Da, copile, ai voie!

Să plîngi cît și cînd dorești, chiar dacă mă doare capul, chiar dacă dorm vecinii.

Să rîzi tare, chiar dacă e 6 dimineața și restul Universului doarme.

Să mergi desculță prin casă, prin pat, pe iarbă, în nisip, în vizită la prieteni, pînă-ți faci tălpile negre. Le spălăm!

Să nu mănînci tot din farfurie, tu știi mai bine cînd ți s-a umplut stomacul.

Să-mi spui ce vrei, cînd vrei, chiar dacă o să mă supere sau o să mă enerveze. Vreau să știu, nu să nu știu.

Să stai în brațe. Nu ești prea mare, niciodată n-o să fii prea mare pentru brațele mele.

Să ceri o poveste. Povești nu-s niciodată destule, nici pentru mine, și eu îs bătrînă.

Să întrebi de ce, de unde, cine, de ce, de ce, de o mie de ori dece . Chiar dacă n-o să știu să răspund de fiecare dată, promit să inventez explicații frumoase.

Să te joci cu orice nu te rănește, chiar dacă nu-s tocmai jucării. Poți să-i spui ciorăpelului o poveste după ce-l botezi Mițu, mi se pare nemaipomenit că ai așa imaginație.

Să pleci în parc fără pantaloni, doar cu un tutu roz prin care ți se văd chiloții de hîrtie. Eu și acum regret că n-am avut curajul să mă îmbrac mai des cum mi-ar fi plăcut.

Să nu împarți cu alți copii dacă nu vrei să împarți. O să vină o vreme cînd n-o să mai poți fi nepoliticoasă. Acum, cînd ai doi ani, eu zic că e perfect acceptabil.

Să mai ceri 5 minute. De dat în leagăn, de alergat pisica, de lenevit pe canapea. O să le primești negreșit, fac eu rost de ele de undeva. Curînd o să te grăbești la grădi, la școală, la job, la întîlnire, la bancă, n-o să mai ai timp de nimic în tihnă.

Să fii sinceră. Nu trebuie (încă) să faci nimic din ce nu-ți place, să spui nimic din ce nu vrei, să primești lucruri pe care nu le vrei. Prea curînd o șă ți se umple viața de reguli, norme, de trebuie. Atunci va trebui să înveți diplomația. Acum fii tu.

Să te murdărești cu mîncare, noroi, acuarele, mîncare de pisică, cu orice, practic, că de-aia avem mașină de spălat.

Să nu păstrezi ordinea. Nici eu nu o păstrez și sînt adult responsabil și nici n-am jucării cîte ai tu. Uneori o să le strîngem împreună, alteori o să le las așa, oricum o iei de la capăt dimineața. O casă ordonată mi se pare tristă, mă bucur c-ai venit tu la noi s-o colorezi.

Să mergi pe iarbă în parc cînd aleea ți se pare plictisitoare. Da, e o metaforă asta, vreau să spun că nu doar calea pe care ți-o arată adulții e cea bună, uneori e bine să cauți singură, eu o să merg cu tine de mînă pe unde vrei, cîtă vreme acolo nu ne așteaptă crocodili flămînzi.

Pentru că te iubesc cu totul, cu încăpățînare, curiozitate, nas murdar, vînătăi peste tot, sinceritate abruptă, toate lucrurile astea grozave pe care le-am avut și eu cîndva, dar le-am pierdut sau le-am uitat pentru că uite, m-a obligat viața să mă fac mare, au dat regulile peste mine, am devenit conformistă, plictisită și plictisitoare. Dar tu ai voie, copilă, măcar tu să ai voie!

shutterstock_250313293

Sursa foto: happy, via Shutterstock.com

Pin It

144 Comments

  • alina spune:

    … 🙁
    al nostru copil s-a schimbat in timp cand a dat de reguli, de gradi. desi e o gradinita ok, chiar ne place, el tot s-a schimbat. E mai docil, parca nu mai spune asa cu ardoare ceea ce vrea, se conformeaza, se inchide in el. E tot vesel, iubaret, jucaus, temator si curajos dar il simti altfel. „E frumos asa, nu e bine altfel” – sunt totusi reguli de educatie, lucruri importante pentru a trai cu altii dar uite ca si educatia are pretul ei, mai stirbeste din farmec si poate din increderea lor in sine, asa nemargina si necunoscatoare.

    • Printesa Urbana spune:

      Asta e virsta de gratie, 1-2-3 ani, pina intra in sistem. Regulile sint bune si necesare, din pacate vin cu un pret, firesc pentru convietuire.
      Eu ma uit la ea si-as vrea s-o ajut sa stie cit e de frumoasa viata ei ACUM…

      • Loredana spune:

        Știe. Chiar ți-a spus-o. Și o să știe și mai încolo, pas cu pas. Și, cel mai important, nu o să uite cât a fost de frumos, atunci când o să fie – musai? – mai greu.

        • Printesa Urbana spune:

          Ahahaaa, ai dreptate, chiar mi-a spus-o duminica dimineata, cum de-am uitat asa ceva? Acum doar tre sa ma asigur ca nu uita! 🙂

      • Violeta ienea spune:

        Candva se stia de 7 ani prin batatura, cica „cei sapte ani de acasa”. Acum am ajuns convinse ca nu mai avem timp de copil 7 ani sa stam acasa… Sau mi se pare?

      • Monica V spune:

        Cu totii aflam asta cand e prea tarziu si nu mai putem face nimic…..

      • lily spune:

        Exista ,,sfanta limita” in orice care n-ar trebui sa ingradeasca si sa-l faca nefericit , ci sa-i arete ca trebuie sa respecte tot ce-i in jurul, sa iubeasca ,sa acepte si parere , propunere altuia asta inseamna educatie…unii copii vin la gradinita cu convingerea ca numai ei au voie , numai ei pot, numai ei au dreptate… ceea ce contea e sa-i areti ca tu ca parinte indiferent ce face , sau cum e il iubesti chiar si atunci cand il certi sau pedepsesti…

      • dede cati spune:

        Cineva a postat acest articol, acum 11 ore fara trimitere la link. Poate vroiai sa stii.

  • Bea spune:

    Iubire sincera si frumoasa. Si stii sa o exprimi atat de bine in cuvinte… Sa fiti sanatosi 🙂

  • corina spune:

    Foarte frumos scris.

    Eu ma lupt cu bona pentru a nu respecta regulile „inutile” la varsta asta. De ce ii trebuie ciorapi om casa daca el chiar nu vrea? (Tot 2 ani). De ce sa nu mearga pe iarba daca ii place? De ce sa nu se murdareasca sau sa nu cada un pic. Haine avem, se spala singure aproape, iar comoditatea mea fata de fericirea lui nu conteaza.
    E frumos sa incepi dimineata cu astfel de ganduri, dupa un somn bun si o trezire cu pupici mici si blonzi 🙂

  • Mara spune:

    Iti multumesc, Printesa, pentru tot ce gasesc aici. Bebe meu are doar 10 saptamani, insa tanjesc sa invat a-i spune candva…de toate, din suflet.

  • Inca un articol superb!

  • Dan Trofin spune:

    o declaratie de sinceritate foarte emotionanta ! un articol sensibil si o reintoarcere (prin copil) la toate acele momente faine ale copilariei. felicitari, ma inclin 😉

  • Iulia spune:

    Pe mine m-a apucat nostaligia ca n-am constientizat la varsta aia cat de incredibil de fericita si libera eram.

  • Stefi spune:

    Si cand ai voie atatea – e simplu sa remarci si poate sa intelegi putinele lucruri pe care nu ai voie sa le faci (sa-ti bagi degetele in priza, de ex… 🙂

    Articolele de genul asta sunt preferatele mele pentru ca-s asa, ca niste poezii…

  • Maria spune:

    Inca un articol superb! Am o intrebare, la aproape 2 ani inca mai foloseste scutece?

    • Printesa Urbana spune:

      Da. Are 2 ani si 2 luni.

      • Stefi spune:

        Un pediatru zicea ca poti incepe cu olita la 2 ani si sa termini la 3, sau poti incepe la 3 si sa termini tot la 3 🙂

        Ca in toate ariile, si aici copiii se dezvolta diferit – si cercetarile arata ca „antrenatul” mai devreme decat e copilul pregatit poate duce la constipatie cronica si probleme cu vezica. Asa ca, „da copile, ai voie” si sa porti scutece pana te maturizezi destul sa-ti poti controla consistent vezica/sfincterul, si poti decide singur cand ai nevoie la toaleta.

        • Andreea spune:

          Da, si eu am citit povestea unei mame cu 5 copii care a incercat sa-i invete pe toti in mod diferit sa mearga la olita si toti au invatat in jurul varstei de 2 ani si ceva, indiferent de metoda aplicata, desi cu primul s-a chinuit de la 1 an, iar pe ultimul l-a lasat sa invete singur. Explicatia era ca abia in jurul varstei de 2 ani si cevasunt capabili fizic sa -si controleze vezica.

          • Printesa Urbana spune:

            Noi facem ceva incercari acum, dar nu pare interesata inca. Mai stam putin, mai incercam… Eu chiar nu ma grabesc…

            • Cristina spune:

              Eu am reusit cu fetita mea cu treaba mare de la 6 luni la olita si treaba mica de la 8 luni. Sper sa nu ii dauneze, nu am avut pa a acum probleme cu constipatia. Doar i-am invatat eu obiceiurile. Face si ea ca un om mare. Dupa ce se trezeste, dupa ce mananca, cand intra in casa din parc. Nu a fost greu deloc. Acum are 11 luni si nu punem pampers decat noaptea. Ce e drept in fiecare zi se mai scapa cel putin o data pe zi pe ea, dar aproape niciodata in afara casei. Ceea ce nu ma deranjeaza absolut deloc. Bafta tuturor si muktumim Ioana pentru un articol emotionant!

              • Stefi spune:

                Probabil pentru copiii care-s ca ceasul e probabil relativ simplu (nu toti copiii pusi devreme la olita au mai tarziu probleme, dar din copiii care mai tarziu au probleme majoritatea au fost fortati la olita prea devreme). Nu toti copiii insa sunt la fel de previzibili (ca si adultii de fapt) – pentru copii care fac caca uneori de 2 ori uneori de 3 ori pe zi (si nu neaparat asociat cu mesele), uneori la 7, uneori la 10, uneori la 3 dupa-masa, nu e asa usor de pus la olita la intervale regulate si cu acesti copii trebuie probabil mers pe varianta de asteptat pana se maturizeaza suficient. O treaba mult mai usor de realizat in ziua de azi cand, spre deosebire de chiar 30-40 de ani in urma, nu mai avem de spalat/fiert munti de scutece

                • Roxana spune:

                  Draga Maria,

                  Ma intreb daca ai inceput sa folosti olita! Desi raspunsul meu vine un pic mai tarziu poate te va ajuta. Daca copilul tau este in scutece la varsta de doi ani este ok. Fiecare copil este unic si asa cum zicea Stefi fiecare se dezvolta diferit. In experienta mea (nu am copii, dar sunt educatoare si muncesc cu copii de la 18 la 36 de luni) copii devin constieti de corpul lor si pot sa controleze pipi si caca pe la 2-3 ani, desi pot exista exceptii (cum este fetita Cristinei).
                  daca vrei ca antrenamentul la olita sa mearga usor si de la sine ,ei bine, uite cateva lucruri care le-am observat la copiii cu care lucrez:
                  Poti sa iti dai seama daca copilul tau este pregatit sa faca la olita cand:
                  *schimbi copilul si observi ca scutecul este uscat desi nu l-ai schimbat de mult timp;
                  *daca copilul observa ca este ud sau se plange de scutec, poate trage de el pentru ca nu ii place senzatia (s-ar putea sa fie un pic mai dificil cu scutecele moderne care nu lasa copilul sa simta senzatia de ud – poti sa il lasi fara scutec, sa se ude si sa vezi daca realizeaza ca s-a udat;
                  * daca vine la tine si iti spune ca a facut pipi sau e constient ca a facut caca in scutec sau foloseste orice alt limbaj pe care tu il cunosti si sti ca indica caca sau pipi;
                  *uneori este in stransa legatura si cu dezvoltarea corporala a copilului (daca atunci cand urca treptele alterneaza pictioarele, doar un picior pe o treapta).

