E plin internetul de reels și articole despre cum să gestionăm emoțiile mari ale adolescenților noștri. Și e foarte bine că circulă informație de calitate de la specialiști.
E nevoie ca un număr cât mai mare de părinți să afle cât de multă nevoie de răbdare au copiii noștri mari, de ce e important să nu răspundem la țipete cu urlete, de ce e bine să-i marinăm în iubire mai ales atunci când sunt cel mai ușor de certat, de pedepsit și de amenințat.
Pedepsele nu ajută, controlul exagerat nu ajută, pentru că slăbesc relația, iar relația lor cu noi e cel mai important lucru pentru ei acum. E singura cale prin care mai ajungem la ei și-i putem îngriji și ghida în continuare.
Ce avem noi de făcut e clar și comunicat din plin pe internet.
Când copilul trântește ușa, dă cu rucsacul de pereți, răspunde în doi peri, strigă la noi că nu înțelegem, când se enervează pentru că am clipit într-un fel care i-a scos din sărite, noi trebuie să răspundem cu calm, răbdare, respirat adânc.
Trebuie să fim mereu atenți la mesajul de dedesubt, ignorând forma în care e livrat. Forma e oribilă, absolut, dar mesajul e important!
Inspirăm adânc și suntem acolo:
“Îmi pare rău că îți e greu”
“Ai venit încărcat de la școală, e OK, aici, acasă, poți să descarci, ești în siguranță”
“Îți dau spațiu să te calmezi”
„Te înțeleg, știu că e foarte greu”
„Pot să stau cu ce-mi dai”.
Pentru că da, le e foarte greu uneori, deseori, cu presiunea de la școală, presiunea socială, haosul din minte, cel din care se va naște identitatea lor adultă, felul în care se raportează la sine și la lume.
Iar noi suntem farul lor. Zidul care nu se mișcă. Partenerul lor de box. Brațele calde în care se refugiază când vine vremea plânsului eliberator sau al acceptării nesiguranțelor.
Orice-ar arunca spre noi, trebuie să prindem și să transformăm în ceva bun și util pentru ei.
E rolul nostru, pe care ni l-am asumat când i-am adus pe lume.
În același timp, ce nu se spune, și ar trebui să se spună de fiecare dată când se cere de la noi să fim sfinți, e că nu suntem sfinți. Suntem oameni.
Ne dor lucruri. Ne sperie lucruri. Simțim și noi lucruri uriașe!
Nu suntem sfinți.
Nu putem permanent fi norul roz al unei ființe tulburate, pentru că avem și noi emoții puternice, care se cer procesate.
Nu vrem să fim roboții care repetă ce auzim pe internet de la psihologi, strângând din măsele, “mhm, da, te înțeleg, vai, sunt aici pentru tine, totul e bine”, în timp ce corpul tău ar vrea să sfarâme și să urle.
Dar cum reacționăm în fața lor va fi, cel mai probabil, felul în care și ei vor reacționa față de ceilalți.
Așa că nu putem vărsa în capul lor tot ce în noi. Doar ei pot, pentru că sunt copiii noștri și noi ar trebui să putem primi ce au să ne dea. Și da, asta poate să ni se pară nedrept. Trebuie să încasăm și să nu ripostăm.
Și nu suntem sfinți, suntem oameni.
Avem voie să nu fim mereu armura perfectă.
Avem nevoie de măcar o relație sănătoasă în care să putem descărca ce primim de la copiii noștri mari, un spațiu sigur în care să spunem fără perdea ce simțim într-un moment sau altul.
“Mă scoate din sărite, e greu, soro, simt că nu mai pot”.
“Vreau să plec, pur și simplu îmi vine să mă urc în mașină și să conduc până la capătul lumii”
“Când aud ușa și știu că e el, mă ia cu crampe la stomac. Niciodată nu știu ce urmează”.
Iar persoana care ne ascultă să ne spună ce le spunem noi copiilor noștri. “Te înțeleg, of, e tare greu. E normal. Sunt aici. Ești o mamă bună.”
Avem voie să mergem în terapie când devine prea greu.
Să cerem celuilalt părinte să preia rolul de far, zid și nor cald și sigur. Sau unui unchi or naș. E normal să fie copleșitor și prea mult pentru o singură persoană.
E greu cu un adolescent sănătos, dar dacă sunt mai mulți și sunt și neurodivergențe sau probleme medicale… Devine imposibil. E nevoie de mult, mult sprijin, și e normal, nu e vina voastră!
Avem, de asemenea, voie să-i spunem copilului: “Înțeleg că ți-e greu, dar nu te las să-mi vorbești urât. Sigur poți să-ți exprimi frustrarea într-un mod mai corect față de mine”.
Avem voie să ne luăm pauze. “Văd că ți-e foarte greu, dar în clipa asta mă simt copleșită, hai să ne luăm o pauză de 15 minute în care să respirăm în spații diferite”.
Nimeni nu e zen mereu. Nimeni nu primește cu zâmbetul pe buze tot timpul ochii dați peste cap, trântelile, privirile sictirile, mormăiala printre dinți, lenea, vorbele grele ale copilului.
Nu există așa ceva, și nici nu cred că trebuie să ne propunem asta. Copiii noștri nu au nevoie de părinți robotici, ci de părinți vii, care se străduiesc mult, dar uneori greșesc și apoi repară.
E OK să te superi, e OK să spui ce te supără, e OK să admiți că uneori e prea mult, avem voie să simțim tot ce simțim, avem voie să avem gândurile pe care le avem, și avem nevoie de mai multă înțelegere față de noi înșine și din partea celorlalți atunci când nu ne iese, deși ne-am străduit atât de mult. Suntem părinți suficient de buni.
Avem nevoie să auzim și asta, nu doar ce TREBUIE să facem, ci și ce e necesar să primim ca să putem face ce trebuie să facem.
Dragi părinți de copii mai mici, nu e musai ca adolescența să fie atât de grea. În multe familii este, în altele nu este. Nu vă gândiți atât de departe. Construiți cu răbdare relația pas cu pas, acum și aici, nu vă uitați peste gard la ce va fi peste 5, 10 ani. Nu aveți cum să știți.
Dragi părinți de adolescenți, vă văd, știu. E greu, dar va trece. Va trece, și toate momentele în care am strâns din dinți și am ținut gura închisă vor conta. Știu sigur, de la mulți tineri care au ieșit cu bine pe partea cealaltă, și de la părinții lor, care au supraviețuit și acum se bucură de relații frumoase cu copiii lor adulți. Din cărți și studii.
E doar o chestiune de timp și de sprijin pe care e musai să vi-l oferiți. Va trece și asta! E doar o altă etapă de pe drumul acesta întortocheat la care ne-am înhămat fără să știm ce ne așteaptă! Și e bine că n-am știut, că dacă știam, probabil am fi spus NO, thanks! și am fi pierdut toată frumusețea care vine cu acest greu, toată iubirea incredibilă și toată bucuria din clipele în care e armonie și totul e perfect.
