„Totul este pe bază emoțională”

Totul este transgenerațional.

Totul are la bază un conflict neexprimat.

Totul vine din alimentație.

Totul e despre energie și Univers.

Dacă mi-ar da cineva un bănuț pentru fiecare dată când mi s-au spus cele de mai sus în ultimul an, aș putea acum să termin singură construcția Catedralei Neamului.

Sunt convinsă că multe, foarte multe suferințe fizice au la bază emoții nevăzute, conflicte neexprimate, traume nevindecate, nevoi neîmplinite.

Cred în energia oamenilor împreună.

Știu că ce pui în gură și ce gânduri hrănești poate face diferența între un trup sănătos și unul suferind.

Dar nu cred că toate problemele trupului pot fi vindecate cu terapie, constelații, rugăciuni, dietă și biorezonanță.

Și aici e partea grea: să accepți că unele lucruri nu sunt în puterea ta și că oricâtă terapie ai face, unul lucruri sunt așa cum sunt.

Acceptarea. Pff, ce greu e.

Bolile cronice nu se vindecă. Genele care poartă potențialul unei boli există, sunt studiate și validate. La fel și elementele care pot declanșa boala cu pricina. Există, sunt studiate și validate. Corpul uman, carnea noastră nu e perfectă. Uneori dă greș. Boala are o cauză fizică. Poate fi vindecată sau nu. Poate fi ținută sub control sau nu cu diverse metode, tratamente, regimuri, terapii.

Poți face multe lucruri să devină ușor de dus. Rugăciunea ajută enorm. Grupurile de terapie. Speranța.

O boală cronică nu se va vindeca cu energie sau constelații.

Când vă vine să dați un astfel de sfat, gândiți-vă întâi dacă e nevoie de el, dacă vă este cerut, apoi ce impact poate avea asupra celui pe care doriți să-l ajutați.

Cum se simte o mamă de copil cu boală cronică sau gravă când aude că cel mai probabil e un conflict intern al ei cel care a provocat copilului diabet? Ajută asta cu adevărat?

Cred în bunele intenții ale oamenilor, însă manifestarea lor în sfaturi poate face mai mult rău decât lipsa sfaturilor cu totul.

Ce ajută cel mai mult în astfel de cazuri e compasiunea. Îmi pare rău că e greu. Sunt aici. Înțeleg, sau încerc să înțeleg. Pot să ajut cu ceva?

Ups, uite-mă și pe mine cu sfatul nesolicitat despre cum să nu dai sfaturi nesolicitate… Dar uneori e greu, oricum e greu, și peste el mai pun și oamenii, din dorința de a ajuta, încă un strat de greu pe deasupra.

Photo by Engin Akyurt: https://www.pexels.com/photo/woman-standing-in-front-of-brown-wood-plank-1458826/
Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4297

7 comentarii

  1. Pățit, chiar așa e, cuvânt cu cuvânt!
    Mi se pare că e aici și un instinct foarte vechi al maimuței din noi de a „ucide mesagerul”, acela care ne facem să ne întoarcem cu furie și reproș asupra purtătorului problemei, de parcă din cauza lui ar exista problema. Pe vremea când eram foarte, dar foarte primitivi, singurul nostru instrument de apărare era să-l eliminăm din trib pe cel cu problema – cine știe, poate se ia! Și nici nu suntem conștienți de ce o facem.
    Mai e și faptul că cedăm tentației de a crede că celuilalt i s-a întâmplat asta pentru că MERITĂ. Fiindcă ne e frică, încercăm să ne convingem că nouă nu ni s-ar putea întâmpla, pentru că noi facem ce trebuie. Deci trebuie să ne spunem că toate problemele sunt de la cauza X sau Y, în funcție de care e crezul nostru la ora actuală. În funcție de ce ne agățăm noi ca să credem că lumea are sens… săptămâna asta. (Fiindcă același om îți poate spune în iunie că ți-a murit mama fiindcă nu te-ai rugat suficient, iar în decembrie că ți-a murit mama fiindcă n-ai dus-o la reiki.)
    Atâta frică nerecunoscută, atâta suferință ascunsă sub preș, iar din ele facem rău altora. Ca să nu recunoaștem că întâmplarea nu are intenții și că i se poate întâmpla oricui.

  2. Subscriu intru-totul la ceea ce ai scris in articol, Ioana. Hernie de disc cu durere agonizanta, recomandarea specialistului operatie (puteam merge doar cu carje, inclusiv pana la baie) iar sfaturile celor din jur, specialisti si ei in ceva… sa merg la spa, pe pietre calde, sa ma duc la un preot, ca sigur e o trauma pe care o somatizez. Oameni buni, hernia de disc doare, si doare de uiti si cine esti. Rugaciunile, prafurile magice cu miros de unicorn ajuta dar cuvantul cheie este AJUTA, nu rezolva. Problemele medicale se rezolva la medicul specialist, ‘fraierul’ ala care a pus burta pe carte vreo 10 ani ca sa ajunga sa iti spuna tie ca Dr. Google si daca ne inchinam cu credinta nu ne vindeca. Credinta, rugaciunea ne aduc impacare, liniste sufleteasca, increderea ca Dumnezeu va lucra prin mainile si mintea specialistului la care apelam. Citisem mai demult un interviu cu un chirurg renumit, nu retin numele, care spunea ca el nu opera pacientii care nu credeau ca vor supravietui operatiei si ca se vor vindeca. Ca nici specialistii nu pot rezolva toate bolile pamantului si asta e adevarat, din pacate umanitatea este limitata in cunoastere, dar cu sanse multe pentru un viitor al celor dornici sa caute, sa cerceteze, care nu se opresc pana nu gasesc solutia sau macar mor incercand.