                  Daca ai observat unul sau mai multe semne atunci copilul tau este pregatit, intelege si este constient prin urmare antrenamentul la olita va dura putin (pana la o saptamana – asta duca ce l-ai obisnuit cu olita) si cu foarte putine “acidente” (pipi sau caca in pantaloni). Daca incepi prea devreme vei avea mai mult de munca, mai multe hainute de splat, si s-ar putea ca antrenamentul sa dureze pana la 3-4 luni. Daca incepi si vezi ca nu merge, nu te stresa, e ok sa mergi inapoi la scutece si sa incerci din nou dupa cateva luni.
                  Antrenamentul poate incepe oricand (familiarizare cu olita). Poti sa creezi o rutina si sa folosesti olita in fiecare dimineata cand se trezeste si seara inainte de somn. In timpul zilei poti sa o lasi la indemana copilului, undeva unde copilul tau poate sa o vada si sa acomodeze cu ea. Uneori s-ar putea sa faca ceva la olita alteori nu, dar rutina il va ajuta mult.
                  Ca sa te asiguri ca copipul tau este pregatit pentru olita poti faca un mic test. Dupa ce ai familiarizat copilul cu olita si dupa ce el intelege la ce se foloseste olita programeaza-ti un sfarsit de saptamana in care nu mergi nicaieri si in care lasi copilul tau sa alerge de colo colo in fundicul gol sau doar un pantalonas. Pune olita la indemana copilului sau daca ai o casa mai mare este recomandat sa ai mai multe (doua trei). Astfel copilul tau nu va fi nevoit sa alerge o distant prea mare pana la olita. Pentru un copil de doi ani este lucru mare sa controleze pipi. Aminteste-i copilului sa mearga la olita, pentru ca jucandu-se s-ar putea sa uite. Ia-ti tot sfarstitul de saptamana si ocupa-te doar cu asta. Daca la sfarsitul celor trei zile copilul tau a avut doar cateva accidente, iar cand s-au udat este un pic suparat sau nu ii place senzatia atunci este pregatit sa renunte la scutece. Daca a avut multe acidente sau continua sa se joace in timp ce e ud, inseamna ca copilu tau nu poate sa controleze pipi si ca trebuie sa pastrezi scutecul, si sa incerci mai tarziu. Totusi continua sa il pui la olita in fiecare dimineata si seara.
                  Inca cateva idei care o sa te ajute:
                  – sa incurajezi copilul sa incerce sa stea la olita chiar daca nu face nimic (doar asa sa se familiarizeze cu ea);
                  – sa ai o atitudine positiva si chiar daca face pipi pe el sa nu faci mare tam-tam; il schimbi si ii amintesti ca data viitoare sa foloseasca olita (chiar cred ca copiilor ar trebui sa li se spuna ceea ce trebuie sa faca nu ceea ce nu trebuie sa faca, mai ales la o varsta frageda 2-3 trei ani);
                  – amintesteti ca copiii sunt diferiti si daca vecina de la cinci vine si zice ca copilul ei a facut la olita de la 1 ani sau mai stiu eu ce, nu te supara si nu te intreba de ce copilul tau nu o face; e perfect normal ca copiii sa se dezvolte diferit;
                  – poti sa iti incurajezi copilul in diferite feluri in asa fel incat atunci cand foloseste olita sa nu fie stresat sau speriat (poate chilotei cu desenele animate preferate, abtibilduri colorate de fiecare daca cand sta la olita, etc.) si s-ar putea ca ce a mers cu fetita prietenei tale sa nu mearga cu baietelul tau;
                  Sper ca am fost de folos!!! Mult success!!!

        • Loredana spune:

          Orice ar spune un pediatru parerea mea este ca un copil o sa faca la olita atunci cand este pregatit el nu cand vrem noi, noi il ajutam un pic nu trebuie fortat ci doar insistat cu rabdare…sunt multe metode mai ales acum ca e cald si poate circula prin casa in funduletul gol. Noi avem 2 ani si 3 luni si am inceput acum 2 saptamani si dupa o saptamana facea doar la olita acum am trecut la colacel pe wc.

        • Alexandra spune:

          Tare mult imi place postul tau, Stefi. Asta ar trebui sa le spunem celor care ne intreaba daca mai purtam scutece sau nu!

  • Luminita spune:

    superb. daca ar gandi mai multi parinti si bunici ca tine, ce frumoasa ar fi lumea copiilor…

  • Gabriela Ganea spune:

    Daca nu te superi pe mine, am sa pun acest articol in cufarul cu povesti de suflet, de recitit din cand in cand. Si eu ma lupt cu sistemul, alcatuit din bunici, bona si tati, uneori, dar, din fericire, copilul meu e suficient de inteligent incat sa-si impuna propriile reguli, care in mare coincid cu cele de mai sus.

  • Oana spune:

    am tot citit ca nu ii impui Sofiei reguli, ceea ce mi se pare foarte ok, esti un parinte foarte libertin. Dar la partea cu impartitul, cu a nu primi ceva ce nu vrea, a spune tot ce vrea sa spune, la un moment dat cand o sa creasca, si o sa continue un astfel de comportament care nu va mai fi acceptat de „norme” (un copil de 5 ani cu obiceiurile unuia de 2 ani va ridica niste sprancene) nu o sa iti fie greu sa ii explici de ce trebuie sa faca ceva, i.e. sa imparta o jucarie, cum ii vei explica ca atata timp a avut anumite libertati pe care dupa aia i le vei ingradi?

    • Printesa Urbana spune:

      Hm… eu cred ca nu ai citit (sau nu ai retinut) ce e important din ce scriu eu aici de niste ani. Sofia respecta o gramada de reguli (de la cele de alimentatie la cele legate de program, de siguranta ei si a noastra). Regulile noastre sint poate mai relaxate ca ale altora pentru ca nu includ si interdictii pe care eu le consider absurde (cum ar fi cea cu mersul descult sau cu spusul lucrurilor pe nume). In plus, regulile pe care Sofia le respecta se schimba odata cu virsta ei, cu nevoile ei, cu capacitatea ei de a le intelege. Acum se poate juca cu lucruri cu care acum 1 an nu avea voie, pentru ca erau periculoase sau nepotrivite. Acum poate merge singura in parc (nu trebuie sa ma mai tina de mina la tot pasul). Poate taia legume cu cutitul de plastic. Ea intelege toate astea pentru ca noi ii explicam de fiecare data ce si cum, are incredere in noi si alege sa adopte noile reguli. Daca a facut asta la 1 an si o face si acum la 2, sint sigura ca o va face si mai departe. Probabil la 3 ani va vrea sa imparta jucariile, daca nu, o sa vrea la patru. In general, libertatile cresc cu virsta, nu scad. Acum nu imparte pentru ca nu intelege de ce e nevoie sa faca asta, curind o sa inteleaga si-o s-o faca de buna voie, sint convinsa. Cam asa.

      • Stefi spune:

        Da. Iar cu impartitul de jucarii nici la varste mai mari nu sunt total de acord. Daca de ex impartitul inseamna ca ne jucam toti copiii impreuna cu cuburile (sunt multe, deci destule pentru fiecare copil) – ok; daca inseamna ca un copil are lopata si altul grebla si fac impreuna un castel – ok; daca un copil are o papusa/masinuta si a imparti inseamna a da jucaria altui copil si el sa ramana fara – nu mi se mai pare ok (e altceva daca copiii isi regleaza intre ei sa faca schimb de masinute, papusi sau mai stiu eu ce). Dar pana la urma „impartitul” asta tine de negociere si copiii trebuie sa invete sa se descurce singuri in cum negociaza pentru jucarii (sau alte obiecte dorite), si nu sa li se impuna din afara sa renunte la jucaria cu care se jucau cu mare concentratie pentru ca „asa e frumos”. Pana la urma, noi ca adulti nu prea suntem obligati de nimeni sa impartim un obiect unic, si o facem numai daca vrem (cum ar fi daca cineva ar veni si ne-ar cere calculatorul la care tocmai scriem pentru ca-l vrea si el? sau ceasul de pe mana pentru ca celalat nu are si de ce nu am purta ceasul cu randul – unul 5 minute, altul celelalte 5 minute si tot asa?). De fapt, obsesia cu impartitul e una gresita cred eu, si de fapt ce e important pentru copii sa invete e nu sa imparta, ci sa coopereze cu alti copii in jocul lor.

        Voi da si un exemplu de o fetita mai mare (3-4 ani) la care am fost in vizita si care a „impartit” jucariile ei cu copilul meu din proprie initiativa: nu i-a dat jucaria cu care se juca ea, ci a mers si a cautat o jucarie care a crezut ea ca o sa-i placa si i-a dat-o. Asa a interpretat ea instinctul ei de a fi generoasa cu alt copil, si mi s-a parut superb. (nici noi, nici parintii ei nu am impulsionat-o in nici un fel, a fost un gest care a venit de la ea). Oare daca parintii ei i-ar fi zis sa-i dea copilului meu jucaria ei, ar fi functionat la fel de bine?

        • Printesa Urbana spune:

          Uneori Sofia vrea sa ia in parc o jucarie sau alta. Si ii spun ca poa sa ia ce doreste, numai ca s-ar putea sa vrea si alti copii sa se joace cu jucaria ei si sa se gindeasca bine cum va proceda atunci. Si instantaneu o lasa acasa. Iar in parc nici nu are pretentii la ale altora. Cind o sa fie pregatita, o sa ia cu ea mai multe jucarii, cred, sa imparta. Deocamdata nu e, mi se pare evident. Nu stiu cum e la virste mai mari, urmeaza sa aflam impreuna. 🙂

          Probabil ajuta si comunitatea, mersul la gradinita, la sentimente mai bune vizavi de negociere si joc la comun.

          • catgal spune:

            De aia se numesc în primul rând jucării nu seriozitării. Nu pricep de ce e privită cu așa ochi răi ideea că un copil oricât de mic are libertatea de a vrea sau a nu vrea să împartă o jucărie. Eu nu am amintiri de la 2 ani dar de la 3 4 da și jucăriile mele erau ale mele în primul rând și le împărțeam sau nu cu alți copii în funcție de preferințele mele. Unii copii pur și simplu îmi erau antipatici și gata. Nu e nici o tragedie, nici adulții nu au doar simpatii în viață. În plus, prin alegerea de a da din proprie inițiativă acel act era chiar pe bune, nu mimam generozitatea. Plus că îmi aduc aminte că așa am învățat negocierea, pentru că indeed unii copii aveau jucării pe care le voiam și eu și atunci făceam schimb, e incredibil cât de logic și normal e totul în lumea jucăriilor. 🙂 Eu mă bucur că nu am fost obligată să împart (cel puțin nu am amintiri cu așa ceva) și paradoxal am devenit o fetiță extrem de darnică, de dăruitoare, și chiar și acum cel mai mult îmi place să fac cadouri și să dau din ce am și din ce nu am uneori. Și părinții care se supără că al lor copil nu primește jucăria de la ”lacomul, egoistul etc” copil ar trebui să îi explice propriului copil că unii copii dau alții nu, poate chiar el face ceva aiurea și oricum nu e un cap de țară.

