Aveam 27 de ani și tocmai ieșisem dintr-o relație lungă, care-mi făcea mult rău.
Eram cu prietenele într-un club al fanilor Depeche Mode, era un club mic, ne știam toți între noi.
Era acolo un băiat cu care mai vorbisem de câteva ori înainte, nu era nimic între noi. La începutul serii îmi spusese că a doua zi dimineață are o întâlnire importantă. L-am văzut de mai multe ori comandându-și băutură, începuse să se îmbete. Pe la 1 i-am spus că poate e mai bine să meargă acasă. A zis că da, dar nu s-a mișcat.
I-am comandat un taxi și l-am anunțat când venit mașina. I-am zis: Hai, uite, mâine ai treabă devreme, e trecut de ora 1, ești beat, hai, te conduc până afară, să mă asigur că te urci în taxi.
S-a îmbrăcat și am ieșit împreună pe hol. Acolo l-a apucat brusc recunoștința, ce drăguță ești că ai grijă de mine, și s-a repezit să mă ia în brațe. M-a ridicat de la genunchi în sus și a început să mă învârtă. I-am strigat să mă lase jos că e beat, totul se învârtea în jur, am auzit un trosc și s-a făcut negru.
M-am trezit la spital, pe un scaun de plastic, plină de sânge, cu zero amintiri despre orice. Nu îmi aminteam cum mă cheamă, unde sunt, nu recunoșteam hainele de pe mine și întrebam obsesiv al cui e sângele de pe mine.
M-au plimbat dintr-un cabinet în altul, doctorii și asistentele mă tot întrebau dacă sunt beată, nu eram, ieșiseși la agățat, nu, ieșisem cu prietenele mele să ascultăm muzică.
Îmi citeam numele de pe dosarul de carton și nu recunoșteam nicio literă.
Cum o cheamă pe mama?
Câți ani am?
În ce oraș am crescut?
Al cui e sângele ăsta?
Nu mă durea nimic, dar de undeva curgea sânge.
Am început să mă dezmeticesc în taxi, în drum spre locul unde locuiam temporar, cu prietena mea, care mă și însoțise de la club la spital. Nu o recunoșteam încă, dar mă ținea de mână. Îmi răspundea calm la întrebări. Te cheamă Ioana. Sângele de pe tine e al tău. Te-a lovit un băiat pe hol. Te-am găsit după o vreme, pe jos.
Au început să mă doară lucruri.
Mi se mișcau mai multe măsele în gingii.
Eram cusută pe obraz, aveam câteva copci care mă usturau. Mă durea ceva în gură, dar încă nu pricepeam ce.
Băiatul mă trântise cu mandibula de colțul unui stâlp, în timp ce mă învârtea beat, ca prostul.
În zilele următoare am revenit la muncă, deși mă durea obrazul foarte tare. În momentul impactului îmi mușcasem obrazul, care între timp se infectase și îmi umflase mult toată jumătatea dreaptă a capului. Mă ardea toată zona, dar îmi era groază să revin la spital. Am încercat să îmi văd de viață, deși nu mai puteam mânca decât pasat și nu puteam vorbi.
Într-o seară am simțit cum îmi curge un lichid vâscos din ochiul drept. Era puroi. Supurau și cusăturile de pe mandibulă, cele din exterior. Rana din obraz începuse să se cangreneze.
M-am dus la spital.
M-au internat de urgență. Primele ore le-am petrecut stând pe hol între saloanele pline, pe o găleată de vopsea, cu capul prins în bandaje strânse, ca să mai dreneze din puroi. Nu mai gândeam limpede. M-am gândit la mama, care nu știa încă nimic. Am sunat o prietenă s-o rog s-o anunțe să vină, fără s-o sperie.
Am sunat altă prietenă care lucra la un ziar, s-o rog să facă ceva, simțeam că o să mor acolo pe găleata aia, cu capul bandajat, în frig, la 27 de ani.
A mai trecut timp, m-au luat în operație, au tăiat părțile infectate și moarte, m-au lăsat cu o gaură în obraz și m-au trezit la reanimare. Mama era pe drum.
Eram confuză și mă durea totul. Am rămas în spital.
O săptămână am mers zilnic la pansat, îmi smulgeau pansamentele din ziua anterioară, dezinfectau, puneau unele noi. Mă ustura atât de râu încât simțeam că leșin când mă apropiat de sala de pansamente. Erau acolo oameni cu degete cusute la loc, copii mușcați de față de câini.
Îmi vedeam dinții prin obraz. Dinți care se clătinau în gingii.
Nu-mi aduc aminte ce simțeam sau ce gândeam. Nu puteam mânca. Trăiam pe perfuzii. Ajunsesem la 42 de kilograme.
A urmat o a doua operație, în care au cusut la loc pe interior și pe exterior marginile acum curate ale rănii. Au cusut și un dren în obraz. Am mai stat așa o săptămână. Mama a avut grijă de mine, mă mai vizitau prieteni.
A venit și băiatul care mă dăduse cu capul de stâlp. A bâiguit parcă ceva că-i pare rău. Nu mai știu dacă l-am crezut. Mama i-a spus că nu-mi permit factura de la spital. A zis că o plătește el, dar nu mai știu dacă chiar a plătit-o.
Mi-au scos drenul și m-au externat. Aveam o gâlmă mare în obraz, ca un ghem. Au început masajele, cremele, injecțiile. Cicatricea care se cheloidiza, se întărea și creștea. Am făcut acnee de la toate produsele si manevrele de la spital.
Mi-am scos măselele și mi-am pus implanturi cu bani împrumutați. Am început să merg la terapie, pentru că începusem să nu mai vreau să ies din casă. Mă băgam sub canapeaua pe care dormeam și nu mai voiam să ies de-acolo. Nu mă puteam uita în oglindă. Umflată la față, prea slabă, plină de coșuri și pete.
Încă îmi amintesc sunetul pe care l-am auzit când oasele capului meu s-au lovit de colțul de beton. Confuzia de după. Mirosul lichidului care mi-a curs din ochi. Frigul din oase din orele pe care le-am petrecut pe găleata de vopsea. Convingerea că asta e, o să mor la 27 de ani. Gaura din obraz. Tubul de dren cusut în fața mea. Coșmarurile. Furia. Apoi tristețea.
Am rămas din toate astea cu o acuitate foarte mare când vine vorba de oameni beți. Mă țin departe.
Nu mai simt nevoia să învinovățesc omul care m-a lovit, medicii care m-au trimis acasă în noaptea aceea cu rană în gură, fără antibiotic, fără recomandare să revin la control, pe mine, că nu m-am îngrijit, că mi-am ignorat durerea de frică, pe prietenii mei, că m-au lăsat să mă prefac că sunt bine deși eram atât de umflată că-mi curgea din ochi puroiul din obraz.
Au trecut 19 ani. Mă mai gândesc din când în când la ce-a fost. Îmi amintesc vag detalii, parcă nici n-aș fi fost eu.
Andrei îl cheamă pe băiat. Asta n-am uitat.
