Dacă părinții mei ar fi fost mai atenți la mine, ar fi aflat ce ascund

Am primit acest mesaj pentru voi pentru rubrica #CititoareleScriu. Sper să vă fie de folos.

Bună!

Mă numesc Maria, am 35 de ani şi locuiesc într-unul dintre oraşele mari ale României. Sunt căsătorită, am copii şi o viaţă frumoasă. Cu toate acestea, încă mă bântuie amintirea unei agresiuni sexuale pe care am suferit-o în adolescenţă şi prin intermediul blogului tău aş dori să trag un semnal de alarmă pentru părinţii care se mulţumesc doar să îşi întrebe copiii dacă sunt OK şi să li se răspundă simplu „Sunt bine”.

Am crescut într-o familie unde tatăl era ocupat şi lucra mai tot timpul, iar mama era (şi încă este) o fire foarte anxioasă şi depresivă. Tata nu obişnuia să ne întrebe niciodată cum suntem sau ce mai facem, mai mergeam noi să îi povestim diverse întâmplări de la şcoală, dar şi pe acelea trebuia să i le spunem repede, pentru că mereu avea ceva mai important de făcut. Mama era oricum o fire foarte sensibilă şi dacă începeam să îi povestim ceva mai supărător, imediat intra în panică şi se gândea zile întregi la asta, fără să mănânce mare lucru sau să facă ceva productiv. Mereu evitam să îi povestim părţile rele, doar pe cele bune sau foarte bune. Deci cam acesta era contextul familial.

Am început să merg singură la şcoală când aveam vreo 11-12 ani, aveam doar vreo 2 km de făcut şi eram o fire energică, făceam multă mişcare şi părinţilor li s-a părut o idee bună. În vacanţe, mergeam singură şi până la piaţă sau la magazine, deci eram obişnuită şi, deşi locuiam într-un cartier rău famat, mai mult de nişte priviri insistente şi fluierături nu am avut parte pe parcursul a 2 ani (eram frumuşică, înaltă şi subţirică pentru vârsta mea şi păream mai mare cu 2-3 ani).

La vârsta de 13 ani, am început să fac câteva şedinţe de kinetoterapie în vacanţa de vară, la vreo 2,5 km distanţă de blocul meu şi, evident, mergeam singură. Prima jumătate a drumului era dreaptă şi trecea printr-o zonă industrială, cu fabrici, puţin circulată de oameni sau maşini, dar îmi plăcea, pentru că mergeam în linişte şi era plăcut.

Într-una din zile, în drumul spre una dintre şedinţe, mergând pe acea bucată de drum, am simţit deodată o respiraţie profundă la urechea mea şi o mână pe fund. Am înlemnit. Degetele acelei mâini înaintau spre vagin şi făceau o mişcare de pătrundere, apăsată, iar mâna continua să mă mângâie insistent (aveam totuşi pantaloni lungi, dar subţiri). Am reuşit să întorc doar puţin capul şi am întrezărit un tânăr (cam între 25-30 ani), care începuse să îmi şoptească diverse lucruri la ureche. Totul a durat cam 30 secunde, apoi m-a împins uşor în lateral şi a plecat înainte. După alte câteva secunde, în care am stat împietrită acolo, în mijlocul drumului, nereuşind să îmi dau seama ce mi s-a întâmplat, am pornit şi eu din loc, căci era târziu şi trebuia să ajung la şedinţă, deşi picioarele îmi tremurau şi mintea mi se blocase. Simţeam doar că trebuie să o iau repede din loc. M-am uitat pe drum şi înainte şi înapoi, nu mai era nimeni. Omul acela o luase la dreapta în capătul drumului şi se făcuse nevăzut.

Am trecut în câteva minute de zona nepopulată, am ajuns iar printre oameni. Grăbisem pasul. Deodată, am simţit aceeaşi mână pe fund, aceleaşi degete insistente, aceeaşi şoaptă lascivă în ureche. De această dată, a durat doar 10 secunde, omul a luat-o iar repede înaintea mea pe o străduţă lăturalnică. Paralizată, m-am uitat din nou în jur: plin de oameni, care se uitau la mine şi treceau mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În mintea mea răsuna doar: „Nimeni nu a văzut nimic? Dintr-atâţia care sunt în jurul meu, totuşi, nimeni nu face nimic?”.