            • Flory spune:

              Fetita mea la aproape 4 ani nu vrea sa si imparta jucariile , pe mine nu ma deranjeaza dar am vazut ca ii deranjeaza pe altii , de ex socrii spun ca face acest lucru deoarece este rasfatata si i am cumparat de toate si nu apreciaza . Dar nu i adevarat , are intradevar multe jucarii dar multe sunt primite si se joaca cu toate, are grija de ele , isi faci singurica ordine fara sa i spun eu .
              Inca o chestie care nu o suport este asta cu interogatoriul : cati ani ai , cum te cheama , te duci la gradi, unde ai fost ? asta venind de la cei cunoscuti si mai mult de la cei cu care ne intersectam pe strada sau in statia de autobuz , cum ar fi sa i intreb si eu dar dvs unde ati fost , cati ani aveti, nu cred ca le ar conveni .
              Aaaa si inca ceva : vai de rusine, fetita asa mare plange ? pfff imi venea sa i dau in cap 🙁
              Nu suport nici chestia cu spusul poeziei la comanda …

        • Aileen spune:

          Foarte pertinent comentariul lui Stefi. Sunt perfect de acord, e vb mai mult de o colaborare, o negociere intre copii (probabil ca un pic mai mari, sa zicem 2+ ani).
          Insa ce parere aveti de urmatoarea situatie: copiii mei (3 si 5) invitati acasa la un alt copil (4 ani) tocmai pentru ca cei trei sa se joace impreuna. Copilul ‘gazda’ refuza sa ii lase practic sa se apropie de jucariile lui, desi se cunosc, nu e vb de o prima intalnire. Orice incearca sa contruiasca ei, sa atinga, etc, este distrus sau trantit, copilul ‘gazda’ are reactii urate, devine agresiv si agitat atunci cand nu i se fac toate voile. Nu se comporta asa doar cu ai mei, are aceeasi atitudine intr-un cadru mai larg, cand sunt mai multi copii implicati. Parintii il incurajeaza (insista ca el sa comunice celorlalti copii ca el vrea sa se joace singur). Un paradox. Se creeaza o situatie extrem de frustranta, pe alocuri cauzatoare de mici crize de plans sau cel putin de neliniste si uimire, pt copiii mei/alti copii care au venit acolo ‘sa se joace’. Rezulta evitarea pe cat posibil a vizitelor, desi familia respectiva e ‘din familie’ si insista enorm in organizarea de intalniri, in special pentru ca ai nostri copii sa se ‘joace’ impreuna. Impresia mea este ca acest copil de care povestesc are niste temeri/complexe care nu-i sunt diminuate de parinti, ci dimpotriva, augmentate. V-ati intalnit cu asa ceva? Ati accepta sa puneti copiii in astfel de situatii?

          • Printesa Urbana spune:

            Eu iau intotdeauna in vizita jucarii de-ale Sofiei, iar daca iau cadou pentru copilul gazda ceva, ii iau si Sofiei ceva similar sau asemanator, astfel incit daca gazda refuza sa imparta, sa nu se frustreze nici Sofia.

          • feedback spune:

            „Insa ce parere aveti de urmatoarea situatie: copiii mei (3 si 5) invitati acasa la un alt copil (4 ani) tocmai pentru ca cei trei sa se joace impreuna. Copilul ‘gazda’ refuza sa ii lase practic sa se apropie de jucariile lui, desi se cunosc, nu e vb de o prima intalnire. Orice incearca sa contruiasca ei, sa atinga, etc, este distrus sau trantit, copilul ‘gazda’ are reactii urate, devine agresiv si agitat atunci cand nu i se fac toate voile.”

            posibil ca copilul „gazda” sa se simta usor in inferioritate pe de o parte pt faptul ca ei „sint doi” iar el e „unul” ( vede treaba asta cam ca pe un raport de forte, pe care el ar vrea cumva sa-l echilibreze, iar neputinta de a face asta il pune in dificultate, de unde rezulta manifestari de gen) si pe de alta parte sa fie pus in dificultate si de modul de a se juca a celorlalti copii (daca un copil este mai mare, are alte abilitati, alte idei, face lucrurile cu o mai mare usurinta, etc, in plus, fiind frati sint obisnuiti sa comunice, sa imparta, sa negocieze iar el, nestiind sa faca asta se simte frustrat).

            astfel, eu vad refuzul lui de a-i lasa pe copii sa se apropie de jucariile lui ca un fel de-a spune „eu fac echipa cu ele, nu puneti mana pe ele, ca voi faceti echipa amandoi”. la fel si distrugerea a ceea ce construiesc. posibil ca el sa nu stie sa construiasca in acelasi mod, sau aceleasi figuri, si dorinta de a sti, neputinta de a le face (pt ca probabil nu i-a aratat nimeni), iarasi, il fac sa devina mai agresiv.

            sa fiu in locul parintilor lui, nu l-as incuraja sa se joace singur, nu le-as spune altor copii ca al meu „vrea” sa se joace singur, ci as incerca sa-i explic niste lucruri si sa-l invat sa faca ce vede (frumos) la alti copii.

            e drept ca fiecare copil e unic, insa ei tind sa fie egali: daca tu bei apa, beau si eu, daca tu te joci cu mingea, cu mingea ma joc si eu, daca tu faci un robot cu piese lego, vreau sa-l fac si eu, etc.
            direfenta este data si de faptul ca unii au fost invatati/ajutati sa faca unele lucruri, iar altii nu, si cand se sonfrunta cu aceasta diferenta, se frustreaza si devin agresivi. nu e agresivitate propriu-zisa, e doar reactie la ceea ce ei nu stiu sa faca.

  • inna spune:

    ” Să plîngi cît și cînd dorești, chiar dacă mă doare capul, chiar dacă dorm vecinii” asta nu mi se pare prea ok ….. nu e nimeni responsabil sa-mi suporte copilul ….

    • Printesa Urbana spune:

      Na, si ce faci, ii pui mina la gura? Ii pui o perna pe fata?

      • inna spune:

        nu ,dar s-ar putea s-o faca vecinii . la cate sfaturi dai sigur gasesti tu cumva cum sa-l linistesti .

        • Printesa Urbana spune:

          Si cind ride? Ca si risul copiilor e zgomotos. 🙂 Sofia plinge foarte rar, ea ride mult si destul de zgomotos. Cum ar fi sa bata vecinul la usa cu perna in mina sa-mi spuna sa mai opresc copilul din ris ca-l deranjeaza la meci?

          • inna spune:

            eu te inteleg ca e blogul tau dar nu inseamna ca ai mereu dreptate , rasul unui copil nu deranjeaza , e frumos dar racnetele crede-ma ca nu…. mai ales cand ai o migrena … de unde pana unde pozitionarea asta ” vecin = meci” adica oamenii nu mai au si altfel de preocupari ? regula e una pentru toti – sa nu invadezi spatiul nimanui nicicum. daca i-am invata asta de mici poate nu ar creste ca niste adulti nesimtiti.

            • Printesa Urbana spune:

              Sint de acord ca trebuie sa ii inoportunam cit mai putin posibil pe cei din jur, dar plinsul unui copil mic e ceva ce se intimpla tuturor la un moment dat (in calitate de vecin si de parinte, ca sa nu mai zic de copil mic), intra la capitolul „tolerabile”. Sigur ca nu incurajezi copilul sa urle in creierii noptii, dar daca are un cosmar si plinge neconsolat, ce faci (in afara ca-l tii in brate si incerci sa-l alini)? Toata lumea mai da cite-o petrecere, mai scapa o farfurie pe jos la miez de noapte, se intimpla, ne asumam cu totii asta cind acceptam statul la comun unii peste altii. Repet, vorbesc despre copii mici care simt nevoia sa plinga pentru ca nu stiu sa se aline altfel. Nu incerc sa te conving de nimic, doar sa ma fac inteleasa.
              PS: Si sa stii ca noi avem un vecin care a tipat intr-o zi la noi pe motiv ca fetita noastra cinta si ride prea mult si-l deranjeaza (asculta omu un meci la radio 🙂 deci e subiectiva treaba cu risul care nu deranjeaza, people are strange).

              • Alina spune:

                Eu am copil un pic mai mare ca Sofia, are 4 ani. Si are momente cand simte nevoia sa planga. Si cred ca ii face bine sa planga. Nu plange cu orele, dar un sfert de ora poate sa tina pana se linisteste. Nu se intampla in creierii noptii, dar in orele de somn de la pranz se poate intampla. Si sincer nu imi pasa daca in alea 15 minute ma injura cineva. Asa cum ai spus si tu, si eu inteleg cand cineva da o petrecere sau vorbeste mai tare sau are ceva de reparat prin casa.
                E vorba de un pic de toleranta unii fata de altii ….

              • carmen spune:

                „Sa plangi cat si cand doresti….chiar daca dorm vecinii „, ” Sa razi tare , chiar daca e 6 dimineata si restul universului doarme” , nu asta ai scris ? Omu’ asculta un meci de fotbal la 6 dimineata ? Si eu am o fetita mica , stam la casa , dar am inceput sa o invat cateva reguli de convietuire ,care sa o ajute mai tarziu . Bazele bune in comportamentul social se pun din primii ani de viata. Am stat si la bloc cand fetita era inca bebelus , un plans de bebelus nu deranjeaza , nici nu prea se aude daca vecinii sunt obositi , dar racnetele , tropotele de manzi si batutul mingii in miez de noapte ca deh e copil , cam da . Asa am patit noi la bloc.Mi-era si frica sa-mi culc copilul , o culcam cu o muzica linistitoare , care din pacate nu reusea sa acopere usile izbite , tropaiturile de copite ,batutul mingii in casa ,etc. al monstruletilor din celelate apartamente crescuti de mame indiferente . De aceea ne-am si mutat cat mai repede cu putinta. Insa am satisfactia , acum dupa 5 ani ca nu au ajuns departe . Sunt niste adolescenti cu mari probleme.

            • Alin spune:

              – Cand va fi sfarsitul lumii? – a fost intrebat un calugar. – Cand nu vor mai exista carari intre vecini… – a fost raspunsul lui.

            • andreea spune:

              Buna Inna,

              Eu zic ca daca iti doresti liniste deplina ..te muti la casa si nu traiesti intr-un bloc. In cadrul unei comunitati mari se intampla si genul acesta de lucruri. Eu nu am copii insa, am o pisica, batrana, pe care in mijlocul noptii o apuca trilurile. Ce pot face? Incerc sa o calmez cum pot…uneori reusesc dupa un minut alteori dureaza o ora. Copiii ca si animalele, sunt imprevizibili. Crezi ca acel parinte nu se simte nepunticios. Crezi ca ii place sa isi vada copilul plangand. Nu este nesimtire, este doar un lucru natural: copii plang.

          • Raluca spune:

            Da, si eu as fi curioasa (ca nu se stie cum o sa fie al doilea al tau), ce sfat ai avea sau ce joc ai inventa sau daca te-ai hlizi la el in miez de noapte daca ai avea un copil foarte plangacios, nu neaparat ca durata ci ca decibeli, atat de tare incat te ia ameteala (da chiar e posibil la sunete puternice sa te ia ameteala), si sa nu il poti calma cu nimic, si sa mai stai cu bebe 24/24, 7/7, de cand s-a nascut, ca na! asa este situatia, imposibil de schimbat.
            Norocul meu e ca pe cat de tare plange, de zece ori mai tare, mai mult si mai cu pofta rade, se alinta si ma iubeste, si ii vrajeste pe toti, de nimeni nu ma crede ca plodutul meu mai si plange.

            • Printesa Urbana spune:

              Sofia a plins enorm de mult in primele luni de viata, pina la 4-5 dimineata, cu tipete scurte si ascutite (din cauza refluxului). Nu ai cum sa te joci cu un copil de 4 saptamini. O sa plinga cit are de plins, indiferent cum il tii in brate, cite tite-i bagi in gura, cit de plimbi cu el. Plinge si gata… Da, m-am gindit de multe ori atunci sa plec cu ea in padure, barem sa nu deranjam si pe altii… din fericire, a trecut (dar 2 luni a fost oribil.).

