Acasă în trei: prima săptămînă

E greu. De fapt, nu e greu, e aproape imposibil.

Pentru că ai în brațe un om nou care nu e adaptat la nimic, care nu cunoaște nimic din ce-l înconjoară, care nu are sistem digestiv și respirator funcționale încă, de fapt, nu e orice om nou, e omul nou pe care-l iubești cel mai mult din viața asta, care se sperie de orice, țipă, pînge, icnește, sughite, se screme, se vaietă, alteori rîde cu toate gingiile sau suspină a iubire sau pur și simplu pentru c-a reușit în sfîrșit să tragă un pîrț.

E aproape imposibil pentru că voi, părinții, sînteți nedormiti, anxioși, surescitați, atît de obosiți că nu mai puteți adormi în ora aia de liniște cînd în sfîrșit copilul doarme. Și pentru că nu știi ce vrea de la tine. Vorba Omului, ar trebui să se țină cursuri de cel puțin doi ani care să te învețe cum să te porți cu nou-născutul. Trei ore de puericultură sînt egale cu zero. Copilul se uită la tine cu ochii apoși și-ți cere să-i rezolvi problema. L-ai schimbat, i-ai dat să sugă, l-ai învelit, i-ai dat picături de colici, de ce nu e fericit? De ce nu adoarme de 6 ore? Și acum de ce doarme de 4 ore? A mîncat destul? De ce mănîncă atît de mult? Asta e vomă sau regurgitare? De ce respiră ca o locomotivă? De ce sughite atît de mult? De ce nu dă aerul afară? Ce are în scutec? Cît? Cum miroase?

Și mama e dată peste cap de hormoni, și e nedormită de 10 zile, mănîncă cu forța, ca să nu piardă laptele, îi vină să plîngă din orice, dar n-are voie, că dacă se stresează, adrenalina trece în lapte, copilul se stresează și el, nu doarme, deci mama n-are nicio șansă să se odihnească. Iată un cerc vicios pervers pe care greu îl rupe. Greu și temporar, a doua zi se găsește din nou prinsă în el. Și are impresia c-o să moară de oboseală, că pur și simplu o să cadă jos și-o să-i stea inima. Dar n-are voie, că are un copil de alăptat și iubit. Așa că mai întreabă o dată ce zi e azi și pune din nou copilul la sîn.

Tatăl e ceva mai sigur pe el și mai puțin anxios, pentru că știe că numai el poate ridica mama de pe jos. Drept pentru care se asigură că mesele și somnurile sînt notate, că mama a pus alcool la buric. Schimbă copilul uneori noaptea, întreabă ce e în scutec. Pregătește baia. Se ține tare, pentru că acum e mai tare.

Și în fiecare zi apare ceva nou. Azi s-a scremut cinci ore. Ieri a vomat de patru ori. Alaltăieri a dormit prea puțin. Mîine face candida pe cerul gurii, iar pe seară îi sîngerează buricul, copilul țipă de durere. Și tot așa. Nici o noapte bună, nici o zi fără un mic moment de Aoleu, asta ce mai e, ce are copilul, oare ce-am greșit, cum facem să rezolvăm.

Și singurul lucru pe care poți să-l faci este să accepți tot ce ți se-ntîmplă și tot ce i se întîmplă copilului tău. Are dreptate Bogdana, știu. Să le iei așa cum vin. Să primești fără să protestezi faptul că ai o misiune aproape imposibilă, că TREBUIE să fii bine, deși nu ești și simți că nici n-o să mai fii vreodată, și speri că e doar o fază, că primele 40 de zile sînt cele mai grele, că imediat ce se potolesc hormonii o să revii la a fi tu însăți, chiar dacă mai nedormită, că o să începi să fii convinsă că nimic din ce faci nu e greșit, că ești cea mai bună mamă pentru copilul tău, că ai un instinct pe care-l folosești fără să-ți dai seama, c-o să fie bine. Auzi lucrurile astea tot timpul, toată lumea are soluții și sfaturi de dat, și ele sînt foarte bune și adevărate, dar ele nu merg pînă nu ajungi să le simți în tine. Și în toată nebuloasa în care te miști, nu simți decît iubire pentru copil și voința de a face să fie bine. Puterea de a lupta cu tine, cu oboseala, cu anxietatea, pe aia n-o ai încă. Pe aia o cîștigi în timp.

