Groapa cu gura deschisă, pregătită s-o primească. Frigul. Clopotele care bat întruna. Ies din mașină cu inima bubuind, îmi pun masca. O văd pe mama în curtea bisericii. Până la ea, mă cuprinde nașa mea, prietena ei. Mă încurajează, tremur.…
Știu că poate părea ciudat că scriu public despre asta, dar e forma mea de terapie personală, felul meu de a gestiona durerea mai bine. Am nevoie să scriu. Unele părți din ce scriu le și public, alte părți rămân…
În penultima dimineață din săptămâna de vacanță petrecută la mama, la Piatra Neamț, am băgat capul, ca de obicei, pe ușa fostei mele camere. Are în continuare pereții roz, lipsesc de pe ei însă afișele cu Metallica și Judas Priest.…
– Am alergat mult, tare mult am mai alergat. Acum am obosit, îmi spune, și se uită drept înainte. Undeva în fața ei, pe o policioară, sunt pozele cu bunicul, cu tata, cu celălalt bunic. Toți vii în altă lume.…
Azi am mers cu copiii în satul în care am crescut, în casa bunicilor mei, care s-a vândut anul trecut, dar a rămas, din fericire, în familie, a cumpărat-o un văr dintre ai mamei, așa că mai putem merge pe-acolo…
– Ce faci, frumoasa mea? aș întreba-o și i-aș pipăi mâinile molcuțe, pielea ei fină și fragilă ca o coală de hârtie de copt. – Ce să fac, ce vrea bunul Dumnezeu, mi-ar spune și ar ofta. I-aș atinge părul…
După ce s-a vândut casa de la țară a bunicilor mei, am mers acolo să-mi iau lucrurile pe care îmi doream să le păstrez. Mi-a fost greu să intru în camerele în care am crescut, care sunt încă pline de…
– Vrei farfuriile astea adânci? Sunt aproape noi… Păi da, sunt noi, că bunicul și bunica mâncau din alea vechi și ciobite, pe astea bune le păstrau pentru musafiri… – Paharele astea de cristal? Nu cred că s-a băut vreodată…
O cană mare cu lapte aproape fierbinte. Două lingurițe de praf maroniu. Jumătate de linguriță de scorțișoară. Un praf de nucșoară. Amestec bine. Se face o spumă cafenie deasupra. Urmăresc tornada de prafuri care se pierd în lapte. Mă așez…