              • catgal spune:

                Apropo de asta îmi aduc aminte de vecinii mei de la bloc care mi-au distrus tinerețea 🙂 glumesc, doar parțial. Pentru că ascultau mereu muzică dată la maxim la boxe din alea foarte tari, uneori îmi vibra candelabrul de sus așa de tare. Aveau copii adolescenți dar și părinții ascultau muzica tare și erau așa cam neplăcuți caracterial să zic așa, nicicum nu am reușit să îi facem să dea muzica mai încet. Mă rog, conflicte familiale, scandaluri, dar muzica tare era o prezență zilnică câteva ore, chiar și noaptea. Dar culmea, lucrurile s-au îmbunătățit cu apariția unui bebe nou în familia lor și un an de zile muzica s-a cam oprit pentru că lui bebe îi trebuia liniște. Doar el urla ca din gură de șarpe dar îmi era drag și am zis că asta este, uite cum un bebe care nu poate dormi a făcut liniște. De atunci îmi sunt dragi bebelușii gălăgioși și nu mă supăr pe ei că nu au nicio vină că plâng. Mi se pare culmea nesimțirii să ai vecini care să comenteze că plânge un bebe.

        • Alin spune:

          inna, daca nu iti place site-ul asta, il poti oricand inchide – si ai scapat. ar fi echitabil pentru toti cei care-l citesc – poate si pentru tine. o alternativa mult mai eleganta si demna decat rautatea nemascata din comentariul tau – desi, daca trec peste forma comentariului tau, fondul spune: „te rog ajuta-ma si pe mine sa vad cum vezi tu”. ai putea incerca un exercitiu: schimbarea. pentru ca atunci cand observ ca nu intelegi nivelul foarte fin de sensibilitate si foarte nefin de sinceritate al acestui post, ma simt trist si neputincios; as vrea sa incercam macar cu totii sa renuntam la orgoliu, la raportarea eronata la noi si sa mergem dincolo, la ceea ce e fond, profund si sa intelegem cat de minunata si binecuvantata poate fi viata. a celor mici, si – ca o a doua sansa – prin ei, a noastra. oare poti? – te rog sa nu intelegi gresit. comentariul meu nu vrea sa te raneasca. ci sa te ajute. sa te scoata din blocajul in care imi pari a fi: acela de a cauta scuze si cauze (si solutii) oriunde numai in tine nu. oare poti? si hei: daca atunci cand ai o migrena – cum spui mai jos – si esti cu nervii la pamant si incepi sa plangi, ce ai prefera? sa ti se spuna ca e lipsa de respect fata de vecinii care te-ar putea auzi, sau un umar care ti-ar sta neconditionat la dispozitie pentru ca nevoia ta de empatie sa fie satisfacuta?…

    • Stefi spune:

      Nu e nimeni obligat, dar e intre zgomotele considerate tolerabile chiar si de lege, spre deosebire de muzica data tare… Pentru ca uneori nu ai ce face. M-as bucura daca cei asa inversunati impotriva zgomotelor copiilor ar fi la fel de activi impotriva zgomotelor produse de muzica/tv date foarte tare…

    • Nicoleta spune:

      Nu sunt absolut deloc de acord cu aceste idei. Probabil e scris de o mama inconstienta care o sa vada ea ce o sa ajunga copilul ei cand o sa fie mare, o sa i se urce in cap. Sa planga cand vecinii dorm? ce vina au ei? Sa mearga descult pana se murdareste, sa dea cu mancare , noroi pe el si pe haine? Mi se pare ca e bataie de joc, mama se chinuie sa -l patreze curat si ordonat, masina exista, dar apa, curentul, poluarea? Daca se pateaza din gresala, asta e, nu zice nimeni sa-l bati, dar sa o faca intentionat? E deplasat rau de tot ce spuneti dvs, e o educatie bolnavicioasa! Nu o mai spuneti si la altii sa mai invete si alti parinti cum sa-si indisciplineze copiii, si sa-i transforme in niste mici brute. A fi copil nu inseamna ca esti scutit de orice limita, nu e un drept de a te comporta cum iti trece prin cap, e din contra o provocare, un privilegiu, o etapa cand se poate face educatia asa cum trebuie…cei 7 ani de acasa!

      • Printesa Urbana spune:

        Ah, desigur, chiar ma intrebam cind va aparea si un parinte cu acest gen de discurs. Da, virsta de doi ani mi se pare una ideala sa tii copilul in casa sa nu cumva sa se murdareasca, sa-l certi ca plinge cind ii vine, da, domne’, sa fie un adult responsabil chiar inainte sa invete sa mearga bine. That-s the spirit!

        ba o sa scriu, doamna, o sa scriu, bucuria de a fi copil nu inseamna lipsa de bun simt ca adult si mi se pare incredibil ca oameni cu acces la internet (deci teoretic cu acces la informatie) mai au asemenea prejudecati sinistre!

        • DanielaG spune:

          Ah, si ar mai fi o chestie din sirul „nu ai voie sa..”: cum ar fi sa bati un copil de un an si ceva, sau doi, ca nu se tine si face pipi pe el, de exemplu? Cand s-a dovedit stiintific ca pana la cel putin un an si 8 luni nu au capacitatea fizica de a-si controla sfincterele…

          Sincer, ma ingrozesc cand vad copii repeziti pentru ca „tipa” sau „nu vor sa spuna cum ii cheama”, sau „sunt nepoliticosi”, sau „nu stau sa ii pupe tanti X”… Nicoleta, imi pare foarte rau, dar opinia ta mi se pare identica cu cea a parintilor nostri, ori tocmai de-aia am crescut timorati, cu o mie de sechele care mai de care mai „interesante”, cu „trebuie” ala nesuferit in cap, pe care nici mama psihologilor nu il mai scoate. Eu nu vreau sa impun limite copiilor mei, vreau sa fie cat mai liberi in gandire si comportament, iar asta, contrar opiniei tale, nu inseamna sa cresc copii „nesimtiti, prost crescuti, obraznici”, si cu multe alte etichete de genul asta.
          Asta este parerea mea

      • Alina spune:

        Nicoleta: Este absolut normal ca un copil sa isi doreasca si sa ii placa sa umble descult, sa se joace cu apa in parc, sa intre prin balti. Daca imi spuneti pe cine deranjeaza copilul meu cand se joaca liber in parc sau acasa sau oriunde, poate reusim sa continuam discutia. Si la fel de normal este sa si planga …

      • inna spune:

        Ai dreptate Nicoleta ,si eu ma cazut in primii lui 2 ani de viata in capcana” parentingului „si apoi vreun an era ca un… dracusor !!! Nu ma puteam intelege cu el!

        • Stefi spune:

          Copiii (inclusiv fetita Printesei) au multe limite si reguli in viata de zi cu zi – de ce li s-ar impune si altele care le sunt detrimentale dezvoltarii? Pentru Nicoleta am niste intrebari:
          – Cum va invata un copil sa manance singur fara sa se si murdareasca?
          – Cum se poate juca si explora natura fara sa se mai si murdareasca, mai ales in anotimpurile cand mai si ploua si e ud/noroi afara? Dar probabil solutia e sa stea in casa pe canapea la tv, ca acolo sigur nu se murdareste.
          – Mersul descult e sanatos pentru toata lumea – nu e posibil mereu, dar cand singurul detriment e murdaritul pe talpi (nu calcat in cioburi etc, nu inghetatul), de ce nu l-am lasa pe copil sa mearga descult (eventual cu noi tot desculti ca un pic de mers prin iarba nu ne strica)?
          – Si iar, nu e ca un parinte isi face copilu intentionat sa planga atunci cand vecinii dorm – si nici nu inseamna ca daca plange e lasat de capul lui si nu-l tine nimeni in brate – dar uneori nu se opreste la comanda: care e solutia atunci? Cine are solutie cum sa-l faca pe copil sa se opreasca din plans la comanda fara sa-l bruscheze sau sa-i puna perna pe fata, s-o patenteze si va fi in curand bogat!

        • Di spune:

          Inna, probabil ca nu ai fost pe faza sa intelegi ca la 2 ani intra intr-o noua etapa de dezvoltare, cea a independentei… La 2 ani toti il vor lua pe „nu” in brate Mai des si au rabufniri emotionale… Daca vrei un copil soldat, obedient, sa nu uiti ca asfel o sa raman ca adult, un pampalau…

        • Florentina spune:

          Inna, nu stiu cum sa numesc capcana in care ai „cazut”, insa pt faptul ca-ti numesti dracusor copilul, sper sa ramai acolo pt totdeauna… 🙁

      • catgal spune:

        Doamna Nicoleta, nu e nevoie să numiți pe cineva inconștient doar pentru că are o altă viziune despre cum să abordezi un copil care are deocamdată 2 ani și deci încă 5 până la cei 7. De asemenea, sunt una din persoanele care ar fi trebuit să locuiască doar în capul celor din familie doar pentru că am fost crescută cu blândețe și demnitate. Nu am devenit nici brută și nici indiscipilinată. Și ”disciplina” aia bună generează mai ales domni goe pe ascuns, cuminți acasă dar care își înjură părinții mai târziu și fac totul pe dos. Da, eu dacă aș avea un copil nu l-aș lăsa să umble desculț pentru că nici mie nu îmi place și am fobia că singur o să iau cine știe ce balaur de microb de pe jos, dar asta nu înseamnă că e o educație bolnăvicioasă. Și nu e nimic obligatoriu.

      • RODICA spune:

        Vai…Nicoleta…daca nu as fi in casa altcuiva, ti-as spune cateva…dar…sper ca nu ai copii pentru ca nu mi-as dori ca adulti de maine sa fie educati in modul descris de tine…deja avem prea multi asa.

      • Raluca spune:

        Ioi! poate nu sunt de acord cu toate opiniile Printesei, si cred ca e bine asa, copiii sunt diferiti, si regulile ce ii inconjoara/ protejeaza trebuie sa fie… dar sa ajungi sa numesti o mama inconstienta, doar pentru ca nu esti de acord mi se pare o totala lipsa de respect. Cum adica mama se „chinuie”, dar de unde stiti ca se chinuie? sau ce ajutoare are de la familie cu „chinuiala”?
        Baiatul meu nu suporta papuci si nici sosete, cu eforturi reusesc sa il incalt cu opincute de piele cand mergem afara, ce-ar fi sa-i ard niste scatoalce… pe de alta parte, mearge in picioare de la 8luni si o saptamana.

      • Cristina spune:

        Va inteleg ca nu sunteti de acord. Dar am sa va dau cateva exemple de adulti care au fost copii si carora li s-au aplicat metodele atat de apreciate de dumneavoastra.

        1. Obligat copilul sa imparta. Mie mi-a spus mama ca daca nu impart, copiii nu vor mai vrea sa stea cu mine. Rezultatul: frica atat de acuta de abandon incat dadeam absolut tot din casa. Si nu exagerez. Si acum ca adult ma lupt cu impulsul de a nu da (chiar daca raman eu fara bani de mancare sau alte cele) din cauza acelei frici. Un prieten, la fel, „ajutat” sa imparta. E atat de egoist ca adult, incat nici macar nu ar da propriei sale familii (inclusiv copilului sau). Când eram mici se ascundea sub scara si manca tot ce avea la el, cu riscul de a vomita, doar ca sa nu imparta.

        2. Manifestari zgomotoase sau lasat sa spuna ce gandeste, cum doreste. Eu: nici macar nu indraznesc sa zic ceva chiar si cand sunt calcata in picioare. Mai am cativa prieteni asa. Mai bine tac si sufera in tacere decat sa lupte pentru ceea ce e al lor. Ca sa nu mai zic de faptul ca habar nu au sa se bucure de ceva. Totul trebuie primit spartan si stoic.

        3. Curatenia. Sotul. E atat de obsedat de curatenie incat nu poate sa doarma, de exemplu, daca cumva este o farfurie nespalata in chiuveta. De asemenea, habar nu are ce e aia plimbare descult prin iarba. La munte nici macar nu indraznea sa isi dea bocancii jos din picioare sau sa sara de nebun in apa. Asta e lagat si de punctul anterior.

        Va anunt ca eu voi fi o mama „inconstienta”. Deoarece ca adult ma lupt sa trec peste ce am „invatat” in copilarie. Nu doresc ca al meu copil sa devina un adult frustrat si inchis in sine.

        Si va dau un sfat gratuit. Inainte de a arunca cu pietre in cineva si de a jigni, mai ales daca are o parere diferita de a dumneavoastra, deschideti ochii bine si uitati-va in jur. Trageti aer in piept si priviti cu atentie. Analizati. Puneti-va intrebari. Si apoi va formati o parere. Si sa v-o spuneti fara a baga piciorul in gura cuiva.