Atunci am început să alerg şi m-am ascuns la prima intersecţie în spatele unei tonete de ziare. Nu a durat mult şi l-am văzut din nou pe acel bărbat apropiindu-se. Mă căuta insistent din priviri. S-a învârtit preţ de câteva minute prin zonă, timp în care eu urmăream totul cu groază, gândindu-mă că ar putea să mă vadă, iar când mi-am dat seama că au trecut minute bune de cand nu mai era prin preajmă, am traversat repede două străzi şi am alergat practic pe ultima porţiune de drum, până la cabinetul de kinetoterapie.

Am ajuns acolo albă la faţă, tremurând toată, cu destulă întârziere. Kinetoterapeuta m-a întâmpinat şi m-a întrebat ce fac. Era tânără, avea maxim 30 de ani. Am reuşit să îi spun doar că am fost urmărită şi pipăită, iar răspunsul ei, pe un ton neutru, a fost doar: „Da, nu e nimic nou, se mai întâmplă”. Am rămas din nou şocată. Aveam doar 13 ani. Nu mai luasem contact cu asemenea vulgarităţi până atunci. Nimeni nu îmi mai invadase spaţiul intim. Iar pentru ceilalţi era normal?

Ora de kineto a continuat ca şi celalalte dinainte. Dar eu nu am mai fost cea dinainte. Ani întregi am evitat să mai calc pe drumul acela, iar când mergeam la restul şedinţelor, o luam pe un drum ocolitor, pentru care plecam de acasă cu minim o jumătate de oră mai devreme. Părinţii nu m-au întrebat niciodată de ce plec mai repede decât de obicei. Dacă trebuia totuşi să ies cu ei în oraş şi să trecem pe acolo, îi rugam să o luăm pe partea cealaltă. La fel, nu m-au întrebat niciodată de ce.

Mama niciodată nu a vrut să creadă că este ceva suspect, de frică să nu afle ceva dureros şi să sufere (conta mai mult suferinţa ei decât a mea). Tata nu a avut niciodată habar de nimic, pentru că nu se străduia să afle ce e în sufletul nostru. Aştepta mereu să venim noi să îi spunem (de parcă ar fi fost ceva perfect normal să audă deodată: „Hei, tati, azi am fost urmărită şi pipăită de un tip, hai să discutăm despre asta!”).

Acum, de când sunt mamă, am realizat cât de important este să vorbeşti cu copiii tăi. Eu nu tolerez un simplu „Sunt bine”. Îi întreb în fiecare zi ce i-a întristat, ce i-a făcut fericiţi, fără prea multe insistenţe, dar sunt foarte atentă la privirea şi la tonul vocii lor când îmi răspund, ca să îmi dau seama dacă sunt sinceri sau nu. Încerc  mereu să le dau sfaturi cu privire la viaţa lor, să fiu, mai mult, prietena decât mama lor. Unui prieten te destăinui mereu, unui simplu părinte mai rar. Le povestesc mereu diverse întâmplări din viaţa mea. Dacă ei văd că eu discut despre trăirile şi problemele mele, sunt şi ei mai deschişi să mi le spună pe ale lor. Nu le vorbesc numai de partea frumoasă a lucrurilor, ci şi de cele rele, de răutatea oamenilor, de violenţă, de moarte, de absolut orice (desigur, pe înţelesul lor). Chiar dacă sunt încă mici, îmi dau seama că înmagazinează totul, pentru că mereu îmi pun întrebări şi aleargă mereu la mine la orice nelămurire, de orice natură ar fi ea. Nu vreau să treacă prin viaţă feriţi de orice rău, nu cred că acesta este scopul, ci ca anumite experienţe să nu îi ia pe neprevăzute, să ştie cu ce şi cu cine au de a face şi cum pot să acţioneze: să povestească, să ceară sfatul, să ceară ajutor sau să ia ei înşişi atitudine. Nu creştem păpuşi fericite, creştem nişte oameni, care vor da piept cu toate răutăţile acestei vieţi. Şi trebuie pregătiţi din timp pentru asta.

