Zilele trecute am avut câteva conversații în contradictoriu cu mai mulți comentatori. Se întâmplă frecvent, nu a fost ceva deosebit, săptămânal postările mele ajung la peste un milion de oameni, dintre care câteva mii se și exprimă în tot felul de feluri (majoritatea o fac civilizat și argumentat, slavă Domnului, calitatea conversației în comunitate a crescut în ultimii ani, dacă nu cumva deschid o conversație despre educația sexuală, de exemplu, atunci o luăm la vale și aterizăm direct în troaca porcilor). În fine.
Uitasem cât de puțin doresc oamenii să-i înțeleagă pe ceilalți, cât de prinși suntem în propriile vieți și cum vedem doar greul de la noi și ușorul de la alții, fără să ne dăm seama că asta ne face rău și că există și altă cale…
Despre cum să fii scriitor nu e o meserie adevărată o să scriu altă dată (se întâmplă frecvent să fiu trimisă la muncă). Și despre cum dacă îți place ce faci, n-ar trebui să fii plătit pentru munca ta, pentru că nu-i așa, un serviciu e musai ceva ce faci în silă, exclusiv pentru bani. Ferească Dumnezeu să faci bani din ceva care-ți place! Aia nu e muncă și n-ar trebui plătită!
La fel și dacă muncești pentru tine. Lux, nenică! Nu se gândește prea multă lume la faptul că cel mai adesea nu ai weekend, muncești și în vacanțe, nu îți aduce nimeni clienți, nu ai concediu medical plătit și nici vacanțe, dacă nu muncești nu ai bani de mâncare, nu există colegi de echipă care să-ți țină locul când te simți rău, faci de toate tot timpul și uneori clienții nu plătesc la timp orice-ai face. Dar despre asta, altă dată.
Azi e despre nevoia noastră de a trage înapoi jos, la etajul îndoielilor și regretelor, pe oamenii care par să facă ceva ce le place și cu care au succes (și pentru care muncesc o grămadă).
Ce faci tu nu e muncă adevărată!
Tu ai noroc, nu mergi la birou!
Ce bine de tine, îți place ce faci, deci nici măcar nu putem spune că muncești!
Toate acestea sunt prejudecăți, sunt pseudo-adevăruri remestecate și nedigerate pe care le trecem de la o generație la alta pentru a ne justifica neputințele. Dar ce facem în proces este că ne programăm și copiii pentru o viață plină de regret și frustrare, în loc să-i inspirăm să viseze, să caute soluții, să se inspire de la cei pe care-i admiră, nu să le caute cusur, să crească mereu, să ajungă acolo unde își doresc și să fie recunoscători pentru asta.
Poate că părinții noștri nu au reușit să facă asta, deși au încercat. Probabil părinții lor au suferit de foame, așa că și-au îndrumat fiii și fiicele către meserii care păreau sigure și cât de cât bănoase. Poate că ce și-au dorit ei pentru sine nici nu s-a pus vreodată în discuție. Așa avem mulți medici care și-ar fi dorit să fie profesori și profesori care și-ar fi dorit să fie grădinari.
Așa au fost timpurile atunci, toată lumea încerca să supraviețuiască și toți părinții de când lumea vor binele copiilor lor.
Dar acum suntem aici noi, cu acces la atâta informație, cu o viață mai ușoară ca cea a părinților și bunicilor noștri, cu aparate care fac lucruri în locul nostru, iar asta ar trebui să ne dea timp să ne gândim un pic. Să ne scoatem capul din fund, cum ar zice Connie.
Cum mă raportez eu la propria viață? Ce fac cu ceea ce-mi doresc? Cum reacționez la succesul altuia? Cât de victimă sunt? Ce fac pentru succesul meu? Ce model are copilul meu în mine? E corect să-i cer lui să fie mai bun la școală, câtă vreme eu încerc să-mi ascund eșecurile făcând pe superiorul pe facebook?
Nevoia asta de a avea mereu dreptate în discuții sterile cu străini arată că suferim. Că avem nevoie de validare, de atenție, de iubire, de progres în ce facem. Nu le obținem certând pe alții care au ajuns acolo unde ne-am fi dorit și noi, dar poate pe alt drum.
Vrei și tu să câștigi bani din ce îți place? Cere un sfat de la un om care face asta.
Vrei să lucrezi pentru tine? Începe să cauți informații și feluri de a o lua pe drumul acesta.
Dar înainte de toate astea stai un pic tu cu tine. Fii sinceră. Vezi ce doare acolo. Ce strigă. Ce vrea să fie văzut. Ascultă-te pe tine, nu ce ai auzit de la mama și de la bunica. Tu, tu ce vrei?
Am lucrat 30 de ani i fabrica.Si pot spune ca în cele mai multe locuri mi-a plăcut.Mi-a plăcut sa merg la serviciu, mi-a plăcut ce făceam,deși nu ere usor și erau momente când îmi venea s.a las balta totul.Cred ca indiferent de ce faci,ca scri sau cosi,sai faci mobila sau .. ,contează sa îți placa ce faci,sa pui suflet.Sa vezi frumusețea lucrului ieșit din mâinile tale.
Draga Ioana, eu ma bucur foooarte mult ca existi si faci ceea ce faci! Pe mine, cartile tale pentru copiii m-au ajutat sa enorm in relatia cu fetele mele ☺️. Vorbesti frumos si pe intelesul copiilor, simplifici si in acelasi timp atingi foarte multe subiecte!!!! Abia astept carti pentru adolescenti, fetita mea mare se apropie de 12 ani; provocari noi :). Multumesc!
O sa-ti spun un lucru, cu riscul ca-mi iau castane „fara numar” si eventual urmeaza un cor de vaiete, din categoria „vai, dar cum poti sa spui asa ceva, esti frustrata, esti cutare, acuzi, lovesti, ranesti, faci, dregi, nu esti bine cu tine” – poate ca nu din partea ta, dar de la admiratoarele neconditionate, foarte posibil. N-ar fi nici pe departe prima data.
Personal, nu vad absolut nimic rau in a castiga bani facand ceea ce-ti place. Chiar daca nu ma mai regasesc de multi ani in targetul tau si de multe ori nu citesc un articol integral pentru ca realizez ca nu mi se adreseaza, n-o sa ezit niciodata in a spune ca scrii bine si ti-ai crescut foarte eficient brandul. Acestea fiind zise, am retinut (acum multa vreme, ce-i drept) indemnul tau catre mame de a sta cat mai mult acasa cu copiii, chiar daca astfel veniturile lor au de suferit, dand exemplul personal si repetand de mai multe ori ca nu job-ul sau cariera conteaza.
Eh, asta nu mi s-a parut ok nici atunci si nu mi se pare nici acum. Tu esti o exceptie, care nu ar trebui generalizata (sper ca toata lumea e suficient de matura si realista pentru a nu se agata de clisee desprinse din „Fluturi” de Irina Binder, gen „universul conspira, ajunge sa crezi ca sa se intample samd). Se intampla si asa, dar nu este o regula. A indemna mamele in mod repetat sa stea acasa ca uite ce bine a functiionat la tine nu e fair, pentru ca foarte putine persoane pot face ceea ce faci tu, respectiv foarte putine pot ajunge la nivelul tau de venituri lucrand de acasa. Se creeaza false asteptari, si asta e cel mai scurt drum catre frustrari si atacuri.
Daca n-am fost injurata inca pan-acum, as vrea sa spun sa continui cu ce faci, fara a te mai explica si justifica atat. Daca toata lumea te aproba si te place, nu e in regula. Deloc nu e.
Eu cred ca am trai intr-o lume inmiit mai buna daca majoritatea oamenilor ti-ar urma exemplul si si-ar dezvolta cele mai bune calitati, punandu-le in serviciul celorlalti, in loc sa se chinuie sa faca bani inventand produse pentru nevoi create… toti avem un potential, daca ne-am stradui sa ni-l atingem fara sa ne gandim la bani in primul rand, restul vine de la sine…
As vrea sa profit de articolul tau pentru a-ti face cunostinta cu un antreprenor, un fotograf, un artist, un om foarte asemanator tie, dar cu un public mult mai… nisat 🙂 il admir foarte mult pentru ce face si m-as bucura enorm sa poata avea acces la un public mai larg. Eu tocmai imi aleg cateva tablouri din oferta lui superba, si imi este foarte greu sa ma hotarasc. Aruncati si voi un ochi, chiar daca nu cumparati nimic, o sa fie a „breath of fresh air”:
http://www.dorinbofan.com
Două idei care mi-au trecut prin minte după ce am citit acest text:
Prima – creatorii de conținut, de la un punct încolo, au oameni angajați special pentru comunicare pe social media. Unii vor spune că e doar din economie de timp, sau că de la un nivel financiar încolo trebuie să-ți „optimizezi” mai bine orele active, dar secretul lui Polichinelle e că, indiferent ce conținut publici (sau prin ce platformă), se va găsi tot timpul cineva cu ceva de comentat, iar acel comentariu poate să apese butoane în zona emoțională, cu riscuri greu de prevăzut. Uneori separarea dintre zona de business și cea emoțională e o chestiune de supraviețuire a activității pe care încerci să o faci – canal de youtube, pagină pe social media, scris de cărți etc.
A doua – comentariile de pe social media sunt doar vârful piramidei, frustrările și regretele sunt mult mai profunde și pot să afecteze interacțiunile de la locul de muncă sau în familie, cu consecințe pe mai multe generații. Aici nu sunt soluții magice, nu există destui psihologi pentru câte traume sunt prin toată societatea umană și oricum nu poți elimina toate „butoanele emoționale”. Dar, pe termen mai lung, o eventuală „ieșire” e posibilă cu ajutorul unor politici guvernamentale care să pună mai multe oportunități de succes în viață în fața noilor generații.
Soțul meu și cu mine lucram amândoi intr-un domeniu care ne-ar permite sa lucram ca freelancer. Acum câțiva ani un coleg a plecat din firma și si-a făcut propria lui firma. Da, i-am invidiat și admirat curajul, dar nu am invidiat numărul enorm de ore depus pentru a face firma sa funcționeze. Uneori mi-ar face placere sa lucrez pentru mine, dar pentru asta îți trebuie o disciplina care mie personal îmi lipsește. Sunt oameni care sunt făcuți sa lucreze în colectivitate și alții care pot lucra și singuri. Nu este nimic rău în asta. Ambele moduri de a lucra au și avantaje și dezavantaje. Eu uneori îmi urăsc locul de munca pentru ca ba mi se pare plictisitor ce fac, ba frustrant ca tot explic un lucru și degeaba. Dar am alte zile când iubesc locul acela. Fiecare ar trebui sa ne vedem de treaba noastră. si dacă putem sa învățăm din ce vedem ca fac alții bine.