        • Alexandra spune:

          Da.. si eu am cateva „mici traume” sa zic asa (de care tot incerc sa scap) din cauza parintilor, in principal cu pastrarea obiectelor intacte.. Cand eram mica, daca spargeam, stricam, pierdeam ceva se lasa cu scandal mare, certuri, etc si ce mi se pare trist este ca si acum cand merg acasa la ai mei, daca fac ceva de genul ei inca se enerveaza si se supara pe mine, ba ma critica, ba nu stiu ce. Nu realizeaza ca sunt simple obiecte care na, se mai strica/pierd/sparg/rup. Parca tin mai mult la obiecte decat la copiii lor 🙂

          • Cristina spune:

            Incearca sa vorbesti deschis cu ai tai. E greu pentru toti cei implicati. Eu asa am facut. Si dupa ani de certuri, suparari, plansete, acuze, etc. am reusit sa plutim fragil impreuna. Nu e cel mai bine, dar e mai acceptabil decat inainte. 🙂

            Din pacate trebuie intelesi si parintii nostri. In comunism mileurile si bibelourile (cat le urasc!) erau cam singura achizitie de „infrumsetare” a casei. Si se procurau/ faceau greu. Mai am si eu inca mici „traume” de genu, dar m-am legat doar de ceea ce a spus Nicoleta.

            Ce e si mai trist e ca ajungi, ca adult, sa te simti strain in casa in care ai copilarit.

            • Alexandra spune:

              Daa, uitasem de mileuri, mama le facea singura si vai de noi daca le murdaream cumva :))
              Am mai incercat sa vorbesc cu ei, dar n-ai cu cine, ei tot timpul au dreptate.
              Iar cu ultima afirmatie a ta, din pacate sunt total de acord, dar asta este, sunt parintii nostri cu bune si cu rele…

      • Andreea M. spune:

        Cu tot respectul doar pentru ca nu suntem de acord cu parerile unei persoane, nu avem dreptul sa judecam si cu atat mai putin sa jignim. da, avem dreptul sa ne expunem ideile chiar daca sunt in contradictie cu ce s-a discutat, dar intr-un mod politicos. Nimeni nu este parintele perfect, si nu cred ca acest articol vrea sa fie o lectie de parinteala. Este pur si simplu o povestire despre un stil de viata, despre o conceptie. In fond este doar un articol postat pe un blogg sifiecarepersoana are libertatea sa citeasca sau nu, sa retina ceva sau nu, sa laude, sa critice (intr-un mod cat se poate de politicos)

      • cea mai draga amintire pe care o am cu tati, din copilarie, e ca ma lasa sa sar prin balti (ce sa mai… saream impreuna). masina spala hainele, noi eram fericiti. pe acelasi tipar, cand am chef, sar si acum prin balti. iti multumesc tati! iti multumesc mami! ca niciodata nu a fost o problema ca ne-am murdarit, ca ne-am julit , ca am facut dezordine, ca… ne-ati iubit.

        • Oana spune:

          🙂 mi-au dat lacrimile la gandul ca ai fost fericita, lacrimi bune, bineinteles. Ce bine de tine! Cat de norocoasa ai fost …

          • DanielaG spune:

            Istraterestra, legat de saritul in balti, eu cand eram mica am avut cateva episoade de joaca si implicit cazut in balta cu paltonul proaspat spalat. Mi-am „furat” niste batai (nu din alea cu cureaua sau altceva, doar palme, insa mi s-au parut infioratoare), incat acum, ca adult, nu pot merge prin ploaie fara sa am umbrela. Chiar si daca picura putin si ma uda pe fata, par, haine, parca ma arde… Trebuie sa am mereu in geanta o umbrela. De murdarit pe incaltari si haine nici nu mai zic… Si ma lupt sa scap de prostia asta si nu reusesc, ma trezesc observandu-ma ca sunt furioasa ca nu am reusit sa evit sa imi murdaresc pantalonii cand afara ploua torential…..

            Eu imi voi lasa copiii sa sara prin balti cat vor ei, le iau geci corespunzatoare, incaltari impremeabile si sari nene, cat te tin balamalele! Nu vreau sa ajunga niste adulti chinuiti, cum suntem noi acum…

  • mangra laura spune:

    Superb articolul!!! Se regaseste in el tot ce promovez si eu ca mama…sa lasam copii sa fie copii ca cau destul timp inainte sa fie adulti!!!…in legatura cu plansul..am citit cartea „Lacrimi si crize de furie” autoarea Aletha Soltier…si acolo te invata cum sa le tolerezi plansul ca mai apoi nu vor plange decat rar si in caz de nevoie de descarcare de emotii…Sa ne mai scrii articole..printez acest articol si il pun pe frigider:) Multumesc inca o data

  • Liza spune:

    Pe mine m-au condamnat si acuzat o gramada de mamici, bunici, tatici si tot felul ca de ce inca nu l-am invatat pe copil la olita. Ca uite, are deja 2 ani si 8 luni, e mare, e rusine and so on and so forth. Ce ma deranjeaza enorm sunt sfaturile astea gratuite pe care, daca nu le cer, inseamna ca nu am nevoie de ele. Dar orice faceam, oriunde mergeam, le primeam. Si le-am ignorat dar adevarul este ca m-au afectat enorm la vremea respectiva. Am decis sa am incredere in copilul meu, sa-i las libertatea sa-si aleaga singur cand vrea sa faca la olita. Si a ales – la 3 ani si 3 luni nu mai foloseam pampers deloc ziua. Dupa 2 saptamani nu am mai folosit nici noaptea. Fara traume, promisiuni, recompense si fara accidente. O alta problema am avut-o cu impartitul jucariilor, a avut o perioada cand nu vroia sa le dea sub nicio forma. Si ma simteam prost din cauza privirilor acuzatoare sau uneori a comentariilor – pai nu e bine sa nu imparta! Nu stiu daca e bine sau nu, incercam sa-l incurajez sa le dea, aproape ca am ajuns sa-l oblig sau sa-l rusinez pana mi-am dat seama ca din cauza lumii sau a preconceptiilor ei imi tratez copilul gresit. Si am folosit o alta abordare – in loc sa insist sa dea jucariile, sa-i spun ca nu e frumos sa nu imparta, l-am incurajat sa faca schimb cu copiii. Si a mers de minune, am depasit mult mai repede frustrarile, copiii sunt incantati de intiativa lui de a face schimb si toata lumea e multumita. Pana cand n-o sa ne schimbam noi, adultii, mentalitatile si preconceptiile ne vom lovi tot mai mult de frustrari, de sfaturi „binevoitoare” si multe asemenea. Felicitari pentru libertatea pe care i-o acorzi Sofiei, eu o vad ca fiind una de bun simt.

    • Stefi spune:

      Data viitoare cand un adult se uita piezis ca copilul nu imparte jucarii, ar trebui sa-i cerem si adultului sa imparta (adica sa ne dea noua si el sa nu mai aiba) ceva de-al lui, ca asa e frumos (uite, eu n-am smartphone, data viitoare o sa-i cer unui adult in parc sa il imparta cu mine :DDD). Multe jucarii nu sunt divizibile, si deci nu pot fi „impartite”, si in general alea sunt cele pe care copiii sunt reticenti sa le dea (dar sunt deschisi sa le schimbe cu altele, sau daca sunt lasati de capul lor gasesc ei modalitati sa le foloseasca impreuna, o data ce sunt suficient de mari pentru asta – dupa 3, si mai degraba chiar 4 ani).

      De olita, am noroc ca traiesc intr-o tara unde nimeni nu se grabeste cu invatatul la olita, dat fiind ce se stie in ziua de azi despre maturizarea sistemului excretor (cu exceptiile celor care-i pun la veceu pe copii de cand sunt nou-nascuti, ca mno, e si asta un trend super-naturist – daca inca nu e la moda in Romania, o sa fie in curand :P). Noi am avut niste aluzii mai mult sau mai putin subtile din partea bunicilor: le-am zis ca neavand munti de scutece de fiert, nu ne grabim, dar ca probabil daca aveam copil mic acum 30-40 de ani as fi facut alta alegere. Nu stiu ce discuta cu cunostintele ei, dar noua macar nu ne-au mai deschis subiectul, iat eu sper ca nu o sa am un scolar in scutece :). Asa ca anecdotele de copii care au invatat repede cand au fost ei pregatiti le gasesc mereu utile.

  • Apostol Elena Corina spune:

    Mi se pare interesant ca ne crestem copii, cum noi nu am avut voie…nu sunt de acord in totalitate cu felul in care m-au crescut parintii mei dar realizez ca foarte multe lucruri bune de la ei vin, din educatia data de ei. Constientizez totusi ca lucrurile pe care tin neaparat sa le invete copilul meu si ce are voie el sa faca sunt lucrurile pe care ai mei nu m-au lasat sa le fac…dar, sa nu mai dam vina pe parinti 🙂 in viata noastra de adult putem fi asa cum ne dorim, indiferent de varsta

  • Raluca spune:

    Așa de frumos spus! O copilărie frumoasa in continuare 🙂

  • Cristina spune:

    Postul asta nu cred ca era intentionat a fi manual de reguli pentru toti copiii sau bebelusii. E ceea ce crede un parinte ca este ok pentru copilul lui. Pentru al lui, nu pentru toti. De altfel, asta si spune Ioana de fiecare data. E ceea ce merge cu Sofia, sau ceea ce a decis ea sa aplice cu Sofia. Daca eu simt ca e ok sa o pun pe olita pe fetita mea de la 6 luni, nu inseamna ca sunt un parinte mai bun sau mai rau, ori ca a mea va fi mai buna sau mai desteapta decat Sofia. Mi se pare amuzant, dar si aberant sa iei lucrurile atat de personal si sa le si reinterpretezi cum vrei tu. Nu cred ca scopul vreunui parinte este sa creasca un adult nesimtit, intolerant, ori fricos si lipsit de incredere in el. Cred ca scopul este sa il creasca asa cum stie si poate el mai bine.

  • Maria spune:

    Superb articol, si ne regasim foarte mult in el, Anastasia beneficiind de aceiasi libertate de care tu vorbesti , si este un copil fericit si chiar daca are 1 an ne intelegem cu ea si isi respecta regulile varstei ei. Si ca si tine cred ca are prea putin timp pentru a fi cu adevarat libera. Si sincer ma indoiesc ca acesti copii voi ajunge vreodata „brute” dar pentru ca rad , plang sau se murdaresc la 1-2 ani !

    • Madalina V. spune:

      Bogdan al meu are 3 ani si l-am invatat regulile fix cum a descris Printesa – si e poate printre cei mai civilizati copii pe care ii stiu! Cred ca odata cu aceasta libertate (si nu libertinism!!!) invata de la noi si cum anume poti respecta o alta fiinta umana, asa ca… e de bine! 🙂

  • Roxana spune:

    Ce frumos scrii!! Mi-a mers la suflet! :))
    Sunt de acord cu tot ce spui si cam la fel procedez si eu cu baietelul meu de aproape 2 ani. Singura mea problema e mersul descult prin casa iarna, pe gresie, cand mie mi se pare foarte rece la tălpi si eu n-as putea merge fără sosete + papuci :)) atunci nu-mi vine sa-l las descult si insist sa punem măcar sosete. Voi nu aveți problema asta?

    • Printesa Urbana spune:

      Pina acum nu s-a cerut desculta iarna, pare ca e friguroasa ca mine. sa stii ca multi copii au picioarele mereu calde, asa ca mersul pe gresia rece, chiar si iarna, s-ar putea sa fie chiar o idee buna pentru pentru micutul tau. daca nu, hm… poate un joc si o poveste despre ce parere au talpile cind sint lasate dezbracate in frig?

      • AndreeaL spune:

        Foarte tare ideea cu povestea! Eu nu am imaginatia ta? ce carti sa citesc sa invat si eu astfel de metode?

        • ramona spune:

          Când eram mici de-abia asteptam sa se oprească ploaia sa alergam desculti prin baltoace, am crescut, am devenit obsedata de ordine, vreo 2 ani dupa ce am nascut m-am luptat cu obsesia asta, acum am doua decoratoare minunate, cui nu-i place nebunia din casa mea n-are decât sa strângă sau sa plece! Nu-mi pasa ca umblam murdare de ciocolata, inclusiv eu! Asa si? Uitati-va si comentati cat vreti, cata vreme copiii sunt fericiti nu-mi pasa de părerea nimănui! SUPERB ARTICOL! Dupa sufletul meu

  • Stefi spune:

    Postul asta e atat de frumos, ca am fost convinsa ca va genera putine comentarii, si mai ales ca nu vor fi comentarii in contradictoriu. M-am inselat, dar la final e bine ca multe lucruri se discuta.

    (Eu ma fac vinovata de a fi criticat implicit, si fara intentie, pe parintii care decid sa puna copiii la olita devreme – nu a fost intentia mea, si in defensiva mea fata de criticile aduse deseori parintilor care decid sa astepte, am facut aceeasi greseala – am criticat deciziile altui parinte care nu ma afecteaza cu nimic pe mine. Pentru asta imi cer scuze. Dar critic in continuare parintii care insista ca copiii sa „imparta” impotriva vointei lor – nu asa se invata generozitatea si altruismul; si daca nu e ceva ce predindem de la un adult, de ce am pretinde de la un copil?).

  • Sabina spune:

    Printez articolul si il dau la cateva prietene care nu prea aplica ce spui tu aici!

  • mura spune:

    Ce sa mai comentezi?…Prea frumos…

  • Ioana spune:

    Mie mi se pare ca articolul este un exemplu de rabdare si de relatie cinstita si curata cu propriul copil, in niciun caz un post dedicat libertatii absolute si, implicit, rasfatului sau proastei cresteri cum mi-a fost dat sa citesc mai sus. Acum, sa fim seriosi, este de bun simt tot ce spune Printesa, nu este nicio dorinta de-a ei care sa contravina celorlalti sau sa ii deranjeze. Nu este ca si cum ar instiga-o pe Sofia la murdarie, dezmat si mai stiu eu ce 🙂 Copiii inteleg foarte mult cand li se explica frumos, teoria conform careia parintele este o autoritate pe care trebuie sa o asculti si de care sa te temi este cea mai gresita si probabil, prima care strica un om.
    Felicitari, Printesa, pentru cum gandesti si cum te porti cu Sofia! Bine-ar fi sa fie mai multi parinti asa, ca tine.

  • Oana spune:

    Mie mi se potriveste manusa. Asta incerc sa fac si eu cu Vlad, asta imi spune sufletul meu ca e bine. Mie mi-ar fi placut mai multa intelegere si mai putin ” liniste, dorm vecinii!” . Si altele, mult mai dureroase, s-au discutat la alt post. Ani la rand n-am putut s-o inteleg cu mintea mea de copil pe o tanti batrana de care ne era frica sa scapam mingea pe jos in parc, ea nu suporta sa ne auda jucandu-ne. Cum se poate juca un copil cu mingea fara sa faca zgomot? E drept ca si pe mine daca ma doare capul, ma supara zgomotele, dar un copil care plange, se joaca, striga, asta niciodata. E doar un copil, ce naiba!

  • Laura spune:

    Si mai e ceva Nicoleta, ‘bataia e rupta din rai’, nu-i asa?… Regret ca mai exista parinti ca tine, in vremurile in care comunicarea a devenit skill.

  • Moni Macaroni spune:

    Printesa, mi ai mers direct la suflet cu articolul asta. Parca povestesti despre copilaria mea. Din fericire am avut o copilarie exact asa cum o descrii tu: am mers desculta prin iarba, pietre, garla, praf, m-am tavalit si dat de a dura prin iarba, fan, la 3-4 ani mi am spalat chiloteii in santul plin de apa mocirloasa (si pe atunci se gaseau greu fineturi gen chilotei cu danteluta pt copii), am adus acasa pisici abandonate, cartite ametite, am mancat fructe direct din copaci nespalata pe maini, am ras, m-am jucat, tipat, dansat, urlat cat am vrut (bine, asta la casa la bunici ca la noi la bloc imi batea vecina de dedesubt in teava cand jucam „elasticul” 🙂 si am invatat destul de repede care reguli se aplica si unde. Asta numesc eu o copilarie frumoasa si fericita. Imi pare rau ca al meu copil nu are aceeasi libertate, dar incerc din rasputeri sa-i ofer macar o frantura din ce am avut eu. Culmea, si ei ii place mult la strabunica acasa, si ea a venit cu un pui de pisica abandonat si I l-a facut „cadou” bunica-mii, si ei ii place sa se catere, sa se joace, sa tipe si mai ales sa rada tare si cu pofta de copil sanatos si fericit. Si o asigur pe dna Nicoleta de mai sus ca nici eu si nici copilul meu nu suntem prost crescute, nepoliticoase, nesimtite, murdare, nepasatoare la cei din jur si regulile convietuirii in societate ba din contra respectam oamenii, animalele, natura, planeta si tot ce traieste si creste.

  • Adina spune:

    Legat de impartit sau dat lucruri, nu ii inteleg defel pe parintii care isi indeamna copiii sa ceara intr-un mod agresiv lucrurile altora, eventual spre pastrare.

    Doua exemple:
    – eu la bunica-mea, lucrand la laptop. Bine, puteam sa joc si Solitaire, nu asta e ideea, insa lucram la un articol. Apare o vecina cu un copil de mana. Ma priveste din prag si impingand copilul de la spate ii porunceste „du-te la tanti si zi-i sa te lase la calculator. Hai, du-te si te joaca la calculator!” WTF?

    – eu la varsta de 12-14 ani, diverse cunostinte tot venind in vizita cu ai lor prunci de vreo 3-4-5 ani. Eu am avut o tona de jucarii cand am fost mica, saci intregi si le-am daruit aproape pe toate. Le-am pastrat insa pe cele de suflet pe care vreau sa le daruiesc copiilor mei. Gen un pinguin de plastic, uratel si scris cu pixul pe care l-a primit mama de la tata cand s-au casatorit. Eu cu el m-am jucat toata copilaria, imi e extrem de drag. Si revenind: vin parinti in vizita si la plecare ii aud cum isi intreaba/indeamna copilul: iti place papusa? pinguinul? pai cere-le!! ea oricum e mare, nu se mai joaca sigur cu ele. Din nou: WTF?

    De ce ai invata un copil sa ceara absolut orice vede, nu imprumut, ci sa i se faca un mod fortat un cadou? Mie majoritatea copiilor nu mi s-au parut ahtiati sa imi ia jucariile, ci mai multi parintii le sugera acest lucru.

    • Aileen spune:

      Ah!!! Ai pus punctul pe i. Tare urat obicei. Copilul meu cel mare inca mai duce dorul unor jucarii care nu i-au fost inapoiate. Pentru ca ii erau foarte dragi. Nu e deloc, deloc ok. Pe mine ma socheaza ‘naturaletea’ si inisistenta cu care unii parinti fac asta. Si uneori te pun intr-o situatie atat de jenanta pe tine ca parinte si ca om, ahh, teribil. Nu stiu cum se intampla, dar nu i-am auzit niciodata pe ai mei copii sa ceara sa plece cu jucarii care nu le apartin. Pur si simplu realizeaza ca nu sunt ale lor si gata. Cel mult, mi-au comunicat ca si-ar dori sa primeasca si ei ceva anume ce le-a placut in mod special, atat. Cred ca exact genul acela de atitudine a parintilor descrisa de Adina, va induce o atitudine similara (prea putin de dorit) la copii pe masura ce cresc. Exemplul parintelui face mult.

    • andrada spune:

      Cunosc adulti care cer de la oricine, coleg, amic, ruda, nimicuri pe care le vad la celalalt si le-a placut: un breloc, o cheita sol, etc. Adica da-mi-l mie, imi place, te cunosc, mi se cuvine. E o noua moda treaba asta??

  • Mirona spune:

    Apropo de toate comentarile astea pro si contra cu impartitul, recunosc cu mana pe inima mea mica si neagra ca nici acum nu imi place sa impart. Imi urmaresc pixul cu inversunare, iar daca vreun musafir sta mai mult de 10 zile in casa mea (unul a sta 6 luni…), ma cam calca pe nervi. Asta nu inseamna ca ii iau la bataie, le smulg lucrurile din mana sau alte impoliteturi, doar ca nu imi place. Asa ca o inteleg perfect pe Sofia. 😀 Apropo, am 31 de ani si cica sunt perfect integrata social. :))

    • Stefi spune:

      Da, uneori asteptam de la copii un comportament pe care ca adulti nu-l avem, si nici nu e nevoie sa-l avem. Cum am mai zis, data viitoare in parc o sa cer si eu smartphone-ul primului parinte care insista ca un copil sa-i dea jucaria lui altui copil, sa vedem daca el e „socializat” destul sa imparta 😀

  • Superb! Mi-au dat lacrimile, sincer! Citesc cu drag articolele tale, Prinţesă, sunt savuroase! Copilărie fericită în continuare! Sunteţi minunate! 🙂

  • ioana spune:

    Super articolul si ma bucur sa vad mamici care impartasesc aceste sentimente. Am 32 de ani si am avut o mamica ca tine care m-a invatat sa ma bucur de clipa prezenta, sa fac ce-mi place si invers. Este important ce-i dai acum caci asta va pastra o viata intreaga. La varsta asta am pastrat ceea ce m-a invata mama si nu am uitat de copilarie, din contra. Ma lupt sa fac ce-mi place chiar daca a intra in reguli nu este usor, pastrez bucuria lucrurilor noi pe care le descopar, lucrul este ca un joc…si imi zic in fiecare zi…ha ce zi o sa am eu astazi, o sa fac mai bine ca ieri. Important este sa nu uite sa se bucure de prezent caci viata, mai usoara, mai grea este frumoasa si merita sa se bucure din plin de ea.

  • lorena spune:

    Spunea cineva ca nu o sa lase copilul descult ca ii e frica sa nu ia nu stiu ce microb de pe jos. Din experienta mea de mamă de pana acum spun ca dk e sa ia un microb o sa il ia. Eu am cocolosit baiatul de numa numa si tot a luat. Nu e virus sau boală sa apară prin oraș sa nu le ia si copilul meu de a ajuns pediatra sa îmi zică: „pana creste baiatul o sa devii specialista in toate bolile copilariei. O sa iti dai licența in pediatrie” asa ca dragi mamici nu va speriati că doamne dk umbla descult io sa se imbolnaveasca. Ce imi aduc cel mai des aminte din copilaria mea e cum ma lasa bunica descult pe afara si ma jucam cu pamant, cum scapam biscuitele pe jos pe afara si îl mancam dupa cu asa o pofta si uite acus fac 40 ani si sunt perfect sănătoasă. Un pupic pt printesa. Imi plac articolele tale

    • catgal spune:

      :)) da, eu am zis…și da, și eu am mers desculță în copilărie și nu am avut nimic niciodată dar am o reacție gen ochi de melc 🙂 când văd mai ales la mcdonalds copii desculți care se joacă prin restaurant direct cu talpa goală și pe același traseu ies oameni de la toaletă (mi se pare cam prea aproape drumul de la pp și kk la tălpi- am văzut mai ales în străinezia moda asta, mă înfioară recunosc :)))

  • HINTEA LOREDANA spune:

    Genial, ingeresc !

  • julia spune:

    Eu am doua fetite, diferenta dintre ele este de 1 an si 10 luni. Imi aduc aminte cu drag cand era fetita mea cea mare… mica. Primul copil, bombardamente de sfaturi din toate directiile, incepand cu alaptatul si terminand cu porcaria aia de regula a meselor din 3 in 3 ore, etc. Pe la 1 an si ceva, a descoperit Aduta noastra ca poate scrie pe pereti. I s-a parut atat de amuzant, incat mi-a scris toti peretii garsonierei(noroc ca era destul de micuta si am zugravit repede :D) Cand am vazut noi asa, ne-am hotarat sa ii facem copilului perete artistic. Asa ca, de multe ori stateam toti trei si coloram peretele. Nu i-am ingradit niciodata imaginatia sau curiozitatea, pentru ca am considerat amandoi ca e una din cele mai mari greseli pe care le poti face in formarea unui viitor adult. Si acum, la 10 anisori, e la fel de curioasa si pune la fel de multe intrebari ca si la 2-3 ani. Sigur ca uneori e sacaitoare (sau mai bine spus sunt eu sacaita si nu am rabdare intotdeauna), dar primeste intotdeauna raspunsuri la intrebari-uneori mai lungi, alteori mai scurte, ca deh, om sunt si eu si am zile mai bune si zile mai proaste. Problema in tara asta e ca am ramas inradacinati in niste obiceiuri vechi, care nu mai sunt aplicabile acum. Noi stam la curte acum. Cum ar fi sa le interzic fetelor sa iasa afara pentru ca a plouat si se murdaresc? Da-le naibii de haine, ca nu le spal de mana! Cum sa le interzic sa se joace cu cateii care sunt murdari pe labute si sar pe ele si le iubesc si le pupa? Cum sa le interzic dimineata sa iasa desculte in iarba din curte, plina de roua??? Mai nou, se joaca amandoua „de-a scoala” si scriu pe poarta cu creta. Nici nu a fost nevoie sa le spun ca trebuie sa si stearga dupa ce s-au jucat, ca au stiut si singurele ce au de facut, inclusiv si-au facut o cutie in care tin buretele si creta… Copiii trebuie lasati sa fie copii… pentru ca perioada asta dureaza atat de putin si e atat de frumoasa, incat ca si adulti, vesnic vom tanji dupa ea. Eu n-am avut o copilarie fericita, de aia probabil incerc sa fac tot posibilul sa aiba ele. Frumos post. Jos palaria.

    • Andrada spune:

      E prima oara cand las un comment pe un blog (desi citesc destul de multe, iar pe al Printesei il citesc de cel putin 1 an), dar comentariul tau mi-a adus lacrimi in ochi, pentru ca mi-a trezit o amintire pe care nici nu stiam ca o mai am. Cand eram mica si eu eram obsedata sa desenez, imi venea sa mazgalesc peste tot prin casa, mobila, pereti etc. Nu imi amintesc daca a mea mama m-a certat vreun pic sau nu pentru „operele artistice” pe care le-am lasat pe pereti si pe mobila, dar imi amintesc cum stateam cu orele sub masuta de cafea din sufragerie, cu o perna sub cap si cariocile langa mine, si desenam pe dosul mesei. Cred ca era activitatea mea preferata.
      Deci imi inchipui ca mama mi-o fi zis ceva de genu „nu e ok sa mazgalesti peretii, ca na arata urat, dar n-ai decat sa mazgalesti masa pe dedesubt unde nu se vede cat vrei”. Chiar o sa o intreb, poate isi mai aminteste si ea haha.
      Eu locuiesc in alta tara acum si citind articolul si comentariile m-a apucat asa un dor nebun de mama, pentru ca imi dau seama cat de norocoasa am fost sa fiu crescuta de o asemenea femeie extraordinara. O sa o sun diseara 😀

  • Victoria spune:

    felicitari pentru articol si mai ales pentru libertate. esti o norocoasa :). mai greu ca astia de stau la bloc ca sunt anumite constrangeri. nu poti sa lasi copilul sa planga ca trezeste tot blocul, nu poti sa-l lasi sa topaie in voie etc

  • Iulia Georgescu spune:

    Draga Printesa, recunosc ca am gresit enorm. Te citesc de ceva vreme, nu stiu cata, dar e ceva. Admir si rezonez cu tot ceea ce scrii si faci. Parca-s eu si cuvintele mele, dar la tine suna mai bine. Dar azi, abia azi intrai sa citesc si comentariile. Nu-s de ce nu le citii pana acum. Savuroase si ele. Chiar prea savuroase. Ar trebui o atentionare pe blog: cititi-ma si in comentarii.
    Sa fii sanatoasa si tu si piticii tai. Si omul. Si sa mai scrii. Pupici.

  • Veronica spune:

    Minunat! Sunt complet de acord cu fiecare cuvant din acest post, sper ca vor mai fi si altele. Este foarte important sa oferim copiilor spatiul (binenteles asigurindu-ne ca sunt in permanenta in siguranta) si timpul de care au nevoie pentru a explora si a invata despre lumea care-i inconjoara, pentru a se descoperii pe ei in centrul acestei lumi. Nu este vorba de inlaturarea tuturor regulilor, dear acelor inutile acestei varste fragede. Permitand copilului luxul proverbialei copilarii, lasandu-l si pe el sa ia decizii marunte, care nu a impact asupra sanatatii sau a sigurantei personale, nu va crea un copil lipsit de educate si de bun simt, ci in copil echilibrat (nu l-au stresat parintii in frageda pruncie sa nu se murdareasca, ca rade lumea), cu incredere in puterile lui, care se va adapta mai bine regulilor impuse de societate mai tirziu decat acel copil stresat si frustrat de mic. Eu asa vad lucrurile, si ma bucur tare ca si alte mamici le vad la fel. Multumesc, Printesa Urbana, si abia astept sa mai citesc si alte blog-uri de-ale tale, cu toate ca timpul imi este destul de limitat de gemeni mei dragalasi de 1 an jumate.

  • dojo spune:

    1. avem masina de spalat, deci hainele se pot spala. Nu imi invat fata sa fie o jegoasa (am si eu maniile mele cu igiena personala), dar va avea voie sa se murdareasca. Si da, baltile vor fi ale ei (si ale noastre, ca nici noi nu suntem mai zdraveni la cap).

    2. da, are voi sa rada, sa planga, sa fie ea. Nu o voi transforma intr-o nesimtita, dar nici nu-mi doresc un copil timorat, speriat sa aiba o opinie sau sa rada cu pofta. Se poate sa iti cresti un copil istet si plin de viata, care sa nu fie obraznic.

    3. va avea jucarii (treaba ei cu cine le imparte si daca vrea), va avea ziua plina de activitati (avantajul cand afacerile noastre ne tin destul de mult pe acasa, deci va creste cu noi), vom avea grija sa ii oferim miscare, educatie si mult ras.

    Vor exista reguli (tot de siguranta), dar va avea si multa libertate. Imi doresc sa aiba parte de o copilarie frumoasa, sa STIE si sa SIMTA ca este iubita mai mult decat orice pe lumea asta, sa gaseasca mereu la noi o imbratisare si o vorba calda, sa se dezvolte frumos, indrumata cu multa dragoste de noi. Mi-ar placea ca peste 20 de ani de pilda, pustoaica mea sa isi aminteasca cu drag de noi si de copilaria ei. Daca va fi asa, inseamna ca am reusit ceva in viata asta

  • Georgiana spune:

    Minunat articol si mi se pare util. Cand esti copil, unor astfel de „reguli” trebuie sa te supui. Daca e sa inveti ceva un copil, invata-l sa ceara voie cand vrea ceva ce nu-i al lui, sa accepte un refuz cand nu primeste ceeace dorea, sa-si astepte randul (pe topogan, la leagan, la rsnd la inghetata), sa fie politicos („buna ziua”, „buna seara”, „multumesc”, sau sa evite expresiile gen „esti o piticanie” etc.), sa invete valoare banilor (nu cumpara mama orice, oricat), sa-i ajute pe ceilalti (a cazut si ajuta sa se ridice, de ex.), sa inteleaga ca mai exista accidente (sunt copii si daca se joaca, se pot lovi din greseala si ca nu trebuie sa se razbune, de ex. sar pe trambulina si cad amandoi si se lovesc; astfel de accidente sunt inevitabile). Mi-e mila de unii copii cand vad rigiditatea parintilor.

  • Mirela spune:

    Mami, și tu ai voie să faci tot ce îți trece prin minte alături de copilul tău. Ai voie să redevii copil, să râzi cu gura până la urechi alături de el sau ca să îl înveți că așa se râde, ai voie să sari într-un picior în mijlocul celei mai simandicoase mulțimi, ai voie să scoți limba ca să simți dacă e prea cald sau prea frig-este cel mai amuzant termometru limba, copiii știu asta. Ai voie să cânți la orice oră, pentru că vocea ta este balsam pentru copilul tău. Ai voie să te încrunți la fiecare tâmpit din mulțime care e deranjat de vocea copilului tău și NU ai voie să îți cerți copilul pentru că l-a deranjat pe tâmpit. Ai voie să te bucuri cu fiecare bucățică din tine de tot ce face, bun sau rău, copilul tău. Tu ești înțeleaptă și vei ști să îi conduci pașii zâmbind. Ai voie să faci așa încât copilul tău să se simtă unic. Știi de ce? Pentru că el ESTE unic. Ai voie să vorbești cu el vrute și nevrute. Ai voie să îi arăți toată iubirea ta. Iubirea nu poate strica un copil, doar mințile înguste gândesc așa. Iubirea dă aripi și încredere în sine. Iubirea dă suflete uriașe.
    Ai voie, mami…

  • Manu spune:

    Amuzant este ca adultii isi impun singuri regulile, nu-i opreste nimeni sa se comporte ca niste copii in afara de ei insisi. Be yourself. Accepta-te asa cum esti cu nebunia copilariei cu tot si nu te mai gandi ce zice lumea ca nu lumea iti traieste propria ta viata ci tu o faci. Tu traiesti de dragul lumii sau de dragul tau?

  • maddy spune:

    in serile de vara ma plimbam cu bunica mea si ma lasa sa umblu desculta ca asa imi placea, mi se parea foarte interesant. cu mintea mea de adult ma gandesc acum ca asa placeri simple au copiii, de ce sa le interzici?

  • lorena spune:

    Apropo de mers descult stiti ce a facut baietelul meu astazi? A iesit descult pe terasa. Desi mereu ii spun sa isi puna ceva in picioare astăzi nu am spus nimic si stiti de de pt ca terasa era fierbinte de la soare. Dupa doi pasi a zis singur „mama pucii”. Si asa am invatat eu astazi ca el singur poate decide dk are sau nu nevoie de papuci, Dk ii e frig sau cald la picioare si are doar 2 ani

  • Raluca spune:

    Minunat postul, cred ca cel mai mult mi-a placut ideea cu „sa fii sincera”, dar toate „ai voie”-urile m-au uns la suflet si pe toate i le spun si eu lu’ fi’miu cu drag! 🙂
    PS. Primul comentariu mai putin respectuos de aici mi se pare scris doar pentru a genera discutii, nu cred ca mai gandeste cineva asa in ziua de astazi, cu atatea carti, studii, conferinte la indemana.

  • Georgiana spune:

    Superb! Incredibil de frumos! Multumesc, ma simt inspirata!

  • federova spune:

    Asa de mult mi-a placut articolul tau. Pot sa spun ca abia acum simt ca incep sa fiu mai relaxata cu el. Merge si din ce in ce mai bine si poate si asta are o influenta. In prima zi la mare abia l-am lasat in nisip. Si eu si al meu il priveam asa crispati cand vedeam cum el curat cu pielea alba se mozoleste tot si se umple de nisip. Am zis ca pic cand am vazut ca isi baga in gura, nu stiam cum sa il spal mai repede si mai bine. Incet incet m-am relaxat, acum il las si in parcul de aici la nisip. Ajungem acasa si ne spalam bine. Tot ce ma mai streseaza e ca baga toate prostiile in gura pe furis, intr-o fractiune de secunda. Ieri l-am prins ca mesteca un sambure gasit pe jos, am zis ca mor. Si stau numai cu ochii le el. Are 1 an si 2 luni, nu face la olita si nici nu il stresez. L-a pus soacra-mea intr-o zi direct pe wc si s-a speriat de mama focului :)). Eu il pusesem de 2 ori doar in zile diferite si nu s-a speriat. I s-a parul ciudat, era putin agitat si nu a facut nimic prima data. A doua oara in schimb a facut un caca mic :)). Am vazut printre comentarii ca se vb despre asta si vroiam sa iti dau o idee interesanta. Nepotelul meu are 2 ani si de cateva luni l-au pus mereu pe wc (cica daca se obisnuieste cu olita, il inveti mai greu la wc). Recent i-au pus chilotei si l-au lasat fara pampers in timpul zilei. Ca sa il motiveze sa zica cand face si sa faca pe wc i-au luat niste stickere mici. La fiecare pipi ii da sa lipeasca unul pe frigider iar la fiecare caca lipeste 2. Iar el e foarte incantat pentru ca e intrebat mereu si ce vrei sa lipesti? Ce culoare, ce sa fie? Sunt micute, colorate si au diferite forme, flori, inimi, fructe, etc. Daca ti la frigider poti sa o pui sa lipeasca pe faianta din baie (unde se curata mai usor) chiar langa wc eventual. Mie mi se pare o idee buna. Copilul chiar e implicat, spune cand face pipi sau caca pentru ca abia asteapta sa lipeasca o „imina albaaa” (albastra :D). La un moment dat o sa pun si eu ideea asta in aplicare, decoamdata nu ma stresez, nu ma grabesc.