  3. Cel mai greu este să acceptăm ca nu putem schimba nimic, atunci când nu putem schimba, la noi sau la ceilalți. Chiar dacă doare și ne este frică de ce poate fi. Ține de condiția umana.

  4. Eu sunt pacient cronic. E rău, uneori foarte rău.
    Atrag și ghinionul.
    Sfaturile care nu țin cont de situația și de resursele de orice fel ale celui către care sunt îndreptate sunt inutile. Cauzează frustrare, nervi, durere sufletească, singurătate, lipsă de speranță, disperare, tristețe. Probabil și altele.
    Am primit zeci de asemenea sfaturi.
    Am fost acuzată că doar mă plâng și nu caut soluții.
    Că îmi bat joc de oameni refuzând orice soluție propusă.
    Că încerc să storc lacrimi pentru bani.

  5. Pe noi ne-au scutit de faza cu pacatele (ca stiu ca nu suntem religiosi, deci nu prinde la noi) si cu partea emotionala. Nu ne-au scutit de explicatii ca, daca fata mananca OK de acum inainte se vindeca. Nu m-au suprat, pentru ca, desi se numesc ambele tipuri diabet, sunt totusi diferite. Partea amuzanta este ca fie-mea a mancat mereu mancare decenta, face sport mult etc., e slaba. Deci oricum nu pusca ideea lor de baza.

    Nu m-au suparat, repet, pentru ca oamenii nu stiu. Peste tot se vorbeste despre diabet ca boala alora care mananca pana crapa, care baga prea mult zahar si prea putina miscare. E boala de lenesi si de dezordonati la mancare (asa crede lumea). Diabetul de tip 1, care apare in majoritatea cazurilor la copii, nu este cauzat de un „stil de viata” prost, este pur si simplu o predispozitie genetica si face „poc” intr-un anumit moment. Nu se previne, nu se poate evita. Vine bucuria si asta este, faci pace cu destinul copilului tau (de preferat cat mai repede, ca numai un parinte isteric nu-i mai trebuie) si cauti sa ii faci viata mai usoara.

    Ma supara insa sectantii cu uleiuri esentiale, care insista ca astea vindeca diabetul copilului, oricat incerc sa explic politicos ca nu se vindeca (nu are in acest moment vindecare), nici macar nu e tratament (ca nu ia medicamente) este, vorba doctorului din Romania o substitutie: pancreasul nu face hormonul insulina, asa ca il bagam noi prin injectare (ori seringa, pen sau pompa de insulina).

    Si e foarte „funny” cat ti se tot spune ca „incearca totusi”, de parca toata comunitatea medicala din lume este tampita si trebuia sa vina specialistul in uleiuri sa descopere apa calda 😀

    Foarte-foarte important pentru noi, parintii, sa incercam sa gasim pacea interioara. Nu putem sa schimbam condamnarea copiilor nostri (eu asa o vad), nu ii putem vindeca, dar tine de noi sa ii ajutam sa navigheze mai usor greutatile pe care le infrunta. Sa ii incurajam, sa ii admiram (ca sunt senzational de puternici), sa le oferim sansa unei copilarii cat mai aproape de „normal”.

    Noi am continuat sportul de performanta, am facut-o si cand a avut perioade proaste si arata ca aruncam banii pe fereastra (si la modul in care practica fata, in acest moment mai platesc contravaloarea ipotecii pe sport). Nu am vrut sa se simta „nasol”, sa creada ca, odata cu boala asta, nu mai valoreaza nimic, nu mai poate sa mearga pe drumul inceput la 4 ani.

    Am continuat si am facut bine.

    Are un an si jumatate de la diagnostic, nu suntem inca perfect „in range” dar are o foarte buna calitate a vietii (99% normala), creste frumos, e tot mai puternica, e tot mai buna. Si indraznesc sa spun ca este fericita. Am reusit cumva sa nici nu se gandeasca la diferentele dintre „pre-diagnostic” si „post-diagnostic”, intr-un fel viata a curs destul de normal, desi numai normala nu este.

    Ajuta enorm tehnologia; recomand daca aveti acces pompa fara tub, in cazul nostru Omnipod 5. Este pur si simplu schimbatoare de joc, sa zic asa. O montez acum dupa ce adoarme, sa nu simta intepatura, la fel si senzorul. Cat mai putina durere, daca se poate, desi s-a obisnuit repede cu toate astea.

  6. Aceasta este prima dată când am dat peste site-ul dvs. Păcat!!! Am citit deja câteva articole și vreau mai multe 🙂 Sunt distractive de citit și cu siguranță mi-ați atins gustul. Vă mulțumesc și salutări 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *