Săptămîna în care mi-a murit speranţa

Nu, nu sînt optimistă. Şi o să mă iertaţi dacă în momentul ăsta nu cred c-o să fie bine. Sincer, nu dau doi bani pe faptul că li s-a întîmplat şi altora. Faptul că acum, în loc să am greţuri şi să mă mîngîi pe burta locuită de o fiinţă vie, iar calmante ca să-mi treacă durerile post-chiuretaj este singura realitate pentru mine. Ştiu că una din cinci femei pierde sarcina în primul trimestru. Dar faptul că îngroş liniile unei statistici nu mă ajută absolut deloc. Durerea dinăuntru nu se împarte între noi, femeile care ne pierdem embrionii pe drum. Nu spun că durerea mea e mai mare ca a altora. Că sînt singura care ştie, care înţelege. Dar fapul că drama asta e trăită şi de alte femei n-are legătură nici cu ce simt, nici cu cît de acut mă dor toate, nici cu timpul de care am nevoie să mă vindec.

Nu mă pot gîndi la viitor. Zilele trecute şi ziua de azi dor prea tare ca să am curajul să privesc peste cîteva luni. Dacă mă întrebaţi acum dac-o să mai încerc, o să vă spun că nu. Nu vreau să mai trec niciodată printr-o zi ca cea de marţi, cînd am simţit prima oară că ceva e în neregulă. Prin ziua de miercuri, cînd m-am trezit şi pentru prima oară în cinci săptămîni, nu mi-a mai fost greaţă. Prin ziua de joi, cînd mi-am privit puiul mort pe un monitor alb-negru. Şi cînd am crezut că mă sufoc de tristeţe şi de revoltă, cînd am plîns pe covorul din baie, în cadă, pe pat, lîngă pat, în maşină, în parc, cînd nu puteam face doi paşi fără să mă aşez în genunchi şi să jelesc cum n-am jelit niciodată în viaţa mea. Prin ziua de vineri, cînd în ciuda sedativelor şi-a antesteziilor locale, m-a durut chiuretajul ăla nenorocit atît de tare c-am făcut febră musculară la gambe de cît m-am tras pe masa aia de fier. Prin ziua de sîmbătă, cînd am deschis ochii de dimineaţă şi mi-a fost bine numai o secundă, pentru că imediat după ea mi-am adus aminte că acolo unde ţineam mîna nu mai e nimic înăuntru. Şi n-am mai vrut să mă dau jos din pat, pentru că nu mai aveam pentru ce. Prin noaptea de sîmbătă, cînd am adormit spre dimineaţă pentru că mi-a fost frică să închid ochii şi să văd iar şi iar imagini cu monitorul ăla nenorocit, cu sîngele care mi-a curs pe picioare, cu salonul de spital şi ochii mari ai doctorului îngrozit de cît de tare pot să ţip pe masa lui.

Poate o să uit tot. Poate n-o să uit nimic. Acum nu mă pot gîndi c-o s-o pot lua de la capăt vreodată. Mai ales că nici eu, nici vreun doctor sau oricine altcineva în lumea asta nu-mi poate spune că ce s-a întîmplat acum n-o să se repete. La fel cum de data asta inima lui a încetat să mai bată din motive pe care nimeni nu le ştie, motivele alea ar putea fi acolo şi data viitoare, şi apoi din nou şi tot aşa.

Ştiu că nu trebuie să gîndesc aşa. Ştiu şi nu-mi pasă. Pentru că e clar că ce TREBUIE şi ce SE ÎNTÎMPLĂ în viaţă sînt categorii diferite care rareori se intersectează. Eu TREBUIA să nasc un copil sănătos în toamna asta. Un copil care-a murit între timp fără ca cineva să-mi poată spune de ce.

Mda, ştiu teoriile cu „tot răul spre bine” şi „poate dacă trăia era mai rău”. Le ştiu şi mi se par absurde acum. Pentru că nu înţeleg DE CE mi s-ar da o atît de mare bucurie, un miracol care să mă schimbe cu totul doar pentru ca nişte săptămîni mai tîrziu să stau cu picioarele în sus pe o masă de ginecolog şi să-mi simt uterul raşchetat cu bisturiul.

Ştiu că abordarea asta cu DE CE EU e inutilă. Dar nu-mi pasă. Asta simt. Sînt atît de supărată pe tot şi pe toate că nu-mi vine să deschid ochii dimineaţa. Credeam c-am tras destul. C-a fost suficient că n-am avut o familie întreagă, că mi-au sărit dinţii din gură într-un accident stupid, c-am stat în spital cu tuburi în cap zile în şir, c-am trăit şi încă trăiesc cu faţa plină de bube despre care nimeni nu ştie de unde vin şi cum să le trateze, mi-am zis că e gata. Că m-am pregătit suficient, acum e momentul să-mi fie bine. Am fost sigură c-o să fie bine. Era momentul meu de linişte. A durat doar cîteva săptămîni. Şi nu, nu m-am întors la viaţa mea chinuită şi obositoare dinainte. Acum sînt într-un loc mult mai rău. Acum mi-e teamă să mai încerc, să mai sper. Nu mai am nici un motiv să mai cred c-o să fie bine. Nici unul.

Am scris nu ca să mă cer consolată. Am scris ca să dau drumul la furie. O să închid comentariile, nu cred că e loc de dezbateri. Vă mulţumesc pentru mesaje. Din păcate, acum nimic nu ajută. Chiar nimic. Poate peste o vreme, cînd o să mai uit sau n-o să-mi mai pese la fel de mult, o să le recitesc şi-or să mă ajute atunci. Dacă o exista o astfel de vreme pentru mine.

Pin It