  • Nini spune:

    Imi place foarte mult ceea ce am vazut pe acest blog.. Am si eu un baietel de 2 ani.. Si cam aceleași lucruri si „probleme” le întâmpin cu el.. Si cum bine a scris cineva aici.. Ca noi acum care suntem adulti, avem probleme de comunicare si temeri in exprimare, sincer cred ca daca am lasa copii mai liberi si nu le-am impune regulile care părinții noștri ni le-au impus poate ei nu vor întâmpina ceea ce noi am întâmpinat.. Ma uit si la mine ca de multe ori imi pierd răbdarea cu cel mic..( cand se murdărești, cand nu împarte jucăriile, etc) Nu stiu ce sa mai fac cu el.. Da citind ceea ce multe dintre voi ati scris la mine trebuie lucrat nu la el.. Binenteles nu lăsat de capul lui da nici cu reguli si pedepse nu este bine ca poate va fi doamne Ferește mai tarziu frustrat. Ma bucur mult ca v-am gasit.

  • roxana spune:

    him! am primit pe fb zilele trecute de la o tipa din lista mea un link catre textul asta postat de un nene pe pagina lui si in josul caruia se semneaza un alt nene…nu stiu daca sa fiu indignata, dar eu tin la ce scrii tu aici. o fi ok chestia asta?
    https://www.facebook.com/davidmihai.tismanaru

  • ”Să rîzi tare, chiar dacă e 6 dimineața și restul Universului doarme.”

    Cred că depinde totuși de vârsta copilului, și ar trebui precizat asta. O mare problemă este lipsa de atenție, generalizată, indiferent de cultură / vârstă. Spre exemplu, arunci țigara pe jos. Sau pleci pe galben, deși știi că vei bloca intersecția. Adică, cel de lângă tine NU EXISTĂ, doar tu exiști, cu simțirile și nevoile tale.

    Ei bine, cred că școala formării atenției trebuie să pornească de la o vârstă fragedă. Sigur, prin metode specifice, adaptate vârstei. Dar dacă așteptăm să-și încheie copilăria (7 ani? 10 ani? 14 ani?) ca să-i deschidem abia atunci subiectul atenției, s-ar putea să fie târziu.

    ”(…) m-a obligat viața să mă fac mare, au dat regulile peste mine, am devenit conformistă, plictisită și plictisitoare. Dar tu ai voie, copilă, măcar tu să ai voie!”

    Oare faptul de a deveni adult, de a respecta niște reguli astfel încât viața tuturor să fie mai frumoasă, reprezintă lucruri reprobabile? Libertatea asumată presupune doar o aparență de monotonie. În fapt, cred că această ”monotonie” poate fi numită mai degrabă normalitate și consecvență într-o direcție bună. Este reprobabil faptul de a respecta întotdeauna dreptul pietonului de a traversa pe la trecerea de pietoni? Nu. Și totuși, nimeni nu spune ”ce plictisitor să acord tot timpul acest drept”. Nimeni, mai ales când rolurile se inversează :-). Valabil pentru orice secvență care implică atenție din partea celuilalt, dar dacă eu sunt cel vizat de neatenție, atnci lucrurile se schimbă și devin mai dramatice.

  • Dana spune:

    Buna.E prima data cand iti scriu…Eu inca nu sunt Mama,dar iti citesc postarile de mult timp,ma invat din timp pentru ce o sa urmeze!Am vazut azi o postare,care e din Regatul tau,si mi s-a parut ciudat sa vad ca autorul se numeste Alex!Iti las linkul.sa o vezi si tu!Are modificari la cateva cuvinte,dar e povestea ta!O zi buna! https://www.facebook.com/zambet.de.copil.2012

  • Irina spune:

    Am citit si eu „Parenting neconditionat” si te urmaresc si pe tine, Printesa, si sunt convinsa ca imi voi creste copiii cu multe libertati. Uneori am dubii daca asta intr-adevar e in model care functioneaza. Eu am fost crescuta destul de ingradit, nu prea multe libertati, chestii care erau „la moda” acum 20 de ani, gen „n-ai voie sa raspunzi parintilor”, „faci ce zic eu in casa mea”, din astea. Am ajuns destul de bine, dar as vrea sa nu mai fiu asa timida si fara incredere in mine. Sotul meu in schimb a fost crescut mai liber. Si el a ajuns cam tot ca mine (in viata adica, dpdv al carierei), doar ca el nu e timiiid. Pentru mine el e dovada faptului ca nu e nevoie ca parintii sa fie severi pentru ca copilul „sa reuseasca in viata”. Asta imi da incredere ca planul pe care il am pentru copiii mei e unul bun si are sanse de succes.

  • C. Nicoleta spune:

    Buna!
    Aceasta postare un pic modificata se gaseste pe FB la urmatorul link: https://www.facebook.com/mira.bella.3766/posts/776232802411752?fref=nf

  • Roberta spune:

    Ti-am citit articolul de mai sus. Am mai citit si altele dar, din pacate, nu te urmaresc in mod constant. Nu am timp sa citesc ce si cat as vrea. Dar imi mai cad ochii pe scrieri de-ale tale si recunosc deschis ca imi plac. Mi-a placut si articolul asta pentru ca si eu mi-am dorit copii liberi sa traiasca, sa exploreze, sa fie ei insisi. Ma bucur ca intr-o oarecare masura am si reusit; din pacate nu chiar atat de mult pe cat ne-am dorit.

    Este un punct unde, totusi, nu sunt de acord cu tine: copilul nu trebuie sa imparta cu nimeni nimic daca nu vrea… o sa aiba el timp sa o faca. Traind in tara lui „you need to share”, am fost extrem de dezamagita de atitudinea asta fata de copii: de la 1-2 ani copiii trebuie sa imparta, sa isi astepte randul, sa invete sa ierte si sa aiba rabdare. Cu timpul, am inceput sa vad lucrurile altfel… majoritatea americanilor (nu toti, din nefericire) au in sange lucrurile astea tocmai pentru ca li se impun de foarte devreme.Si asta se vede la semafor de exemplu… cand toti isi asteapta randul linistiti, fara claxoane, fara injuraturi, fara stres… pentru ca toti trebuie sa imparta intersectia. Se vede atunci cand se intampla cate un dezastru natural… rapid se organizeaza si se ajuta unii pe ceilalti: impart necazurile, resursele, efortul fizic, neputinta, bucuria, durerea… Atunci cand ninge, proprietarii de masini mai mari (de obicei pick-up truck-uri) isi ataseaza lame la masini: curata drumul pentru ei si (mai mult) pentru ceilalti.
    Individualismul din Romania a fost unul din motivele pentru care am plecat. Mi-am dorit sa inteleg de ce aici lucrurile sunt altfel, de ce ei pot lucruri pe care noi, in Romania, nu le putem si poate nu le vom reusi niciodata. Am inteles ca ei de mici invata ca sunt parte din comunitate si ca trebuie sa actioneze ca atare.

    Asadar, pentru un copil a-si imparti jucariile nu este doar o optiune civilizata care poate fi omisa cel putin pana la un anumit punct; este un stil de viata… o bucatica de constiinta sociala care trebuie sa devina o a doua natura pentru ca lumea in care traim sa fie mai buna. Pentru lumea noastra, a adultilor de astazi, poate fi un strop prea tarziu insa… ar putea exista speranta pentru lumea lor, a copiiilor nostri si a copiiilor lor.

  • Ar fi bine sa vorbim asa cu copii nostri, ar vedea ca-i iubim si nu s-ar mai tine de obraznicii, mai ales ca tiu ca pot sa faca ce vor, ei de obicei fac ceea ce le interzici.

  • Adrian spune:

    Mă înscriu și eu în cor, în așteptarea butonului de Dislike
    Unele idei sunt bune/normale, dar altele…
    Le voi reformula pe cele din urmă, așa cum știu eu că interpretează un copil:

    „DA COPILE, AI VOIE!

    •Să râzi tare, chiar dacă e 6 dimineața și restul Universului doarme – inclusiv frățorul/frățiorii tăi mai mici, sugari, și chiar dacă e 12 noaptea și ar trebui să dormi, căci mâine te duci la școală. Ah, și dacă altcineva din jurul tău are nevoie de liniște (învață, vorbește cu altcineva etc.) nu e nicio problemă, râzi liniștit, cât mai tare și cât mai mult.

    • Să mergi desculț prin casă, prin pat, pe iarbă, în nisip, în vizită la prieteni, până-ți faci tălpile negre – da, poți face asta și de zece ori pe zi. Poate să fie oricât noroi în pat și pe canapea/fotolii. De fapt, poți să te urci și încălțat. Da, poți s-o faci chiar și imediat după ce am schimbat husele/cearceafurile. Le spălăm! Mai ales pe ale prietenilor.

    • Să nu mănânci tot din farfurie, tu știi mai bine când ți s-a umplut stomacul – și chiar dacă nu ți s-a umplut tot, tu știi când s-a umplut „partea de mâncare”, chiar dacă partea pentru desert e complet goală „ba chiar s-a mărit puțin”.

    • Să mai ceri 5 minute. De dat în leagăn, de alergat pisica, de lenevit pe canapea. O să le primești negreșit, fac eu rost de ele de undeva. Curând o să te grăbești la grădi, la școală, la job, la întâlnire, la bancă, n-o să mai ai timp de nimic în tihnă. Da, poți să mai ceri cinci minute și poți să le ceri de zece ori, chiar dacă trebuie să mergem școală.

    • Să nu păstrezi ordinea. Nici eu nu o păstrez și sunt adult responsabil și nici n-am jucării câte ai tu. Uneori o să le strângem împreună, alteori o să le las așa, oricum o iei de la capăt dimineața. Da, poți lăsa totul aruncat prin cameră, la nesfârșit, să nu le strângi niciodată. Evident, poți să-ți lași lucrurile aruncate peste tot prin casă, nu numai în camera ta.

    • Dar tu ai voie, copile, măcar tu să ai voie!”

    Știu că-ți plac sfaturile astea, copile, și știu că le vei ține minte toată viața. Mai ales știu că toată viața, toată lumea, peste tot, te va lăsa să faci ce vrei. Sigur că da.

  • Irina spune:

    Super articolul. Si eu îmi las copilul sa facă ce ii place, sa alerge desculț prin casa( deși am fost acuzata ca bag reumatism in copil ?), mai nou se cațără pe unde apuca, are 18 luni. Sunt de acord sa nu ii forțam pe copii sa împartă, dar ce facem cand copilul nostru vrea jucăria altui copil. Cand mergem in parc vrea jucăriile copiilor, desi luam cu noi jucării.

  • Alice spune:

    Big like pt articol!
    Cat mi as dori sa nu fi fost atat de restrictiva cu copila mea de 8 ani….
    Din fericire, cu cel mic de 4 ani incerc sa nu fac aceleasi greseli…

  • Andreea spune:

    [Inca] geniala…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *