, pana si străzile si obiceiurile, asa balcanice, imperfecte cum sunt.
Inainte de un mers in Ro, ma pregatesc mental si oricat ma pregartesc tot nu reusesc sa imi adun toate cate imi trebuie.
Ritmul profund al iritarii generale (cei fare nu dar si xei care au), lipsa simtului omunitar, abuzul crunt al animalelor, graba sa gatim cat pt un an in loc sa petrecem timp impreuna, sofatul fara nici o noima, discutiile si pe tematica vreme in stil enervant si mereu cerand cont vantului soarelui, critica fata de altii si datul necerut de sfaturi, atitudinea defetista….ma trantesc intr-o depresie pe care dupa fiecare calatorie imi aduc aminte ca mi-am facut-o singura.
Cand ma intorc la mine acasa, se asterne linistea, asa cu toate pb care sunt si unde locuiesc eu, se asterne linistea.
De aceea f rar merg in Ro…la un moment dat ma intristam ca nu am tragere de inima inspre acolo…acum nici atat.
Pr mine acasa este unde ma simt in pace si nu unde random m-am.nascut.
Pe lângă toate astea, adaugă și disprețul românilor față de țara lor. Stați unde sunteți și proslăviți-i pe alții, că suntem sătui de lamentările astea. De când puneți piciorul în România și până plecați, vedeți numai animale abuzate, maimute în loc de oameni și călcați întruna în căcat. Nu voi mai citi acest blog.
@Onico
Si care din toate acestea nu subt adevarate? Nici un bai ca eu am ales sa stau unde sunt :).
Intr-adevar, multa ura citesc printre aceste randuri… sunt curioasa de unde provine si, mai ales, daca ati incercat sa schimbati ceva in tara voastra?! Si, sa nu uitam, toata inspiratia pentru cartile tale, viata ta, tot ce esti azi, Printesa Urbana, au venit chiar de aici, din Bucurestiul acesta murdar, aglomerat, agitat. E simplu sa fugim…
Femeia scrie literal ca revenirea e dulce amaruie, dar tu citesti multa ura printre randuri. Ok.
Apoi intrebi daca a incercat sa schimbe ceva.
Eu zic ca dupa 15 ani de articole educative scrise pe blog plus 40 de carti educative scrise plus zeci de evenimente pe teme de educatie, parenting, sanatate mentala, violenta domestica etc plus sute de oameni ajutati direct, ar trebui sa fie clar pentru toata lumea ca da, a incercat din rasputeri sa schimbe ceva.
Dar se pare ca nu e clar, deci ok.
@Ani, nu e simplu deloc sa te cari, sa incepi de la zero altundeva si nu, nu fuge nineni, se pleaca incet dar ferm.
Daca se indrazneste sa se spuna adevarul…e ura. Normal, orice feedback constructiv sa nu il spui romanului ca el ori le stie pe toate deja ori e perfect.
Dupa ce vezi si stai in alte locuri, iti pierzi naivitatea unui patriotism nenecesar si realizezi ca Ro e cum e cum. No ca nu ne place sa auzim ca Ro e cum e, asta tine de egoul fiecaruia.
Daca nici Ioana nu a mai incercat sa schimbe ceva in Ro, nu stiu ce intelegi tu prin incercat.
Ani, io cred ca cei care nu pot digera un feedback constructiv, au pb mii nerezolvate…deci spor la rezolvari, ca nu e usor.
Adevărat… Fiecare revenire in țară e cu entuziasm si durere, iar despărțirea de cei dragi când pleci iar, te sfâșie… Tot simt că aici, în Belgia, nu este casa mea, nu este viața mea, nu e sufletul meu împăcat, oricâte argumente pro aș aduce și aș încerca să mă conving singură că am făcut alegerea corectă. Sunt multe lucruri care nu funcționează în țară, dar și aici sunt lucruri care te șochează. Spre exemplu, tot dăm exemple mizeria din unele orașe din România, dar așa mizerie ca în Bruxelles nici măcar în orășelul meu din Moldova nu mai este. Asta m-a făcut să mă trezesc, cumva, din visare și să-mi dau seama că perfecțiunea nu e nicăieri și să nu am așteptări mari, indiferent unde aș fi. La urma urmei, cred că fericit ești acolo unde sufletul tău e împăcat și simți că respiri din plin.
Recunosc, nu îmi place Bucureștiul. Prea aglomerat, prea gri. Nu am locuit niciodată acolo, dar am ajuns în Capitală în calitate de turist și de nevoie de câteva ori. Totuși… comentariile răutăcioase lăsate de unii utilizatori mi se par mai degrabă frustrări. Unii ajung să demonizeze România doar pentru că ei nu au fost în stare să se realizeze aici sau pentru că nu au reușit să își găsească locul. Nu generalizați! Nu toți românii sunt la fel, nu toate orașele sunt la fel, nu toate situațiile sunt la fel. Locuiesc într-un oraș mic din Moldova (atât de blamata de necunoscătorii care nu vizitează ca să vadă cu ochii lor despre ce e vorba, ci stau doar cu ochii în TV la știrile de la ora 5 și la emisiuni de genul Acces Direct). Un oraș curat, cu parcuri extraordinare, cu activități culturale în fiecare săptămână organizate de muzeu, biblioteca și alte instituții, cu festivaluri internaționale, cu oameni veseli care salută, care ajută. Nu este totul perfect, dar unde este? Am rude și prieteni plecați în toată Europa, fiecare mânat de motive diferite: mulți pentru bani, unii pentru experiență, alții în căutare de societăți mai civilizate. De la badante la medici. Culmea, toți vor să revină în România la un moment dat. Nu am auzit pe unul, după ce a trăit ani de zile acolo, că vrea să rămână definitiv în țara de adopție. De ce? Pentru că, după spusele lor, pe nicăieri nu sunt lucrurile cum ar trebui să fie și pe nicăieri nu este ca acasă. Fiecare societate, fiecare țară are plusuri și minusuri. Nu spun că nu sunt români care s-au regăsit foarte bine în străinătate și sunt mulțumiți cu noua viață. Totuși, să critici și să arunci cu noroi în țara în care te-ai născut și te-ai format bag de seamă că a ajuns sport național pentru o parte din conaționalii plecați. Cred că asta spune mai multe despre ei decât despre țară.