Aş fi vrut din tot sufletul să îi pot povesti mamei mele atunci prin ce am trecut. Dar am ştiut că dacă vorbesc, îşi va face mii de mustrări de conştiinţă, va intra în depresie şi nu va mai fi om o bună bucată de vreme. Aşteptam măcar din partea terapeutei mele, o persoană obiectivă, măcar o îmbrăţişare sau un sfat, dar ea s-a comportat de parcă era ceva relativ normal. Mi-am zis că şi alţii vor reacţiona la fel, aşa că am ales să tac şi să trec peste aşa cum pot. Dar nu am trecut. Am simţit nevoia să le povestesc tuturor prietenilor mei din viitoarele relaţii acest episod, deoarece simţeam că este un aspect al vieţii mele peste care nu am trecut şi pe care poate ei mă vor ajuta să îl depăşesc dacă mă descarc. Ştiu că nu a fost un abuz sexual în adevăratul sens al cuvântului, dar atingerea aceea m-a urmărit mult timp şi parcă nu mai era mult şi se întâmpla. Poate, dacă vorbeam, acel om ar fi fost urmărit de poliţie prin zonă şi eventual prins, ca să nu mai rănească şi pe altcineva. Poate mergeam la psiholog şi scăpam mai repede de trauma asta. Am ales să spun povestea public acum, deoarece cred că, până la urmă, am învăţat ceva din ea. Şi poate alţi copii, cu părinţi mai implicaţi, vor şti ce să facă.

Mulţumesc!

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4218

11 comentarii

  1. Imi pare rau pentru experienta.. cu siguranta te poate marca, chiar depinde de persoana. Am prietene care, trecand prin asta, s-au intors si au dat 2 capace si le-au zis ca sunt niste tampiti, si nu au fost afectate. Eu am fost afectata de mult mai putin. Tin sa mentionez doar un lucru : terapeutul nu are voie sa iti invadeze spatiul personal pana nu simte ca te simti TU in siguranta in corpul tau. Desi tu iti doreai o imbratisare… Mai ales intr-un caz ca al tau, in care fix spatiul personal ti-a fost invadat, e si mai delicata aceasta apropiere .. dar va veni un timp in care corpul va fi si in siguranta. Multe imbratisari si putere!

    • Un MARE OM a spus cândva: „Gradul de civilizație al unui popor se cunoaște după felul în care își tratează femeile, copiii și animalele” – Mahatma Gandhi. Din păcate, poporul român este departe de ce ne-am fi dorit de la urmașii celor mai viteji și mai drepți dintre traci. Eu nu sunt femeie, sunt bărbat, dar am o fată. Cunoscând aceste riscuri din societatea noastră mi-am educat copilul dându-i toate mijloacele de apărare dpdv fizic. Am instruit-o in tehnici de autoapărare și i-am zis că niciodată să nu ierte o tentativă de agresiune și că nu va avea de plătit nici o consecință atunci când își apără integritatea fizică și psihică. De cealaltă parte, soția mea a discutat toate problemele de discutat într-o relație mamă – fiică așa încât copilul s-a dezvoltat armonios și fără probleme de felul celor descrise de tine. In societatea noastră foarte multe probleme pleacă de la comunicare, mai exact de la lipsa ei sau de la lipsa calității ei . Mă opresc aici, altfel voi scrie un roman… dar vă sfătuiesc pe toți cei care citiți aceste rânduri să vă învățați copii sa RIPOSTEZE vehement și cu forță la orice tentativă de genul descris în scrisoarea Mariei. Să fiți iubiți.

  2. Si eu am trecut prin ceva similar si la fel mi s-a raspuns cu “e ceva normal”. Nu, nu e. Barbatii nu inteleg cum e sa te uiti mereu peste umar, sa te simti mereu in nesiguranta, iar multe femei neaga realitatea, acesta fiind modul lor de coping.
    Iti recomand sa faci cateva sedinte de terapie, sa poti vindeca aceasta trauma.

  3. Este greu să dai voice unor asemenea atrocități când societatea noastră încă le acceptă tacit; te înțeleg, și eu la rândul meu am fost pipăită de mai multe ori de către șoferul unui autobuz, remarci sexuale pe stradă despre sex oral pentru că aveam buzele mari și eram mai dezvoltată la 13-14 ani și nimeni nu le spunea nimic; să vezi cum în stația de autobuz nemarcată claxonează și frânează constant mașini ca și cum este dreptul lor…aș vrea să le compar cu ceva dar nu am cu ce din păcate; să nu mai spun că am avut o experiență mai traumatică înainte când aveam 9 ani…reacția adultului? o mustrare pentru ambele părți ambele fiind minore; din păcate lumea nu vrea să accepte că se întâmplă aceste lucruri peste tot și preferă să le ignore crezând că vor dispărea și nu vor lua glas; când i-am spus mamei mele despre cel cu acea persoană mi-a spus că îi pare rău și că a trecut timpul de atunci, de ce mă reîntorc acolo? noi, victimile le putem da voce pentru ca și alte persoane să se ferească și să nu mai sufere la rândul lor!

  4. cred ca chiar se încadrează la abuz sexual ce ai pățit. imi pare rau.
    am avut cam acelasi tipar de părinți și dacă mi s-ar fi întâmplat asa ceva n-as fi spus acasa.
    E o inversare de roluri, copilul sa fie părintele, sa își protejeze părintele, în loc sa fie invers.
    te îmbrățișez!

  5. Si totusi… ce se poate face in acest caz? Sa reclami la politie? Iar o copila cum s-ar putea apara? E cum e mai rau, daca reactioneaza in vreun fel, risca sa il sperie sau sa il enerveze pe agresor, si lucrurile pot degenera. Aveti idei bune de pus in practica?

  6. Si daca am povestit la ce mi-a folosit. Răspunsul a fost ca mi-i s-a parut mie, nu ca as fi fost urmarita si atacată. Soluția mea: o greutate de 500gr in geanta mereu si a doua oară cand s-a mai intamplat in plina strada aglomerata m-am apărat de nu a știut ce-i cu el si a fugit zicand ca sunt nebună. La 20 de ani distanta inca port un spray cu piper mereu in buzunar gata sa il folosesc si mini alarmă sa alerteze lumea din jur desi nu a mai fost cazul de atunci.
    Angoasa rămâne la ani buni distanta din păcate.

  7. Draga mea, am citit lăcrimând tot ce ai scris mai sus… din nefericire cred cu tărie, că nu ești singura care trece prin așa ceva, dar în cazul copiilor,iți dau dreptate, trebuie să comunicăm cu ei zilnic, mereu, oriunde si oricând, sunt parte din noi,și da e bine să prevenim decât să tratăm…Îmi pare nespus de rău prin ce ai trecut fiind doar o copilă ?
    Numai bine îți doresc și capul sus!

  8. As mai avea o intrebare, poate ma puteti ajuta: ce facem cu fetele la care reactia la un astfel de eveniment nu e ‘lupta sau fugi’, ci ‘ingheata’? Aveti idee, se poate schimba acest raspuns al corpului? Multumesc!

  9. Inteleg perfect despre ce este vorba. Am trecut prin experiente similare la diferite varste, atat in adolescenta cat si in tinerete. I-am povestit una dintre experiente fostului meu sot si el a ridicat din umeri, fara sa inteleaga socul pe care l-am trait cand un om al strazii s-a apropiat de mine si mi-a pipait cu putere sanul. Asemenea sentimente si socul pe care il traiesti, nu pot sa-l inteleaga doar femeile. Te simti neputincioasa, simti furie, fara sa te poti declansa sau razbuna pe cel care ti-a provocat aceste stari.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *