E Crăciun și pentru noi, părinții copiilor „altfel”
Pentru părinții copiilor anxioși, care au ticuri și par “ciudați”
Pentru părinții copiilor cu ADHD, care nu stau locului și par “obraznici”
Pentru părinții copiilor hipersensibli, care nu tolerează să atingă hârtie sau să guste lucruri noi și care par “nebuni”,
Pentru părinții copiilor cu tulburări opoziționiste, care par “nesimțiți”
Pentru părinții copiilor cu tulburări din spectrul autist, care par “neadaptați”
Pentru părinții copiilor cu tulburări alimentare
Sau cu depresie
Dați-vă vouă o îmbrățișare.
Ce faceți voi este incredibil de greu. Și cei din jur nu înțeleg.
“Ce să spun, atâtea probleme, dacă-i dădeai două la fund la vremea potrivită nu mai aveați atâtea discuții. Copiii ăștia moderni, numai diagnostice…”
Cei din jur nu înțeleg, nu știu și le e frică să înțeleagă. Au nevoie să creadă că copiii lor sunt bine pentru că ei au fost părinți buni. Pentru că i-au disciplinat la timp.
Dar și noi suntem părinți buni. Diferența e că ai noștri copii au dificultăți emoționale. Care nu sunt din vina noastră sau a lor.
Pur și simplu așa au venit ei pe lume.
Copiii cu dificultăți au existat dintotdeauna, doar nu au fost lăsați să fie, au fost loviți, pedepsiți pentru unicitatea lor, așa că și-au ascuns-o cu prețul propriului adevăr. Au învățat că sunt iubiți doar când se prefac și și-au ciopârțit sinele care să fie incluși, sau dimpotrivă, s-au revoltat la tinerețe și-au plecat departe de familia care nu i-a acceptat.
Calvarul prin care treci zi din zi când ai un copil diferit, care știe că e diferit și-ți spune răspicat că îi este greu, că vrea să fie la fel cu toată lumea, că nu mai vrea să mai trăiască așa, îți frânge oasele.
Teama că mâine va fi mai rău.
Durerea că nu-l poți ajuta.
Vinovăția că tu l-ai adus pe lume așa cum este.
Coșmarurile, grijile, plânsul de unul singur, neputința.
NEPUTINȚA.
Pentru noi, părinții de copii altfel, Sărbătorile sunt diferite. Sunt grele.
Ne dorim Sărbătorile liniștite din filme. Dar știm că nu le vom avea niciodată. Sau le vom avea preț de câteva minute. Poate o oră. Apoi, realitatea noastră de zi cu zi se întoarce.
Ne iubim copiii și învățăm să fim ce au nevoie.
Știm că suntem pe un drum lung, cu cotituri neașteptate. Când crezi că ai scos capul la lumină, cade peste tine o avalanșă de lucruri despre care-ai citit cândva undeva, dar ai sperat că n-o să vi se întâmple vouă. Mergi la specialiști și speri, te rogi, discuți, plângi, te ridici.
Puțini oameni din jur înțeleg. Familia își dă ochii peste cap. Prietenii s-au săturat de problemele tale. Unii nici nu te mai sună, “iar e rău la voi”…
Asculți despre probleme altora cu făcutul la oliță și-ți vine să urli…
Copilul meu nu vrea să mai trăiască și eu trebuie să te încurajez pe tine că lasă, va face și copilul tău la oală…
Trebuie să rămâi acolo puternic, drept pentru copilul tău, care se agață de tine ca de colacul de salvare, nu poți să te duci la fund, nu ai voie, dar nu ai de cine să te agăți, te dor toate, ești obosit și n-ai vrea decât un Crăciun ca-n filme, cu copii veseli și fericiți, cu muzică lină pe fundal, speranță și liniște, și poate le ai, le ai și tu pentru câteva minute, dar apoi îți aduci aminte că totul e fragil, că tu nu trăiești un film, și nu poți decât înainte.
Te copleșește iubirea pentru copilul tău minunat, și cu asta mergi mai departe prin tot ce te așteaptă.
Fiți blânzi cu voi înșivă. Dați-vă compasiune. Faceți ceva extrem de greu. Dar contează enorm!
Nu sunteți singuri! Suntem mulți!
Iar voi, ceilalți, aveți răbdare cu noi. Știu că e greu de înțeles, de tolerat, dar avem nevoie de răbdare.
Dacă aveți un astfel de părinte în jur, dați-i un semn de drag. Contează enorm!
Iar dacă sunteți un astfel de părinte, vă văd și vă aud. Sunt aici, știu. Nu pot să spun că va fi bine, pentru că înțeleg acum că nu știu cum va fi, nici mâine, nici peste un an. Tot ce avem este acum. Și acum suntem împreună, noi cu copiii noștri.
Aveți grijă de voi și de ceilalți!
Of, imi pare rau ca va este atat de greu. Te imbratisez de departe si iti stau oricand la dispozitie la o poveste. Si nu, problemele voastre nu mi se par superflue, pentru ca nu sunt.
De un an si jumatate mi-am impus sa incerc sa vad partea buna a paharului, pentru ca altfel te duci cu capul. Si incep sa fiu destul de buna, asa ca imi voi permite sa propun o viziune pozitiva (desi stiu ca nu e NIMIC BUN in asemenea situatii).
1. Ajuta enorm faptul ca intelegi ca nu ai gresit nimic. Cand a fost Nadia diagnosticata, prima chestie pe care a zis-o medicul a fost „doamna, nu ati gresit cu nimic! Nu ati adus boala ei, nu i-ati dat prea mult dulce, nu puteati evita!”. In general ma doare in dos de orice, dar asta m-a ajutat sa inteleg ca viata se intampla. Boala, dezechilibrul, necazul. Nu vin pentru ca am gresit noi. Ca i-am stricat. Ca nu am fost suficient de credinciosi.
Ajuta enorm ca tu insati ai ajuns intr-o stare de bine cu tine, pentru ca asa acum poti sa te concentrezi in a-i face copilului viata mai usoara. Sa il ajuti sa vada ca nu este stricat. Ca nu prost. Ca nu e defect. Ca e pur si simplu altfel si ca creierul lui functioneaza in mod diferit. Asa cum pancreasul copilului meu nu mai functioneaza deloc.
Dar ei sunt BUNI, sunt iubiti, pot reusi in viata.
2. Cu riscul de a starni comentatorii pe aici: ce bine ca sunteti intr-o tara in care copilul tau va primi mereu mai multa intelegere si blandete. In care nu se doreste sa fie „perfect”, in care nu este invinuit ca „deranjeaza” in clasa. In cazul nostru scoala a fost extrem de bine pusa la punct pentru a-i face copilului viata cat se poate de normala, fara mutre, fara batjocora. Desi la ea se vede pod-ul de insulina de pe mana (si nu l-am ascuns niciodata) si se aud alarmele cand intra in hiper sau hipo. Dar a primit multa dragoste si intelegere, asa ca nu se simte altfel, desi asa este.
3. Gandeste-te cat de norocos este copilul tau ca tu ai cunoastere in psihologia copilului cat pentru 10 doctorate. Gandeste-te ca toata munca asta a ta de peste un deceniu are atat de mult sens pentru a-ti ajuta si copilul personal. Ca ai ajutat zeci de mii de familii (daca nu mai mult) sa aiba o relatie cat mai sanatoasa cu cei mici. Ca venim dintr-o societate in care copilul era in general batut, certat din te miri ce. Gandeste-te la copilaria noastra si la cum traiesc acum copiii nostri. Suntem parinti mai buni datorita tie si muncii tale sisifice. Sa nu uiti niciodata!
Nu cred ca ne da Dumnezeu una si alta, pentru ca mi-e imposibil sa cred ca exista un Dumnezeu care sa doreasca sa-mi distruga copilul, sa il nenoroceasca pe viata. Deci nu voi merge pe filonul religios. Daca tu crezi, te va ajuta si asta.
Dar gandeste-te ca tu, cu tot ce stii si ai invatat, poti sa iti ajuti copilul sa navigheze greutatile mult mai bine decat mine de pilda, care nu am habar de asa ceva. Mult mai bine decat multi alti parinti ca nu stiu sau nu pot sa invete toate strategiile astea de relationare. Toata psihopedagogia pe care o ai in cap. Acces la terapii. La oameni de vaza din acest domeniu.
Si tu, prin scrisul tau, prin marturisirile tale, ajuti alte zeci de mii de oameni ai caror copii nu intra in „sablon”. Si le aduci lor alinare, informatie, sprijin.
Cat de nedreapta este aceasta suferinta. Si cat de pregatita esti tu insati sa o gestionezi.
PS: cat priveste sarbatorile alea de film, mai da-le-ncolo. Sunt cel putin 20 de ani de cand am incetat sa mai doresc asa ceva. Pozele perfecte. Masa plina. Am facut ceva mancare ieri, am dus un pic la niste vecini. Azi abia am facut sarmalele. Am mai dat cateva la alt vecin si am facut misto de el, ca, dupa ce le mananca, va vorbi romaneste 😀
Casa e dezastru. Am curatat ceva, a facut cainele haos. Apoi a fugarit motanul si au facut si mai mult haos. Fie-mea s-a chinuit sa faca bradul, motanul se chinuie sa-l distruga de 10 ori pe zi. Am de spalat 3 ture de rufe (da, stiu, in sfanta zi de Craciun).
Conteaza sa fim noi insine bine cu modul nostru de viata. Asa „imperfect” cum este. Sa ne odihnim, cat putem. Si cand simtim ca ne sufoca durerea si stresul, sa respiram. Pur si simplu sa respiram. Si apoi sa facem cate un pas. Si inca unul. Stiu ca ar trebui mereu sa sprintam. Sa fim mereu in viteza, sa reusim. Sa fim campioni in toate. Dar uneori doar respiram si mai facem inca un pas.
Te imbratisez cu mult drag.
PS2: Nu stiu daca ai vizionat, dar recomand The Mothers of Penguins pe Netflix. Este o mini-serie poloneza. Absolut senzationala.
Multumesc mult, Ramona, ma ajuta mult, ai mare dreptate. Nu pot sa ma uit la Mothers of penguins inca, e prea dureros. Am incercat. Mai incerc. Va imbratisez tare!
Ioana, am citit și am simțit să îți transmit un gând bun și o îmbrățișare.
Ioana, ce adânc ai scris… nu am știut ca treceti prin greutăți… îmi pare rău.. îți trimit o îmbrățișare mare. Eu sunt o mama mai buna datorită tie și sunt de acord cu ce a scris dojo mai sus… multă putere sa aveti💚
Îmi pare rău ca vă este atât de greu 🙁 sunt folositoare articolele astea și pentru oamenii mai norocoși, care nu au așa provocări, pentru ca ne amintesc sa judecăm mai puțin și să ne plângem mai puțin sau să fim mai recunoscători. De multe ori mă gândesc ca aș vrea să am o baghetă magică, să fie toți copii fericiți și sănătoși.
Multă putere, vouă! Multă putere și speranță de bine celor care au atât de multă nevoie! Un gând bun și o îmbrățișare din inimă !🫶🏻
Ora de mansplaining: generațiile precedente, la fel ca generația noastră, au vrut să crească niște copii „adaptați” și „ajustați” mediului social, copii care să ajungă în poziția de membri productivi ai societății, care de asemenea la rândul lor să devină părinți (etc).
Metodele „tradiționale” de educație au fost aplicate totuși cu bună intenție: ce vreau să spun e că, din punct de vedere psihologic, foarte puțini oameni pot să facă rău pur și simplu din răutate, fără să fie blocați de către „conștiință”. Mecanismul „intenției pozitive” funcționează ca un fel de scurt-circuit pe traseul „conștiinței”, oamenii fiind astfel capabili de cruzimi absolut îngrozitoare, atât timp cât au „motivația bunei intenții”. Sigur, în unele situații intenția pozitivă poate fi de a crește „un copil serios” iar în altele poate fi „purificarea societatății”; pe scurt, cam aceiași neuroni sunt activați și pentru cele „2 palme părintești”, dar și pentru exterminarea fizică a celor cu alte convingeri sau alte credințe religioase.
Din fericire, poate, generația noastră are acces la alte soluții și implicit a adoptat alte metode, posibil mai potrivite problemelor care se doresc rezolvate. De exemplu, dacă în 1980 „tratamentul” pentru (să zicem) ADHD era palma sau cureaua („să stai cuminte”, „să nu mai greșești la calcule”), similar cu cel pentru ASD („cine te crezi”, „să nu mă mai faci de râs”), în prezent părinții care au ieșit din „paradigmă” se luptă cu liste de așteptare la terapeuți, evaluări, psihiatri, dacă să dea sau nu medicație copilului, întreabă pe social media și își fac uneori scenarii de coșmar; mamele, în special, ajung să ia ele medicație pentru anxietate și depresie înainte de a găsi cea mai bună soluție pentru copiii lor.
Era oare mai bine în 1980, când toată „greutatea” era pusă pe copil, sau în prezent, când părintele duce cel puțin o parte din această greutate? Revin, intenția este de a avea un copil, devenit adult, capabil să supraviețuiască în societate, iar asta implică și formarea unei „măști sociale”. Masca asta se poate căpăta prin mecanisme negative, cu consecințe oribile pe termen lung, sau se poate căpăta și prin mecansime pozitive, adică suport la școală, terapie și uneori medicație.
Din nefericire, în prea multe cazuri „masca” se capătă doar parțial, indiferent de metodele aplicate de părinți. Criteriile de diagnostic și de severitate din DSM-V acoperă și acest aspect calitativ, de exemplu pe lângă o confirmare de ASD, ADHD, (etc), rapoartele pot să includă și un „nivel” al „diagnosticului”, de la 1 la 3. La nivelul 1 sunt copiii care, cu suportul potrivit, pot deveni adulți aproape normali, dar de la nivelul 2 în sus începe cu adevărat coșmarul, atât al părintelui, cât și al copilului. Sigur, părintele poate să abandoneze și să aleagă să meargă înainte pe principiul „eu am încercat, dar n-am avut cu cine”, sau, dacă nu abandonează, să se lupte cu lipsa de înțelegere a bunicilor, profesorilor, vecinilor, prietenilor…
Grea cruce de dus.
<3 <3 <3 <3 <3 <3 <3 <3 <3 <3 <3 <3 <3 <3 <3 <3 <3 <3 <3 <3 <3 <3 <3 <3.
Foarte curajoasa si vulnerabila. Esti un exemplu pentru mine.
Eu sunt un adult cu boli cronice si ADHD dar maschez minunat in public. Yey 🙁
Craciunul e unul ca in filme, traditie first. Brad , piftie , etc. Abia astept sa plec inapoi la casa mea. Urasc gratarul , pomana porcului. Imi place craciunul dar atmosfera blanda nu curatenia de spital, soriciul si panica ‘auleu ne vin musafiri sa mai facem o oala de sarme’
Cu prietenii mei ma simt conectata, la fel si cu sotul meu . Am o cariera ok. Dar langa ai mei nu prea am ce face. Politica nu vorbim , suntem in asentiment dar eu nu am rabdare sa urmaresc tone de discutii la tv. La ei tv ul e ca aerul merge tot timpul. La casa mea citesc in fiecare seara sau desenez. Aici mananc, gatesc/ fac curat/ ma uit la tv. Simt ca nu pot sa-mi ascult gandurile. Astea sunt activitatile. Tata e probabil deprimat , doarme foarte mult. Cand nu doarme conversatiile mi se par goale un fel de update barfitor la ce-au mai facut neamurile si vecinii.
Uneori cu greu reusesc sa ii scot in oras. Frustrari legate de trafic si parcare, mancarea parca nu e la fel de buna ca cea de acasa. E un mic miracol ca nu ne-am certat, probabil suntem impacati fiecare cu ceilalti ( ai mei , oameni ‘de moda veche’ putin dezorentati ca n au nepoti sa se mandreasca cu ei, acum ca mandreala cu notele /olimpiadele s-a dus, eu ‘feminista agresiva’ ‘woke’ stim si eu si ei ca nu se mai schimba nimic)
Simt ca voi veti fi altfel, ca va conectati unii cu altii, cautati frumosul, traiti.
Nu sunt nici adepta sa alergam mereu sa ‘facem amintiri’ . Ca sa ne fie bine, e suficient sa fim. Iti doresc mult curaj si putere eu cred sincer ca vor veni si vremuri mai bune.
A spus cineva mai sus că puțini oameni sunt capabili să facă rău din pură răutate.
Eu garantez că destui români sunt oamenii ăia.
Efectiv O M
Efectiv O M G.
Nu-i voi ierta niciodată. Sper să primească ce merită. Sunt niște nenorociți care nenorocesc ființele cărora le-au dat viață. Plini de o ură cumplită. Cresc o generație la fel ca ei.
Nu la părinții de demult mă refer.
Ci fix la părinții de azi.
Empatizez cu chinul prin care treceți, deși nu îl cunosc.
Le avem și noi pe ale noastre.
Știe, înțelege perfect și m-a rugat să nu mai spun lumii despre asta. Ca să nu stârnească niciun fel de sentimente sau de comentarii.