Noi încă n-o avem. Eu n-o am.

Deocamdată e greu spre imposibil. Cedăm nervos pe rînd, ne încurajăm și ne luăm în brațe pe rînd, ne luăm copilul la plimbare ca să doarmă celălalt, ne trimitem la aer sau la un film în camera cealaltă. A trecut prima săptămînă cu fetița acasă, a trecut greu, dar am supraviețuit cu toții, de bine de rău. Vedem ce mai urmează. Ne așteptăm la orice. Nu sîntem pregătiți pentru nimic din ce ni se întîmplă sau ce ne așteaptă, dar ne luptăm să acceptăm asta și imediat ce-o să reușim o să fim mai bine.

Pînă atunci, ne tîrîim cearcănele pe parchet și ne spălăm pe dinți la miezul zilei, toate astea în permanenta uimire de iooooi cît e de frumoasă ce perișor moale are ia uite o să facă ochii verzi ca tine și pfoa ai văzut mi-a zîmbit și gropița aia pe care-o face cînd face cu ochiul doamne ce minune mi-ai făcut ba nu tu mi-ai făcut te iubesc și eu te iubesc.

Pin It

50 Comments

  • Teo spune:

    Of, tare mi-e drag de voi! Cand a venit pe lume nepotica mea, patru persoane stateau in jurul ei pentru a o schimba sau pentru a-i face baita. Acum are un an si ne trateaza de sus pe toti. :))

  • Eugen spune:

    Superb. Atat am de zis. Cred ca merita orice sacrificiu ca sa ajungi in punctul in care iti poti admira, iubi si tine in brate puiul. Fiti tari! Si felicitari!

  • ioana k-man spune:

    Creste, fata, creste, si vor veni momentele in care iti va oferi din mancarica ei pasata, sau momentul in care te va imbratisa pentru prima data. Iar tu ai sa uiti pe loc toate relele astea pasagere si iti va fi dor de bobocul mic ce sugea la san.

  • scarlett o' spune:

    Tu chiar esti cea mai buna mama pentru fetita ta! Va pup pe amandoua si astept sa se deschida sezonul de plimbari in parc sa va pot insoti macar o data!

  • Florin spune:

    sa-ti citez din Modern Family: „Babies are designed to survive new parents” :))

    • Intuneric spune:

      Completez cu un citat dintr-unul din n-materialele de marketing pe care le-am frunzarit pe intuneric:

      „Babies are the ultimate customer service experience” 😀

  • Sandra spune:

    E greu, asa e. Eu am trecut de doua ori prin asta, si as lua-o de la inceput. Pentru ca trece, adaptarea biologica ii face pe oameni sa uite greul si sa isi aduca aminte numai lucrurile bune. Eu nu am dormit o noapte intreaga timp de doi ani, primii doi ani de viata ai primului meu baiat. Timp in care am ramas insarcinata cu al doilea. Si acum cel mare are 5 ani. Nici nu stiu cand au trecut. Curaj, ca o sa fie mai bine!

  • Cris spune:

    been there, done that. stiu ca nu te incalzeste cu nimic acum, insa astea toate trec. eu am plans in hohote vreo luna, ma simteam ca lovita de tren, dar nu doar dintr-o parte, din toate partile. dupa 2 luni a inceput sa iasa soarele. nu exista lectie care sa te invete ce sa faci sau sfaturi. le iei cum vin exact cum a zis Bogdana.

  • roberts spune:

    intr-adevar, e infiorator de greu. credeam ca n-o sa mai apuc s-o vad la o luna, la doua, la trei…Prin parc eram invidioasa cand vedeam alti parinti plimbandu-se linistiti alaturi de copiii lor mai mari. Eram atat de obosita si de chinuita, ma dureau toate, alaptatul nu-mi facea nici o placere….si totusi, am reusit s-o alaptez un an si 2 luni pe Oana, prima fetita iar acum are 8 ani. La a doua a fost din nou ffff greu dar tot atat de adevarat este ca timpul trece si copiii devin fiinte umane, nu …atat de neajutorate ca la inceput. cred ca-i foarte greu ca nu intuim exact ce le trebuie, cand le trebuie si nu interactioneaza cu noi. primul zambet constient si prima imbratisare, primul pupic, primul mama te duce la sublim si uiti putin cate putin din starea de-acum….fura somn cat poti si multa putere va doresc! merita printesa:)

  • Sis spune:

    Si eu va iubesc!

  • Tatiana Banu spune:

    Doamne…poate ca o sa sune aiurea, dar cat ma bucur sa aflu ca mai sunt si altii care trec prin ce am trecut noi acum cateva luni! :)) Ai descris perfect primele noastre saptamani cu mica Iuba acasa!

  • nusch spune:

    N-ai de ce sa te abtii de la plans; nu lacrimile fac sa treaca adrenalina-n lapte, ci stresul pe care-l resimti, care e acolo fie ca plangi, fie ca nu. Daca plangi, macar faci ce simti.
    Sunt urlete pe care nu le pricepi si care nu stii de unde vin. Unii spun ca urletele astea sunt modul lor de a se adapta la ritmul de viata. Prin urlete, se descarca de tensiuni acumulate intr-un fel sau altul, in perioada sarcinii si dupa. Se pare ca pana si colicile alea sunt, in unele cazuri, descarcari si nu dureri de burta (mie, uneia, imi e greu sa cred ca pe Td il apuca burta sistematic in aceeasi perioada din zi, intre 6 si 9 seara, sistematic). Icneste, gafaie, nu doarme noaptea, fara sa aiba probleme aparente etc. E absolut firesc, e o fiinta umana diferita de alte fiinte, la randul ei. Nu suntem toti la fel. Nu orice scancet inseamna o problema.
    Pe cat puteti, ideea e sa va ingrijorati mai putin si sa luati lucrurile asa cum vin. Sa aveti o persoana cu experienta in copii la indemana, s-o sunati cand va taie ingrijorarea si un medic, pe langa ea. Eventual, o sora, o mama, o prietena, un cineva cu care te simti aproape la fel de confortabil ca si cu tine insati, sa mai vina din cand in cand sa poti face un dus mai lung, sau sa faca o supa de pui. Dar care sa nu locuiasca in aceeasi casa cu voi.
    Mie bunica-mea imi spunea, in ultima luna de sarcina: „Ei, mama, pana sa nasti, te ingrijesti ca de ce nu iese. Dupa ce iese, ai momente cand te gandesti ca era mai bine sa nu iasa, ca acolo il aparai de toate.”

    • Of ce bine ai zis! Asa cred si eu, ca daca iti vine sa plangi TREBUIE sa plangi. Acumularea tensiunii nu face decat sa creasca nivelul de adrenalina. Eliberarea psihica pe care o ai cand plangi te ajuta sa iti revii. Si nu, nu inseamna ca esti mai slaba…
      Si fetita mea a avut de la 2 la 6 saptamani un ceva, ce eu stiu sigur ca nu era „de la burta” si de la nimic altceva decat de la cap: plangea pe ceas o zi da una nu, de la ora 11 dimineata, pret de 30-40 de minute. Dar era ciclica. O zi da, una nu. Pe ceas. Si seara cum zici tu, de la 6-7 incolo, ziceai ca e setata sa aibe o „neliniste”…si multi copii am vazut ca au ceva probleme cu orele astea. Sunt orele hormonale la care primeau ei chestii cand erau in burta mamei.

  • Ema Bucur spune:

    o idee nebuna…
    Da, o sa vi se pare nebuna/prosteasca/ teribil de indrazneata propunerea mea (cum, o straina?), nu am apucat sa ne cunoastem inca-desi va admir din umbra de ceva timp si va citesc cu sufletul la gura pe amandoi (admir de la distanta si nu imi place sa ma bag cu picioarele in viata nimanui), dar in conditiile de fata indraznesc sa ofer: sunt maica de doua fete (9 si 14), am oarece experienta si zic eu ca fac treaba buna (idolul meu de mamicie este Ada Petre 🙂 si pe 30.04 si 01.05 sunt libera de la serviciu – va pot oferi cateva ore din timpul meu pentru treburi casnice, plimbat printi mica, facut cafea si mancare, oferit umar pentru plans si ceva idei pentru relaxarea parintilor. Daca va intereseaza oferta: 0721 288 815. Stiu, pare nebuneasca la prima vedere, dar tineti cont ca : I’ve been there, done that, stiu exact cum este si cat de disperat poti sa te simti in unele momente si ce bine ar fi sa fie cineva (pe care poti sa arunci si pietre daca vrei) si mai ales nu as spune numanui amanunte, pentru simplu fapt ca nu ii cunosc pe cei din jurul vostru. Deeecccciii, va ganditila asta macar?

  • RalucaS spune:

    Crede-ma ca ai in tine o putere pe care n-ai banuit-o niciodata!De fiecare data cand crezi ca nu mai poti,o sa te ridici si o s-o iei de la capat.Toate sfaturile pe care le-ai auzit,uita-le.O sa inveti singura ce si cum sa faci,doar tu o sa stii ce e bine si ce nu pentru copilul tau.
    Va doresc multa sanatate,rabdare si iubire.

  • k. spune:

    Tot e bine ca nu locuiesti in orasul natal…Dupa ce l-am nascut pe fiul meu au inceput sa se perinde rudele pe la mine, asteptau sa fie si sevite cu diverse, eu eram distrusa….Intre timp am invatat sa spun Nu 🙂 Asa ca atunci cand se va naste minunea no. 2 nu mai primesc pe nimeni in prima luna…
    apropo si eu ma sculam noapte sa vad daca respira copilul…eram tare paranoica 🙂

    • Ah, eu locuiesc in orasul natal si da, asa a fost, adica asa ar fi vrut ei sa fie…insa cand am ajuns acasa cu copilul am zis „acu’ sa fie liniste, va rog”, nu imi trebuie nimeni in afara de fetita mea si sotul meu. Si a fost bine. Dupa niste luni i-am primit pe rand la „vizionarea” produsului de conceptie 😀

    • Milly spune:

      Oooooo, daaaaa… ma miram ca nu a zis nimeni de cortegiul de „colindatori” care apar la o familie nou-nouta, ametita si buimaca cu un bebe mic si urlator! Pe mine m-au disperat la primul copil, veneau si uitau sa mai plece…si eu…fraiera, de prea mult bun-simt, nu indrazneam sa le zic sa as fi dormit in fund pe canapea in loc sa le servesc lor o cafea… La al doilea am fost mai dura…am dat telefonul pe silentios si raspundeam cand voiam si cand puteam…si am primit mai putine vizite si mai mult dupa o luna, nu in primele zile cand nu reuseseam nici sa ies din pijamale!!!

  • Ana spune:

    Te inteleg perfect, eu am nascut pe 18 Apr si exact asa suntem si noi, numai ca ziua sunt singura cu goanga, dar trebuie sa reusim. Numai ganduri bune pt voi 🙂

  • codrina spune:

    off, printesa, mi-am adus aminte de primele saptamani, de cearcane, de nopti nedormite si stres si intrebari…si noi inca am avut ajutor de incredere care ne spulbera cele 100 de griji zilnice…tot a fost greu! Eu va astept in vizita cand aveti chef (il chemam si pe micutul Albert care s-a nascut cu 4 zile mai devreme) si discutam despre colici, caca, regurgitat, scos aerul, buric si alte subiecte interesante. Sau daca ai nevoie de vreun raspuns la intrebari tehnice de puericultura, suna-ma la orice ora.

  • carolina davidescu spune:

    e greu, dar se poate!!! plus: cand iti zambeste uiti de toate cearcanele, te asigur!

  • Intuneric spune:

    Asa, asa, sa vada si norodul ca si neamurile regale sufera si sa inteleaga ca majestatile lor sunt, intr-un final, oameni.

    Legenda: asta e pentru detractorii care se mai arata pe-aici (astazi am o stare de combativitate crescuta).

  • Mama lui Arie spune:

    Da, … asa simtim toate :)) asa imi spuneam si eu : ar trebui sa existe cursuri pt aceasta lectie, dar , sau mai bine zis : doar ca nu exista profesori pt lectiile astea, pt ca fiecare copil este diferit din ADN … deci noi toti nu ne asemanam desi … nu ai zice :)) . Cate doua picioare, doua maini , doi ochi, etc avem fiecare ..
    Spui ca ei spun, ca primele 40 de zile sunt cele mai grele … ? ..???? Eu as spune 2 ani … dar eu sunt eu … am alt copil, alta experienta, desi relativ asemanatoare … ;)) Poate ca este adevarat.
    Adevar graieste „nusch” – daca iti vine-a plange plangi … plangi pana nu mai poti, plangi pana simti ca trebuie sa vina Omul ca sa te adune de pe jos… plangi pt ca esti mama si doar ce ai infaptuit cel mai minunat lucru din viata ta, plangi pt ca te doare operatia, plangi pt ca esti obosita, plangi pt ca doar ce ai vazut la Tv ceva siropos si ti-a venit sa plangi … plangi pt ca pur si simplu asa simti ca trebuie… sa plangi. Si gata ! Apoi iti revii si o iei de la capat … Dar nu cu plansul , ci cu minunea aia mica … ;))
    Iar dupa cum spunea si „Raluca S” : Toate sfaturile auzite … UITA-LE !! ;)))))

    • Milly spune:

      Si eu am experimentat cu plansul din greu… cu motiv sau fara, de durere, de fericire sau de oboseala… era in meniul zilnic primele luni! 🙁

  • elena spune:

    T. Berry. Brazelton – „Puncte de cotitura. De la nastere la 3 ani. Dezvoltarea emotionala si a comportamentului copilului tau” (Editura Fundatiei Generatia)
    Si eu am trecut prin ce treci tu si cartea asta m-a ajutat mult.
    Cu drag.

  • mara spune:

    Și toată povestea asta grea e de fapt foarte normală la primul copil 🙂 Ar fi fost chiar anormal să ne spui că sunteți toți trei megarelaxați, că aia mică e liniștită ca un urs de pluș, tu-ți faci unghiile și citești toata ziua, iar omul tău se joacă pe playstation.
    Bonus de o săptămână: ce-a fost mai greu a trecut (primele zece zile sunt cele mai horror, apoi te obișnuiești)! 😉

  • g.cojocaru spune:

    Bine ati venit in lumea parintilor! 🙂
    … e greu. Si totusi frumos!

  • Ioana, draga mea, te superi prea tare pe mine daca te rog sa plangi cand iti vine? nu plansul da adrenalina in lapte, dimpotriva. Zi-mi daca vrei explicatii stiintifice pt plans, ca iti zic.

  • Ana (Milano) spune:

    Pragmatic vorbind…primele 3 luni sunt cele mai g-r-e-l-e…dar grele frate, eu credeam ca nu se vor mai termina vreodata…sotul meu a stat acasa 3 saptamani cu mine si pe urma am fost singura, complet si absolut singura cu el de atunci…in afara de seara cand vine Omul acasa deci. N-avem bunici si asta e…e fff greu. din luna a-4-a a inceput prin magie sa mai doarma cate 4 ore in sir si parca era paradisul pe pamant. Apoi dupa 6 luni a inceput nebunia cu diversificarea si cand mi-a luat prima oara 4 ore sa-i gatesc prima chestie bio si naturala si homemade am zis iar ca mor. Acum la 9 luni e totul mai simplu, stiu exact ce vrea…dar uneori tot nu stiu…adica nu exista nimic sigur, nimic cert…decat ca-l iubesc cum n-am iubit pe nimeni pana la el si cum nu voi mai iubi vreodata. E greu, stiu ca e, tine tare, scrie cand poti, plangi daca-ti vine..toate mamele lumii au trecut prin asta…semnez!!!! Te imbratisez cu drag!

  • Xelomon spune:

    descrii foarte bine primele zile, ba nu, primele luni… partea buna e ca la un mom. dat vei intelege de ce plange acum. partea mai putin buna e ca deja va fi trecut momentul. dar asa e-n parenting. You live, you learn… ca-n totdeauna.

  • frmshk spune:

    Ei, da! Cam asta e. Și o să fie. Cam toată viața. Că e greu de dus, e. Cine zice altfel, minte sau, poate, nu-și dă seama.
    Prințesă, dincolo de toate, senzația pe care o am citindu-te e, deși cunosc atât de bine toate fazele astea, că ție ți se întâmplă prima dată, și într-un mod unic, dintre toți oamenii. Asta e marele farmec al modului în care spui tu lucrurile. Transformi lucrurile firești, comune, în unele excepționale.
    Să fiți bine!

  • Lila spune:

    Felicitari pentru micuta! am citit induiosata despre voi si am retrait primele noastre zile cu fetita noastra. N-as fi crezut sa ajung sa duc dorul acestor zile, dar chiar mi-e dor sa o vad mica-mica la san, sugand incruntata, in dusmanie, cu pumnisorii stransi adusi la piept, singurul moment in care tacea. E la toata lumea la fel de greu cu oboseala acumulata, cand numeri zilele de cand s-a nascut si fiecare noua zi e o mare victorie. Din experienta mea, ajuta sa ai pe cineva care sa-ti faca treburile administrative, sa faca curat, mancare, sa te serveasca, sa stranga dupa tine, tu sa n-ai alta grija decat bebe, somn si hobby-uri. Dar cineva care sa nu te calce pe nervi si mai ales sa-ti poata accepta ordinele monosilabice, pe orice ton le-ai spune (hormonii…). Si mie mi-a zis cineva ca „dupa 4 luni se mai regleaza somnul la copii” si in fiecare zi cand copilul, acum la 9 luni, adoarme la aceeasi ora, ii multumesc in gand ca a avut dreptate. :))

    • Mama lui Arie spune:

      Daaa !!! ajutorul ala care-ti face o supa dupa ce te-ai chinuit toata ziua si noapte din 2 in 2 ore sa-l inveti sa suga… ajutorul ala care pune rufele la spalat pt ca voma sau regurcitarea este peste tot … ajutorul ala care face un ceai in momentul in care a adormit, in sfarsit dupa o criza de plans, bebe … DA !!

  • Bunica-Floarea spune:

    Ce a fost greu atrecut.

  • Gabriela spune:

    Printesa,

    intai de toate, felicitari. Sa va traiasca, sa fie sanatoasa, sa va bucurati de ea.

    Apoi, stiu ca numai de sfaturi n-ai nevoie… dar iaca, zic si eu, dupa 8 + 2 ani de experienta in bebeluseala.
    Daca simti nevoia sa plangi, plangi! Nimic nu se transmite din plans in lapte. Ba e chiar bine, pentru ca te linistesti si o mama linistita inseamna un bebelus linistit.
    Dormi cu Printesa mica pe burta; ea doarme bine, caci te simte si tu dormi bine pentru ca o simti.
    Dormi cand doarme si ea.
    Alapteaz-o in pozitie culcata (adica tu intinsa in pat), asezata pe o parte; ea suge bine, tu te poti odihni.
    Daca simti nevoia de ajutor, cere-l! Nimic nu e mai rau decat sa simti ca nu mai poti si sa continui. Cheama o bunica, o matusa, o prietena pentru cateva ore; si in timpul asta tu dormi sau fa un dus luuung sau citeste sau asculta muzica, sau mergi pana la alimentara din colt sa iei lapte si sa vezi oameni (da, este o forma de socializare mirifica dupa ce nasti!!) sau fa ceva ce te ajuta sa te regasesti pentru o ora macar. Nu te face o mama mai putin buna; dimpotriva, te ajuta sa te aduni si sa faci totul si mai bine.
    Nu e usor; dar merita mai mult decat orice.
    O sa fie bine. O sa fie perfect. O sa vrei sa o iei de la capat.

  • Fimolici spune:

    Dar cat e de frumos dupa primele 3-4 luni!!! Eu nu stiu cum e cu cele 40 de zile, la noi a durat 3 luni sa se mai calmeze pentru ca plangea cat era ziua de lunga din cauza colicilor. Azi a ras pentru prima oara in hohote / cu sughituri. Doamne cat de frumos, nici nu mai intereseaza cum era atunci cand ma multumeam sa trag cate un pui de somn de 10 minute ca sa nu cad din picioare. Trec toate, fiecare lucru are rostul lui, fiecare e o experienta castigata. Post partum facem toate intr-o mai mica sau mai mare masura, cred. Supravietuim datorita iubirii pe care o purtam pentru puiul de om.

  • Bogdana spune:

    Offf, off si iar offf. Si mult awwwww, asa a duiosie si mult, mult drag.

  • Diana D. spune:

    Printesa, ca bine le mai zici:)ma regasesc in tot ce- ai scris, ca toate mamele care au comentat mai sus. Primele 2 luni au fost horror. Nu dormeam mai mult de 2 ore adunat in 24 de ore.Nu stiu cum am rezistat( doar mancind multe dulciuri poate).Eram mai tot timpul cu capsa pusa.Dadeam replici acide la toata lumea care mi se parea ca- si da cu parerea aiurea. Stiam ca poate ranesc, dar nu ma puteam abtine. Lipsa de somn ma facuse foarte irascibila.Se pare ca organismul nostru are mai multe resurse decat ne putem imagina. Mi- aduc aminte cate articole si site- uri am consultat despre nastere. Asta ma interesa cel mai mult, mi se parea cel mai important lucru din viatza mea. Dar, cea mai mare provocare am avut- o dupa ce s- a nascut pitica:) Mai are un pic si face 6 luni si tot stau si ma uit la ea si ma gandesc ca e cea mai minunata din lume, cel mai mare miracol. Ma simt ca si cum as fi castigat Oscarul pe plan personal:) Sint fericita si o iubesc cum nu pot descrie in cuvinte.

    Multa sanatate si fericire pt. toti trei:) Sunteti minunati!

  • Alina Bondoc spune:

    Cu drag citesc ce scrii tu aici si imi amintesc prin ce treceam acum un an…noi nici nu ne-am gandit cum o sa fie dupa nastere (eram setati sa fie totul bine atunci si pe principiul, vedem noi dup-aia), si eram amandoi incredibil de nestiutori si nepregatiti si luati pe sus de ce se intampla… si cu toate astea ne-am descurcat!
    e bine ca ai ajutor de la robosot, ca nu esti singura in toata nebunia! si incearca sa dormi, acolo, cat de putin…e greu acum, dar o sa treaca, cu timpul devine mai usor, stii ce sa faci, bebelusa se obisnuieste, o sa doarma, o sa scape de plansul nesfarsit de adaptare, o sa vezi.
    si apoi o sa-ti fie dor sa fie asa de mica si dependenta de tine…

  • Cristina spune:

    Buna Ioana,

    Felicitari pentru mica minune!

    Imi permit sa-ti spun un truc (poate il stii deja) desi evit sa dau sfaturi nesolicitate mai ales pe teme de puericultura, dar ma gandesc ca poate te ajuta la fel ca pe mine. La mica mea a functionat in 90% din cazuri de plans pe motiv de colici: uscatorul de par (varianta mai comoda a aspiratorului). Works like magic! Cel putin la noi asa a fost, ne-a scos din „foame” :)! Cand l-an pornit prima data langa ea si a tacut instantaneu a fost de-a dreptul „orgasmic” :)! E asa numitul „white noise” care din cate am inteles pune o bariera intre creierul deja suprasolicitat peste zi si stimulii externi. Ca si plansul de altfel (cel care nu are legatura cu foamea, scutecul ud, durerile de burtica etc.) – ar fi o forma de autoaparare a creierului lor mic care atunci cand oboseste si nu mai vrea sa fie stimulat se pune pe modul „plans” ca sa acopere stimulii externi… M-am documentat un pic despre asta, disperata fiind ca la al doilea copil ma confrunt cu asa un torent de urlete (la propriu) in fiecare seara, aproape la aceeasi ora, dupa ce la primul imi puneam problema uneori daca stie sa planga :))

    Ah, si probioticele au parut sa ajute in cazul durerilor de burtica (noua ne-a recomandat medicul Protectis) http://www.pediatricsdigest.mobi/content/119/1/e124.full.

    Oricum, rabdarea e de baza! Noi, abia dupa 3 luni putem spune ca am depasit perioada cu pricina (desi mai face si acum, la 4 luni, cate o criza, cand e foarte obosita si nu poate sa adoarma).

    Multa sanatate si liniste sa aveti!

    • . spune:

      la mine functioneaza 100% aspiratorul. dar nu la colici, ca nu a facut asa ceva (poate va face, are doar 9 saptamani) pana acum, ci asa, pur si simplu. se calmeaza si se uita pe tavan, se joaca cu mainile – e topit dupa aspirator. ii aspir si hainele de pe el – incepe si rade.

  • Xelomon spune:

    Pssst, am uitat sa zic de plans – face minuni. Mai degraba se agita copilul simtindu-te agitata, decat cu adrenalina aia… E atat presiune pe laptele de mama (sa nu mananci aia, sa nu bei aia, sa nu plangi, sa nu te stresezi, sa nu, sa nu, sa nu), de ma mir cum au alaptat femeile atatia ani fara sa stie ca n-au voie sa planga sau sa manance oua.

  • zorrack spune:

    Sa vezi ce frumos e cu gemeni!
    Se dubleaza si durerea, dar si placerea, acum ca avem aproape 4 ani.
    O sa treaca!

  • degetica spune:

    Raspunsul (pe langa ca la 10 -12 zile e cam maximum din baby blues) e sa ai incredere in tine si in copilita ta. Prima luna e grea. Pentru mine a fost asa de grea incat am crezut ca nu se va mai termina niciodata 😀 ca toata viata asa va fi. Abia cand a avut 3 saptamani si am luat-o in brate si am dormit amandoua 6 ore am priceput ca viata poate fi totusi si altfel :))

  • Dana spune:

    La noi o fost super usor de la inceput,bebe manca binisor,dormea bine,cu siropul de colici am scapat de dureri de burtica,eu eram foarte calma si iubitoare,povesteam cu bebe,ii puneam muzica daca era mai suparat si se linistea imediat,am avut incredere in mine si in instinctele mele,pana la urma bebe are nevoie de o mama linistita care sa i-l sustina nu de o mamica disperata:)

    • Printesa Urbana spune:

      Sigur, e usor sa fii linistita cind totul e super usor, cind doarme si maninca si atit, dar cind nu doarme, cind tipa, cind se foieste incontinuu, nah, atunci nu e la fel de usor sa fii linistita. Nu sint disperata, incerc doar sa fac sa fie bine. Ca de la sine nu e, asta e, nu toata lumea are noroc, nu toti copiii intra lin in viata.

  • Palosi Ruxandra spune:

    Felicitari pentru minunea mica!!Sa va traiasca si sa fie sanatoasa! Eu deja am trecut prin ce treceti voi acuma, fetita mea are deja 2ani si 7luni, asa ca poate o sa zici ca e a fost mai greu a trecut 🙂 dar nu e asa….cand am adus-o acasa de la maternitate cu sotul meu, stateam si ne uitam la ea cat e de micuta si ne era frica nu cumva sa o „spargem”, era ca o jucarie de portelan :)) nici unul dintre noi nu aveam experienta cu copiii, Antonia fiind primul nostru copil, iar eu eram inca si eu aproape un copil(am avut-o la 22 de ani), dar am avut un noroc mare cu ea in primele 2-3luni…nu facea altceva decat sa doarma cate 2-3ore, apoi un pic de san, un caca mare, zambeam un pic la mami si la tati si iarasi somnic 2-3ore…..noaptea era cat de cat ok, se trezea sa suga, dar in 10min adormea la loc…..apoi au inceput sa iasa dintisorii si a devenit tot mai haotic, plangea saraca, nu stiam ce sa ii fac…toate cremele acelea pentru gingie nu aveau efect, umblam prin casa cu jucariile alea ce se baga la frigider, poate poate mai ajuta….dar am trecut si peste asta….tin minte ca ziceam cu sotul meu:”vai sa creasca odata saraca sa faca vreo 3anisori sa aiba toti dintisori, sa nu mai avem probleme cu somnul, cu mancatul(dureros din cauza dintilor)”, iar acuma la 2ani jumatate cati avem, ma gandesc:”vai, ce bine era cand era bebe, dormea, manca, si facea caca” :))) este foarte greu si obositor in primele saptamani, poate chiar luni, dar trece….iar greul urmeaza odata cu inaintarea in varsta 🙂 Antonia a mea e o scumpa, dar foarte activa si neastamparata….are o personalitate puternica si este foarte incapatanata 🙂 deja avem toane la imbracat(nu accepta sa o imbrac oricum, trebuie sa se asorteze si sa fie o domnisoara), avem toane la mancare si deja putem sa protestam, asa ne mai merge gurita :))) asa ca Printesa draga, bucura-te de fetita ta cat e inca asa de mica, si o ai aproape, cand inca mai poti sa o ti in brate si sa o pupi cat vrei tu, ca odata ce cresc va fi tot mai greu si mai „diversificat” 🙂 salutari de la tg.mures

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *