Cel mai des mă întreabă lumea dacă ne e greu. A doua întrebare în topul frecvenței e:
– Și, ai mai face?
Da, aș mai face. N-o să mai fac, pentru că vezi răspunsul la prima întrebare de mai sus, care e da, deeestul de greu.
Dar aș mai face oricînd. Deși a doua sarcină a fost și mai oribilă ca prima, aș mai face copii. De fapt, n-aș mai face nimic altceva decît copii. Pentru că observ că la al doilea totul e mult, mult mai intens și mai frumos. Nu-mi pot imagina cum e cu al treilea sau al patrulea, poate îmi povestiți voi.
Eu vă pot povesti cum e la mine cu al doilea. Fără îndoială pe Sofia o iubesc nemăsurat, am iubit-o de cînd am ținut-o în brațe. Dar primele luni au fost cumplite. Nesomn, hormoni, plînsul ei continuu, griji, stres, sfaturi, panici. Abia de pe la trei luni m-am dezmeticit cît de cît și abia de la vreo șase a devenit totul frumos. Practic, primele șase luni au fost mai degrabă un chin, deși am avut și momente frumoase. Stresul a acoperit ca o pătură groasă tot binele, iar acum cînd mă uit în urmă îmi vine să plîng de ciudă. Sigur, am recuperat în timp, am fost foarte prezentă și apropiată de ea în fiecare secundă, dar primele șase luni, cînd ea era un bulgăraș adorabil, pe alea le-am cam ratat.
Cu Ivan însă, da, acum e așa cum trebuia să fie și cu ea. Toată ziua, dar efectiv tot timpul, îl strîng în brațe, îl pup, îl ador, îl admir din toate pozițiile, îl întorc pe toate părțile și-l pup pe picioarele alea grase, pe ceafă, pe cîrlionții de deasupra urechilor, iar el chiuie de încîntare și mă pupă înapoi și tot dansul ăsta are loc din prima zi, în fiecare zi, toată ziua. O pup și pe ea, nu-i vorbă, dar el a prins startul, ea l-a pierdut.
Acum sînt liniștită. Nu mai cîntăresc, nu mai măsor, nu mai caut poze cu caca pe internet. Îl iubesc și-l pun la sîn și gata. Asta e bebelușeala aia magică, și mă bucur enorm că micul de el mi-a dat șansa asta. Crește incredibil de repede și eu traaag de fiecare secundă ca de guma de mestecat, îmi fac note mentale, îmi scriu peste tot ce simt, pun bilețele la borcan să dau peste ele cînd el va fi mare deja și n-o să mă mai lase să-l trag pe nări.
Da, recunosc, numai asta aș face pînă mor.
Sursa foto: bebeluș, via Shutterstock.com
Da, as mai face inca unul!Baietel, fetita, nu are importanta, sanatos sa fie!!!
Avem 7 luni de abia ne am dezmeticit dupa ultimul puseu, sleep regresion samd. Ma uit in urma si mi se inchirceste stomacul: copil la san non stop, mama ma hranea pe mine, bb doarmea pe mine, consiliera in alaplare, medic neonato pro alaptare..horror maxim…din pacate sunt in procentul mic dar dureros de persoane care nu pot alapta exclusiv…am acceptat greu sentinta. Si da, mai vreau un copil pentru ca sunt singura la parinti si nu e fain deloc si cred ca sa si recuperez cele 6 luni de zombire. Din pacate sotul nu mai vrea … Cred ca s a speriat de aceasta perioada.. 🙁
Bravo mami! lasa ca vine o perioada foarte frumoasa, poate se va razgandi.
Cele mai multe mamici pe care le-am intalnit spun ca experienta cu al doilea copil a fost mai placuta, copilul mai linistit, noptile mai usoare, spaimele mai mici… Dar de fapt e meritul lor, ca au invatat sa se adapteze, s-au lasat calauzite mai mult de instinc si mai putin de cartile de puericultura si au evitat greselile si exagerarile de la prima nastere. Copiii nu-s robotei, nici macar cyborgi si nu vin cu manual de folosinta, ei sunt unici, au personalitate inca de la nastere si trebuie sa ne adaptam, nu sa-i crestem dupa sfaturi standar de manual. Intotdeauna exista cel putin doua cai de a creste un copil sanatos si fericit si cel mai adesea sunt diametral opuse. :)Prima oara e greu, a doua oara e ceva mai usor, dar asta nu-i o garantie ca a treia oara va fi foooarte usor. 🙂
Sa stii ca o colega a patit-o. Primul copil fff cuminte, doarmea noptile, manca bine etc. A ramas gravida planificat cand primul avea pana intr-un an. Al doilea a iesit hiper energic, plangacios si il invata pe cel mare la prostii:))
Si eu as mai face! Am o fetita de 2 ani si o luna si un baietel de 4 luni. Ma regasesc in ce scrii: cu fetita m-am stresat mult, am cam ratat alaptarea, am citit prea mult, am trait prea putin. Parca ma grabeam, sa o vad stand in fund, mergand etc. Acum nu stiu cum sa-l tin mic, sa fie mereu bebe, sa molfaie si sa adoarma la sanul meu. Si ea e asa mare si ma simt atat de vinovata ca nu am tras de clipele alea cat a fost mica…
As mai face 100, dar ne oprim aici. Si poate de-aia e si mai dulce si amara perioada asta, pentru ca toate sunt pentru ultima data…
Eu vreau sa am 2 copilasi si sigur o sa citesc tot ce ai scris vreodata ca sa invat si eu de undeva ce am de facut etc 🙂 Poate faci un ebook o carte ceva un ghid cu ce sa faci sa stii inainte de sarcina, in timpul ei si dupa.
De multe ori cand iti citesc articolele, ma regasesc foarte mult in ele, inclusiv in acesta de fata. Nu il am inca pe al doilea, dar banuielile mele spre ce ai descris tu se indreapta.
Exact la fel a fost si la noi .Imi pare rau ca la fetita n am profitat la maxim abia dupa cateva luni m am dezmeticit . Acum imi este mai usor caci stiu la ce sa ma astept , desi bebe nu este asa linistit cum a fost ea . Si eu as mai face dar este greu cand nu ai ajutor 🙂
Eu am doi băieți, aşa că prima întrebare e: „când vine şi fetiţa?”.
Acum e mai uşor, cel mic se apropie de 4 ani şi m-a apucat aşa un dor de bebeluşi. Dacă nu ar fi teama de luat de la capăt (cu serviciul, nu cu bebe) l-aş face şi pe al 3-lea.
La prima sarcina eram atata de „hormonata” si atat de mult imi placea senzatia incat voiam sa fac cinci. Daca mi-as permite financiar, as face cate unul la 3 ani, sa umblu drogata de hormonii maternitatii pana la menopauza. 🙂
Ce frumos suna…
Si la mine la fel, doar ca eu m-am dezmeticit la primul copil dupa un an…. abia atunci am simtit ca ma pot bucura de el, pana atunci eram prinsa in reguli, carti de bebeluseala, doctori etc. Acum cu al doilea e cu totul altceva si ma simt vinovata fata de primul desi si noi am recuperat pe parcurs 🙂 intr-un fel pt mine e o mare eliberare sa vad ca nu sunt singura care a avut aceasta…. problema… cu primul copil.
Da, sigur as mai face, dar nu…. ne orim la doi.
Si, la mine a fost invers, la primul – baietelul- a fost mai usor, iar la fetita, muuult mai greu , cu toata experienta mea de mama de pana atunci.
Multe mamici de fetite mi-au spus ca „asa-s fetele, se cresc mai greu” , adica sunt mai plangacioase, mai pretentioase, mai „fitoase” inca de mici . Asa o fi, nu o fi asa ….. depinde de fiecare copil in parte, fiecare e unic….si irepetabil.
Dar, da, daca as mai putea, as mai face copiii ! Si m-as bucura de fiecare secunda, in ciuda greutatilor.
Oh da, cu al doilea copil am fost infinit mai relaxata si mai fireasca decat cu primul; a fost un Evrika moment in care am inteles ca „nu se strica copilul asa de usor” si am reusit sa let go si sa ma bucur pur si simplu de puiul de om. Pana si alaptatul a fost cu mult mai normal, asa cum mi-l imaginasem prima data dar din cauza stresului sau a stangaciei nu mi-a iesit din prima. Imginati-va ca ati inota stresate – asta e prima experienta materna; acum ganditi-va cum ati face pluta relaxate; inca exista pericolul sa va intre apa in urechi, dar nu sa va inecati, pentru ca acum stiti sa respirati si sa va bucurati de experienta 😀
Sincer, eu chiar va invidiez pentru cum simtiti. A durat multa vreme pana sa scap de eticheta de „mama rea” pe care mi-am pus-o cumva singura. Pentru ca il iubesc pe baietelul meu mult, mult de tot, si in pofida faptului ca am avut o sarcina usoara si primele luni au fost si ele chiar ok (raportate la alte povesti auzite) eu nu mai imi doresc un copil. Noi nu ne mai dorim. Auzind alte mamici povestind/ citindu-le gandurile m-am oprit de multe ori la ideea ca „poate nu-i in regula ceva cu mine”. Intre timp mi-am dat seama ca nu putem fi toate la fel. Ca nu-s mai rea sau mai egoista sau mai putin mama sau mai stiu eu cum. Ci pur si simplu sunt. Asa-s eu. Dar serios, mi-as dori uneori sa ma pot pune-n locul vostru, asa, macar pentru o zi…
Te inteleg. Desi inca nu am copii, imi doresc, dar imi doresc unul singur de cand ma stiu. Si nu as mai face unul doar pentru ca vrea sotul sau celalalt copil sau pentru ca … s-a intamplat. Am multe motive, dar nu are sens sa le insir pentru ca fiecare isi cunoaste prioritatile si motivatiile din spatele deciziilor luate in decursul vietii.
La noi a fost invers..la al doilea mai greu decat la primul…asa ca…nu cred ca as avea curaj sa mai avem unul…cel putin deocamdata nu
Am o colega dentist, insarcinata tare. E uimitor cat de putine carti de bebelusi a citit… Abia acum i-a dat barbatu-sau cu forta ceva ghid de tatici si cred ca are tema si deadline, ca umbla peste tot cu cartea aia.
Pana acum, nu intelegeam de ce nu vrea sa se informeze, insa, citind comentariile de aici, parca toate cartile astea mai tare te streseaza! Si ajuta efectiv la ceva? Schimba ele bebelusul?
Io habar nu am, oricum..
Cred ca este f greu sa gasesti o carte care sa se muleze perfect pe un set de parinti si un copil. Daca intr-o carte zice sa nu-ti lauzi copilul si tie iti vine sa-l lauzi, ce alegi?
Miruna,
Cititorii cer post nou 🙂
Raluca?:)
Miruna-Copila blonda 😉
Ai foarte mare dreptate, nu ajuta cu nimic, doar te streseaza. Ca daca citesti 7 carti, ai exact 7 pareri. O iei razna ca nu stii ce sa faci.
Da, hmmmm, subiect frumos. Cand am avut primul copil, la o luna de la nastere m-as fi apucat iar… Asa de drag imi era. Dar nu aveam cu cine, caci sotul ma parasise in luna a patra de sarcina si a cerut divort intr-a 7-a.. A trecut ceva timp si la vreun an de la divort si-a amintit ca parca avea un copil si o familie. L-am primit inapoi, pentru copil (greseala pe care ar face-o fiecare mama, cred…). Dupa 6 luni am ramas insarcinata. Eu il voiam, cu ardoare; el..se pare ca nu din timp ce a dat bir cu fugitii din clipa in care a aflat ca va fi iar tata. Mi-am asumat rolul. Si am luptat, ca nu a fost usor. Sarcina a fost grea si fetita dificila. Am avut exact aceleasi probleme pe care tu, Printeso, le-ai avut cu Sofia. La noi s-au rezolvat abia de la 3 ani si jumatate. Daca mai voiam copii atunci…eu ziceam ca nu, desi in adancul cel mai ascuns al mintii si inimii speram sa gasesc omul potrivit cu care sa il fac. Si l-am gasit; s-au m-a gasit el pe mine; oricum nu mai conteaza din timp ce am intemeiat o familie. Inainte sa ma cunoasca el nu dorea nici casatorie, nici copii. La o saptamana de cand m-a vazut, m-a cerut de sotie. Am acceptat si ne-am luat. Prea repede, dupa mintea lumii, prea tarziu dupa parerea noastra.. „Vreti copii? Unul al vostru?” era intrebarea tuturor. Si ceilalti tot ai nostri sunt, ca el e tatal lor. Biologicul, a fost doar cu samanta si cu fuga. „Da”, am raspuns amandoi. Si a venit extrem de repede. Acum are 8 luni. Nu e usor cu 3.. Dar e frumos si ne simtim impliniti. Dar sa va spun ca Dumnezeu ne-a implinit si mai tare… Cu toate protectiile, s-a produs minunea.. E un al patrulea pe drum. Abia am aflat. Socati, evident. „Si? Il tineti?” ne intreaba prietenii.. „Da” am raspuns. „Si cum o sa va descurcati?” „Cu iubire si intelegere”. Va fi greu, suntem constienti. Dar voi, oameni buni, la care dintre copiii vostri ati renunta? Pe care i-ati omori? Unii vad doua linii roz pe un test de sarcina. Eu imi vad copilul razand, gangurind, zambind. Eu am cunsocut viata grea, de familie destramata. Acum, dupa ce avem ce e mai frumos pe lume, dupa ce am construit greu ceea ce era greu de imaginat ca mai poate fi construit in viata asta, sa renunt? Dar, dupa septembrie va voi spune si cum e viata cu 4 copii (nu toti planificati, dar primiti cu acelasi drag si cu aceeasi bucurie in suflet).
ce poveste minunata! sa fiti sanatosi!
Ce frumos! Felicitari si nastere usoara! Atata caldura si pofta de viata se citeste din randurile tale! Imi doresc sa pot povesti si eu la fel. Macar cu 3… Acum suntem la 6 luni de fericire cu al doilea, insa e clar ca nu ne oprim aici desi suntem considerati nebuni. Niste nebuni care se iubesc nespus, as adauga eu. 🙂
Cred ca veti avea o casa foarte vesela! Multa bucurie in 5, si apoi in 6 de la o alta Stefi cu un singur copil.
Ce poveste frumoasa! Sa creasca sanatosi micutii! Problema fetitei pana la 3 ani si jumatate a fost refluxul? Si a trecut, chiar daca avea peste doi ani? fetita noastra are doi ani si jumatate, cu reflux, dar aici in Cluj ni s-a spus ca nu prea cred ca va mai trece, ca pana la doi ani era o sansa mare, dar acum…. Speram sa scapam si noi, e foarte greu inca si, de aceea, simt acum ca nu mai doresc… Imi e frica ca va fi la fel, mii de varsaturi, greutate mica, mancare fin pasata pana dupa doi ani… Sper sa imi recapat dorinta candva…
Frumos tare. Sa stii ca m-a emotionat povestea ta. Mi-au dat lacrimile. 🙂 Curaj, energie, iubire…asta inteleg eu din ce ai scris. Poate dezvolti intr-un articol!
frumos felicitari sa fiti sanatosi mi-au dat lacrimile
Aaaaa al doilea? Încep sa tind tot mai mult spre nu . Soțul cu tot sufletul spre da. Primul are aproape 11 luni . Sarcina a fost relativa ușoară . Naștere la fel de ușoară . Alăptare fără probleme pana acum . Colici prea puțin dar tot am dormit cu el pe mine primele 3 luni. Încă nu am prins somn legat mai lung de 2 ore .De nopți intregi nici nu mai vorbesc . Mă întreb oare când o sa reușesc sa prind o noapte întreagă de somn . Oboseala începe sa se facă simțită parcă mai mult decât în primele luni . Macat atunci unde îl puneam acolo îl găseam . Este precoce a început sa meargă ținându – se de tot ce prinde la 8 luni . La 9 făcea deja primii pași singur . La 10 luni s-a blocat. Acum a început sa prindă iar curaj ca a descoperit și cățăratul . Nu m-am speriat ca nu o sa mă descurc. Nu m-am stresat cu absolut nimic . Nu căutăm pe net , nu comparam poze. Dar totuși sa o iau de la zero iar ? Deși se spune ca la al doilea este mai simplu parcă nu mi se potrivește treaba mie . În special ca nu am absolut nici un ajutor . Doar un soț care muncește de dimineața până seara târziu . Și nici spațiul nu prea ne ajuta 2 camere prea mici . Dar cine știe …..
Ce povestesti tu seamana mult cu experienta mea. Bebe are 13 luni, tot fara probleme de alaptare, cu nastere usoara, fara colici. Dar cu multa oboseala (nici eu nu am prins mai mult de 2 ore legate de somn) si deja incepe sa se simta. Eu am ajutor si tot mi se pare ca este un job 24/7 care lasa putin loc pentru un al doilea copil care ar necesita la fel de multa atentie. Cred ca asta e una dintre preocuparile mele. Cum faci sa nu-l neglijezi pe copilul mai mare si in acelasi timp sa ii oferi la fel de multa atentie unui bebe nou-nascut? Cum faci rost de aceste resurse? Vin de la sine? La ce renunti?
La fel si voua! In spatele fiecarei reusite sta o poveste muncita!
Uhm…. eu nu mai sunt in stare.
Nu a fost mai greu cu a doua fetita, chiar deloc. Iar cu prima a fost walk in the park, pe bune. In afara de faptul ca nu lua in greutate pana la diversificare (adica nu ‘destul’, ce-o fi si asta….) a fost totusi totul foarte OK. Nu colici, nu febra la dinti… nici nu stiam cand ies, nu plangea mai deloc, nu se frustra cu nimic, dormea unde o puneai…… ce mai, era divin. Am zis atunci ca mai fac inca 10 ca ea.
Si a venit buburuza nr 2, cand prima avea 3 ani. Si acolo nu a mai fost asa de frumos. Desi isi iubeste sora nemasurat, i-a fost foarte greu sa nu mai fiu disponibila pentru ea tot timpul. Si eu am dat intr-o magnifica de PPD si ma certam toata ziua cu ea, cu sotul, cu mine…. cu toti :D, asta cam 2 luni continuu…. Nu mai vreau sa trec prin asta.
Chiar daca mica este cel mai dragalas bebelus vazut vreodata, chiar si acum la un an inca pare bebe… si ne distram de minune, si cea mare e super asa cum e ea, si vesela, si sacaita, si cand canta intr-una, si cand negciaza cu noi pentru desene :))
Asa ca ne oprim aici, ne iubim cu totii mult mult si eu nu ma mai transform in monstrul care am fost acum cateva luni 🙂
No, inainte de primul nu prea ma gandeam la cati si nu-mi imaginam prea multi. Acum la 5 luni dupa primul as vrea vreo 10. Cu ajutorul lui Dumnezeu 2 sigur, 3 mi-ar placea si mai mult si sa vedem ce va mai fi. Bebelusii sunt superbi si as opri timpul sa-i pastrez asa perfecti, cum chiar tu ai spus ca sunt.
Noi ne-am bucurat de primul in ciuda lipsei de somn. Nu am reusit sa dorm mai mult de 2 ore pana a facut bebe 1 an si nu i-am mai dat san noaptea. Am citit 2 carti toata sarcina, nu m-am uitat pe net, am invatat tot ce am putut in maternitate si apoi acasa, din mers. Am avut noroc de un bebe foarte cuminte si nu am avut deloc probleme cu el. Ma bucur din tot sufletul ca am avut puterea sa nu ma stresez (prea tare), sa trec de oboseala si sa ma bucur de el in fiecare zi, sa ne pupam intr-una si sa ne jucam. Acum bebe are un an si o luna si mai avem unul in burtica :). Suntem mai fericiti ca niciodata si suntem siguri ca o sa fie bine (chiar daca o sa fie greu, mai ales ca nu avem niciun sprijin pe langa noi). Dar da, sa fim sanatosi si mai facem cel putin unul in urmatorii ani!
Baietelul meu face peste 2 zile 7 luni. Este un copil special, au fost luni foarte grele, nascut prematur la 7 luni, o luna de stat la incubator, avea 2 kg cand am ajuns cu el acasa, pana si pisoiul era mai mare ca el. Nopti nedormite pt ca el nu sugea, asa ca pana na mulgeam si sterilizam el se trezea iar, colici pana la aproape 4 luni,doarme doar pe mine in timpul zilei asa ca sunt consemnata la pat cate 4 ore pe zi, adormit greu noaptea. Am zis ca nu mai imi trebuie inca un bebe insa orice spune constiinta mea, pantecul meu vrea sa fie din nou casuta unui sufletel. Sau poate pt doua, ca la prima sarcina pierduta. Se pare ca dorinta de a simti din nou magia graviditatii incepe sa apara. Dorinta de a plange de data asta de fericire pe masa de nasteri, de a il tine in brate la o ora de la nastere si nu dupa 2 sapt, de a pune la san o gurita mica si nu o pompa rece, de a pleca dupa 3 zile acasa cu un pui de om si nu cu bratele goale si durerea ca il las acolo. Ma gandesc ca deja suntem trecuti prin tot chinul, nu are cum sa fie mai greu decat a fost. Asa ca da, imi voi asculta pantecul si peste cativa ani am sa il las sa hraneasca un nou pui de om, o alta particica din mine si tatal lui.
You made me cry
Te-am descoperit de curand si pot spune ca esti „prajitura” de la cafea :D. De multe ori cand vreau sa ma relaxez te citesc.
La fetita, primul copil, am fost extrem de stresata, ea foarte plangacioasa primele 3 luni, apoi foarte energica, la 7luni jumate sa ridicat singura la marginea patului si la 11 luni a mers singura. Permanent trebuia sa fiu langa ea. A fost foarte greu primul an, plus o sarcina destul de grea (tot din cauza stresului) si amintirea nasterii naturale, m-au facut sa zic ca nu mai vreau copii.Sotul a insistat sa mai facem un copil, sa nu fie fata singura, ca altfel asa ramanea. La baiat am avut o sarcina de vis, fara greturi, nastere mult mai usoara, alaptat fara probleme, nu a avut colici deloc si de la o luna a dormit de la 12 noaptea pana dimineata la 7-8. Stiind cat a plans fata primele luni, ajunsesem sa ma trezesc sa il ascult daca mai respira, asa socata ramasesem. N-am simtit ca am copil in casa, pana sa inceapa sa mearga baiatul, atat de cuminte era. Acum simt, e argint viu :), dar nu e plangacios.
Pot spune din experienta ca la al 3lea e si mai usor. Eu, care afirmam ca nu mai vreau copii, mi l-am dorit pe al 3lea. In afara de o luna crunta de greturi, sarcina a fost destul de usoara, nasterea la fel, iar acum am o minune de baietel, de o luna, cuminte foc. E frumos cu trei, as opri timpul in loc de s-ar putea.
Sincer, m-as avanta si la al 4lea deoarece fata mea o asteapta pe „Sofia” (isi doreste o surioara cu numele asta) si eu am dus lipsa unei surori , dar ma tem ca sunt prea mici si nu le pot acorda atentia necesara.
Stresul strica mult perioada sarcinii si a bebelusiei.
Fetita mea are acum 5 ani. A fost crescuta de noi exclusiv (in conditiile in care sotul muncea toata ziua), nu am avut nici un ajutor…
Primele 6 luni cu ea au fost o incantare, desi nu am alaptat decat 4, si nici atunci exclusiv. Nu mi-a placut sa stau non-stop cu ea la piept, sa fiu legata de casa, sa alaptez in public… Nu mi-a placut prima perioada din cauza alaptatului. Cand a renuntat am fost usurata. A fost cuminte de mica, nu colici, nu plans, nimic. Nici nu am simtit ca am bebelus in casa.
Dupa 6 luni, a fost calvarul cu diversificarea. Nu a acceptat decat legume, fructe nici acum nu mananca decat 2-3 guri si atunci cand se joaca si nu e atenta, si a mancat totul pasat pana aproape de 3 ani. Ii puneam in mana diverse alimente, cu texturi diferite, le arunca pe jos; daca simtea in mancare ceva granulat sau o bucatica mai mare, vomita. Si asta e fiecare data, pana la 3 ani. Cand era cu noi la masa, rodea tacamurile, si daca incercam sa ii oferim ceva, intorcea capul si scotea limba a sila.
Pediatrul imi spunea ca se dezvolta normal, adevarul ca era perfect in grafic, analize bune..
Pana la varsta de 3 ani a trait cu lapte, iaurt si piure de legume. Rar mai lua un biscuite. Atat… Eu, mama responsabila, am citit si am citit (am rafturi cu carti despre diversificare), si mi-am inoculat ideea ca am nenorocit copilul, ca am facut eu ceva gresit si din cauza mea nu mananca, ca o sa moara ca nu isi primeste nutrientii. Am inceput sa cedez nervos, faceam crize de nervi cand statea o zi intreaga cu 3 lingurite de legume, un iaurt si 200 ml lapte. Si nu cerea mancare. Prefera sa nu manance, decat sa imi vada crizele.
Si am citit un articol pe net, din intamplare, despre anorexia la copiii mici. Si m-am luminat… Si m-am relaxat… Nu mi-a luat decat 2 ani si jumatate, in care am chinuit copilul si m-am chinuit si eu…Am inceput sa ii pun mancarea in fata, si sa ies din camera. Reveneam dupa 10-15 min. La inceput s-a jucat, a aruncat cu mancarea pana si pe tavan, dar apoi a devenit curioasa. Si incet-incet am ajuns la ziua cand a mancat tot din farfurie, singura, fara distractii inutile la masa care favorizau indesarea linguritei pe gat…Tot singura a invatat sa si mestece.
Am scapat de asta, si dupa varsta de 3 ani a inceput sa aiba niste probleme de sanatate, ce au necesitat drumuri la medici de la noi din oras, antibiotice si cate 2 pe luna, si apoi internari la Bucuresti. I-am dat de cap pana la urma, inca mai facem controale periodic, dar e totul bine acum.
Daca as mai face unul?
Nu, daca as raspunde pentru mine. Imi ajunge ea, sa ii ofer toata dragostea, atentia si resursele mele, de orice fel ar fi ele.
Da, cel putin inca unul, daca as raspunde raportandu-ma la ea. E disperata dupa copiii, ii pupa pe toti cu care se joaca, ii imbratiseaza, le spune cat ii iubeste si ca si-ar dori sa vina sa stea si cu ea acasa, sa se joace impreuna. Plange in hohote cand se desparte de verii ei, care sunt 2 si pleaca acasa impreuna, pe cand ea pleaca singura. I-am explicat despre bebelus, ce presupune, ca o sa imi capteze in prima instanta toata atentia, dar nu renunta. Imi saruta burta si ma intreaba cel putin saptamanal daca am un bebe acolo.
Concluzia? Imi este frica de paralizez, nu stiu cum o sa il pot iubi pe al doilea, nu stiu cum o sa o mai iubesc pe ea dupa aceea, o sa fie la fel de mult? o sa fie la fel de intens? insa ma doare sufletul cand o vad cum sufera, si desi am avut cu ea ani de zile cu tristete, depresie, sunt gata sa o iau de la capat. Eu inca nu stiu ce vreau, dar si ea si tatal ei isi doresc inca pe cineva in familia noastra, asa ca le voi indeplini dorinta.
Da…articolul asta a venit exact la timp. Bebelusa noastra are imediat 4 luni. Din fericire nu a fost greu pana acum, putin pana m-am obisnuit eu, dar oricum usor fata de alte cazuri. Si ce-i drept, m-am documentat inainte foarte mult, insa nu am lasat informatiile sa devina un factor de stres. Si mai vreau un copil, cat de repede se poate.
Si chiar ieri ma intreba cineva cum e acasa, avand in vedere ca am ales sa stau doi ani si sincer, m-am apucat de gatit si ptajiturit serios pentru ca imi place, si ma mai ocup si cu fotografia, deci am combinat cele doua si asta s-a vazut pe blogul meu, iar intrebarea era ca un fel de ingrijorare. Cumva ca: ce fac acum? ma las de tot de cariera si o sa fac numai asta?
Am avut impulsul sa incep sa explic cat de minunat e ca pot face ce imi place in compania bebelusei, chiar daca uneori gatesc si pozez ce gatesc cu ea in marsupiu etc. Dar m-am oprit. Nu mi-am pus mintea. Si imi pare rau ca sunt persoane care nu inteleg asta, si poate nici dupa ce vor avea copii tot nu vor avea aceste sentimente pe care le-ai descris tu in articol. Dar cand ma trezesc langa ea dimineata si imi zambeste cu ochii ei negri de abia i se vad pupilele…si eu as face asta pana mor 🙂
Eu cred ca atunci cand devenim parinti este foarte important sa diferentiem intre nevoile noastre emotionale si cele ale copilului. Copiii nu vin pe lumea asta pentru noi si nici nu sunt jucarii pe care sa le smotocim cum ne place noua mai mult.
In alta ordine de idei, citesc articolele tale si gasesc de multe ori informatii interesante si tot de multe ori plec cu zambetul pe buze de pe blogul tau, insa am regasit deseori in modelul de parenting pe care il prezinti pe blog, rolul parintelui de tip martir, fapt cu care nu rezonez…Si ca sa fiu mai explicita…nu cred ca trebuie sa ne purtam copiii agatati de noi ore, zile, etc. pana nu ne mai simtim spatele si sa pretindem ca nu ne doare nimic, ca doar e o perioada scurta si copiii vor creste curand, asa ca trebuie sa ne bucuram …asta nu ne face in mod cert parinti mai buni si nici nu avem garantia ca este benefic copilului…cum nici nu cred ca, copilul are nevoie sa fie leganat cu orele ca sa adoarma…in multe carti, practica asta este denumita overstimulation si de multe ori prelungeste durata pana cand copilul adoarme…
Sunt mama unei fetite de 7 luni si da, as mai face copii din dorinta egoista ca este una dintre putinele experiente care da un sens extraordinar vietii.
Imi pare rau ca gandesti asa dar ma bucur ca nu a fost necesar sa descoperi beneficiile tinutului in brate, lucru cu efecte dovedite in cazul prematurilor si al copiilor cu colici. Baietelul meu a stat in incubator o luna, si a luat doar 600 gr iar din momentul in care am ajuns cu el acasa si am stat non stop cu el in brate, pe pieptul meu si aproape de inima mea, a inceput sa castige peste 1 kg pe luna si sa recupereze rapid diferenta dintre el si copiii nascuti la termen in asa fel incat doctorii lui au fost uimiti si incantati de aceasta evolutie. A fost greu? Da. Imi pare rau? Nu. Chiar daca nu am dormit, sau m-au durut si ma dor spatele si picioarele, nu ma consider o mama eroina sau martira, cum spui tu. Ci doar o mama care a pus binele copilului ei pe primul loc, nu din obligatie, ci pt ca asa a simtit. Pentru ca nu am considerat si nu consider ca fiind normal sa nu il tin in brate daca el asta vrea, doar pt ca nu am citit ca sunt dovedite beneficiile ( lucru incorect – sunt o multime de articole, carti si cercetari despre cangoroo care si purtatul copiilor) si nici nu consider normal sa nu legan copilul daca el doar asa doarme si eventual sa il las sa planga de oboseala, doar pt ca am citit ca il suprastimulez. Cred ca cel mai bine este sa ne mulam pe cerintele copilului, sa il lasam sa ne ghideze si sa ne gandim inainte de toate la el.
Iar faptul ca Printesa si alte mamici isi impartasesc experienta si spun cum procedeaza, nu consider ca le face martire si nici nu cred ca ele doresc da fie vazute asa. Astfel de mame nu isi poarta copiii ca sa primeasca aprecieri sau ca sa fie compatimite, ci din dragoste si atat, dar fiecare intelege povestile lor asa cum doreste.
Si eu am o fetita de 1 an jumate. Am purtat-o exclusiv pana la 11 luni (stau la etajul 6 si nu era liftul pus in functiune, mi-ar fi fost f greu sa cobor/urc scarile cu caruciorul, in plus am nascut-o prematur) si CHIAR nu m-a durut spatele deloc. Fetita mea a inceput sa ia in greutate numai si fix dupa o „portie” de kangooroo piele pe piele nu cred ca a fost o coincidenta. In teorie sunt si eu un parinte „martir”, dar nu ma simt deloc asa, dimpotriva sunt foarte fericita. Fetita mea e sanatoasa, vesela si independenta.
N-am de unde sa stiu sigur, dar poate ca Irina nu se refera la cazuri de purtat copii din motive medicale?
In fine, eu nu sunt in stare sa-mi ‘planific’ copiii, asa ca de vor mai fi sa fie si altii, sa fie.
N-am stiut nici pe primul daca il vreau, pana nu a aparut; banuiesc ca tot asa ar fi si cu urmatorii 🙂
Eu personal nu l-am purtat din motive medicale ci pt ca era al meu si nu mai puteam sa il las. Dar nu mi-a recomandat nimeni, doar inima mea de mama care simtea nevoia sa fie cu el si el care ma chema mereu.
parentingul nu e ceea ce scrie in carti, nu e ceea ce te sfatuieste mama ta, vecina, matusa, sora, prietena. Nu e ceea ce se scrie pe retelele de socializare. Parentingul se traieste si se simte. Parentingul e in functie de fiecare mama si de copilul ei. Nu poti spune ca atitudinea pe care o ai tu ca mama fata de copilul tau e mai buna decat atitudinea ei fata de proprii ei copii. Daca vreau sa fiu o mama martir, sunt pentru ca asa imi e caracterul, asa am vazut in familia in care am crescut, asa cere caracterul copilului meu. Daca aleg sa fiu o mama mai putin martir, daca aleg sa nu alaptez, adaca aleg sa nu las prea mult din confortul meu, nu inseamna ca nu sunt o mama mai rea. Atata timp cat copilul accepta si nu are de suferit, foarte bine! Inseamna ca are acelasi caracter independent ca si mine ca mama… Sunt pur si simplu moduri diferite de a-ti arata iubirea si grija pe care o porti copiilor tai..
prima= habar nu aveam și eram relax…doi= e baiat…ca în reviste, frumos,cuminte și dulce…a treia= nu cred ca doamna doctor i-a tăiat cordonul bine…e ca un scai pe mine…rea, zgomotoasa din prima zi…Dar totul are un sens!!! Asa trebuie sa fie…Sunt cel mai bogat om din lume…3 comorii atât de diferite și complexe de studiat în fiecare zi….
M-am bucurat de fiecare clipa alaturi de baiatelul meu. Sarcina dificila, bebe a avut probleme la nastere, doua operatii imediat dupa… teama de a-l pierde m-a facut constienta de faptul ca l-as putea pierde oricand si nu vreau sa am vreo urma de regret cum ca am petrecut prea putin timp cu el, ca am ratat vreun zambet sau am lasat vreo lacrima neconsolata. Am citit mai de mult un text se Simona Catrina (http://www.revistatango.ro/litere/dosar/simona-catrina-iubire-vezi-ca-azi-ajung-tirziu-acasa-la-1-00-am-teleconferinta-la-2-00-nasc-la-3-00-am-miting-1110-p1.html) din care m-a marcat in mod deosebit un paragraf: „Copilul nu intelege ca tu crapi muncind ca sa aiba el garsoniera-n Bucuresti cind termina liceul (daca l-o termina, ca tu n-ai timp sa-i verifici lectiile). Copilul vrea sa stai linga el, calda, pufoasa, atenta, sa simta dragostea ca pe o perna de plus”.
Acum sunt insarcinata cu al doilea. Tot disgravidie, perfuzii, stat la pat. Acum doua luni juram ca nu mai fac alt copil. Astazi… suna tentant numarul 3 🙂
Da, as mai face. Inca unul macar. Am doi de varste similare cu ai tai. E minunat. E groaznic de obositor. Sunt zile in care nu apuc sa ma spal, sa mananc bine, sa ma spal pe dinti. Iar nopti in care dansez printre scandurile de parchet care nu scartaie. Dar e asa frumos si magic. Iar ei doi se iubesc unul pe altul, se sorb din priviri, se trag de par si de haine deja…cel mare urla ca ii mananca jucariile.
Si totusi as mai face. Dar nu mai am timp 🙂
Asa e. Ii iubim dar la baza sta o dorinta egoistă. Nu cred ca se poate altfel. Ii facem in primul rand ca sa fim noi fericiti. Pentru unii părinti copilul este doar un accesoriu. Ce vad pe facebook ma ingrozeste. Mame cu copilasi cu zeci de sedinte foto de parca ar fi manechini profesionisti. Ii îmbracain zeci de costume incomode. Eu nu stiu cu ce sa o îmbrac mai comod sa nu o deranjeze. Ma supăr cand tre sa ii pun ceva mai strâmt pe ea. De unii copilasi chiar mi-e mila. Anyway. Printeso tu esti o mama foarte buna in opinia mea. Te admir si iti multumesc fiindca am ce invata de la tine si de la cititoarele tale care sunt super. Sanatate tuturor. P.s. mi-ai fost de super ajutor cu peditel. Am sunat si m-au îndrumat să nu îi dau antibiotic desi medicul meu asta mi-a recomandat. Acum e bine doar cu putin nurofen. Pupici
Primul an foarte greu, indoieli multe, plansete, colici, sfaturi din zece parti, ”o mama stie intotdeauna sa faca aia, sa simta ailalta…”, cum sa fac sa fie perfect…. lipsa somnului crunta ( daca nu dorm noaptea niste ore legate nu mai sunt om) – ce mai, frustrare si stres. Nu mai vreau bebelus in casa ever ever, nici sa-mi dea God act cu semnatura si stampila ca al doilea copil va fi total diferit si totul va fi perfect minunat.
la primul a fost horror. nopti nedormite, alaptatul nu a mers deloc, rude binevoitoare care mai de care mai destepte. l-am culcat sg in camera lui… etc. dar ne-am revenit, cei drept un pic cam tarzior pe la 9 luni. la nici doi ani s-a nascut puisor nr 2. alta viata :)) am stat cu el in brate si am smotocit la el inca din spital. acum 7 luni am nascut bb nr 3… o fetita mmmmuuulllttt asteptata. si vreau sa spun ca cu toata oboseala crestererii a trei copii sunt fericita. implinita. acum sunt insarcinata cu al 4-lea copil ( o mare surpriza cei drept) si sunt mai vioaie ca niciodata. iar daca ma intreaba cineva : ” mai faci?” le raspund cu zambetul pe buze : ” asta nu e treaba ta ! :)) „
Cu Andrei am patit-o cu refluxul si am tras primele luni de nici nu mai stiam cum ma cheama. Da, cam asa a fost..dupa 3 luni..poate chiar 4…am inceput sa ma mai relaxez, sa ma bucur si eu de propriul copil.
Sunt sigura ca as fi mai relaxata cu al doilea. Sigura.
Dar, nu, nu-l voi mai face. Este greu pt ca in afara de barbat (care nu are energia mea cand e vb de alergat/tinut pasul cu copilul, caci intre noi este diferenta serioasa de ani) si de sora mea (cd are timp, caci, nah, are si ea viata ei..) nu ma ajuta nimeni. Si este foarte greu si foarte complicat. Si, poate ca acum -in prezent- m-as descurca. Dar peste 10 ani?! Nu, nu pot.
Mi-as dori, desi a fost/este foarte greu. Dar..in conditiile realitatii mele..nu va mai fi.
Offff da! O intrebare pe care ne-o punem tot mai des si noi. Sincer,nu,raspunsul e nu,avem doi copii fata si baiat la fel de dependenti de mine,zburdalnici,plangaciosi,colici pana la 4 luni si jumatate. Ambiise joaca cu mancarea,ambii nu dorm si nu au dormit. Deci cu toate ca vor arunca rosii in mine anumite persoane pt noi e de ajuns cu doi cat sa ne mentinem pe linia de plutire.
La mine raspunsul e usor: nu mai am voie medical. Ca nici pe primul nu ar fi trebuit sa il fac, avand in vedere ca am un defect la instalatie. Dar defectul nu s-a vazut pana la declansarea unei hemoragii la 32 de saptamani de sarcina. Si asa s-a nascut copilul printr-o cezariana urgenta si rapida si total nedorita. Oricum, desi am un copil super cuminte, nu as mai avea curaj cu inca unul. Daca o sa fie mai rau? Abia acum avem iar timp si libertate pt noi doi. Si avand in vedere ca m-am lasat super greu convinsa si cu primul, ca eu nu as fi vrut nici unul… este un categoric NU pt al doilea. Si daca cumva mai raman insarcinata, il fac, dar i-l pun sotului in brate sa-l creasca si eu ma intorc la trait :))
Avem o fetita de aproape 10 luni si desi nu a fost usor, de cand am tinut-o in brate am stiut ca mai vreau cel putin un copil. Povestea e lunga (asa mi se pare mie) si cu mult neprevazut :).
Dupa fix 7 luni perfecte de sarcina (foarte rar am avut senzatie de greata, niciodata nu am varsat, nu m-a durut spatele, nu m-am ingrasat, nu am avut arsuri, etc) a picat bomba: copilul este mai mic decat varsta gestationala, nu mai creste, nu se mai dezvolta bine. Au urmat mii de controale medicale (ginecologi, ecografisti, hematologi caci eu se pare ca sufeream de trombofilie, specialisti, doctori si profesori fiecare cu alta parere) desfasurate cu o mare rapiditate in decurs de o luna. Parca le vedeam la cinema, nu era posibil sa mi se intample mie, tipa aia mult invidiata pentru „sarcina perfecta”. Cu fix o saptamana inainte de cezariana care la randul ei era o surpriza (nimeni nu imi garanta ca bebe o sa respire singur, o sa fie bine) alta bomba: fetita are defect de sept ventricular si suspiciune de sindrom Down. A fost o saptamana in care nu am stiut ce inseamna somn sau lacrimi uscate pe obraz, dar a trecut si s-a nascut minunea mea, mica, firava (41 de cm si 1,650 kg la 34 saptamani incheiate), dar PERFECTA (din trasaturi sindromul Down a fost infirmat). Nu a avut nevoie de oxigen, nici de incubator sau alte aparate si a stat cu mine in salon din prima clipa. Ba mititica incerca sa si suga atat cat putea ea. In 10 zile am plecat acasa. Nasterea unui copil prematur cu greutate mica presupune multe controale si nici noi nu am scapat de facut „n” ecografii (transfontanelara, medulara, abdominala, cord), screening auditiv, screening vizual, control grastro-enterologic (pana pe la 7 luni ne-am luptat si noi cu reflux), neuro s.a.m.d Pas cu pas s-au rezolvat mult semne de prematuritate, inlusiv defectul de sept ventricular a mai scazut, dar emotiile nu s-au incheiat aici. La 7 luni un alt medic ne zdruncina fericirea recuperata treptat treptat, din nou cu suspiciunea de sindrom Down. Am facut analiza cromozomiala la insistentele sotului (initial am refuzat fiindca oricare ar fi fost rezultatul era copilul meu pe care l-as fi crescut la fel, l-as fi iubit la fel, l-as fi dorit la fel) si rezultatul a venit de Mos Nicolae: NEGATIV. Abia de sarbatori, cand copilul meu a implinit 8 luni am inceput cu adevarat sa ne bucuram de bebeluseala si imi pare rau ca s-a intamplat asa si imi pare bine, foarte bine ca Dumnezeu mi-a dat-o pe ea, o luptatoare care ne-a invatat ca e de o suta de mii de ori mai puternica decat noi.
Intrebarea aia frecventa daca mai vrem copii, a venit la nici 2 zile dupa nasterea ei, asa cum am relatat-o mai sus si raspunsul meu fara sa stau nici o secunda pe ganduri a fost: DA, nu acum caci va trebui sa uit, sa ma vindec, sa ma bucur de ea, dar cu siguranta DA. Si sper, asa cum ai spus tu Printesa, ca la al doilea sa uit de cantar, de masuratori, de medici si analize si sa crestem doar cu pupaturi, dragoste si armonie, noi toti 4 sau 5 sau 6?!?! :)))))
Sa va traiasca mica eroina!!! Baietelul meu a avut 1680 gr.
Se spune ca parintii de copii prematuri sunt oameni speciali, deoarece Dumnezeu nu ii ofera oricui sansa de a trai un miracol.
Multa sanatate si numai fericire!
Multumim. Sanatate si bucurii multe va dorim si voua si baietelului vostru.
Daca ma gandesc in urma, ma minunez..La inceput au fost rugamintile sotului care intr-o viata anterioara credeam ca a fost mama sau iepuroaica.. Toate astea au durat vreo sapte ani…Dupa care am cedat si am zis, bine,hai! Dar, doar unul…sarcina frumoasa, sindrom antifosfolipidic, mers la Fundeni, descoperit DOCTOR-MINUNE, facut copil…Hormonul, transferul ipurescului la mine in suflet, Dumnezeu zambind, nu stiu…Nu stiu nici azi dupa 10 ani…Din momentul ala totul s-a schimbat si ..exact, nu m-am mai vazut facand altceva..sigur doar pentru unul :))! Cand Comoara Bleu a implinit un an jumate, a aprut Comoara Roz .Familia felicita echipa norocoasa cu perechea perfecta! Cand nu se dezmeticira bine,Domnul Iepuroi, i-a anuntat fericit ca va mai avea un Boticut… Etnici??? Sectanti?? Aveti pereche, ce va mai trebuie ??? E…iaca, surpriza! Si Comoara Albastra veni dulce, inteleapta, echilibranta..Rasuflara usurati toti…Trecura niste ani de poveste si Dl meu intreba daca nu mi-e cumva dor de o forma mica…Vai,ce dor imi era ! Dar aveai curaj sa spui cuiva? Si, in miezul toamnei ce tocmai trecu, ne-a rasarit Comoara Mov, o dulceata de fetita, cu ochi frumosi ,negri si mari…Ne uitam la ea si, ca doi iepuroi sensibili, ne luceau ochii. Depresie postnatala comuna! Cum m-am simtit la primul ?Cum la al doilea? Cum la al treilea si al patrulea? Totul crestea exponential, ca o atentionare constienta a intrebarii subconstiente ” Pot sa il mai iubesc pe botul asta mic?” Da, aseara am primit o noua intrebare …Si acum rational …raspunsul e nu…:)
Eu nu am cu ce sa ma laud (daca ma pot exprima asa)….decat cu planificarea primului copil si tocmai am citit postarea din 2012 a Ioanei cu lista de necesitati pentru nastere.
Spun cinstit si deschis ca indifferent cat de curiosi si nerabdatori suntem amandoi in a devein parinti, eu sunt ca speriata de bombe gandindu-ma la ce ne asteapta!! Daca pana acum mi-era frica de inaltime, mers cu viteza pe serpentine sau altele asemenea, nimic nu se compara cu teama pe care o simt cand ma gandesc ca nu vom mai fi 2, ci 3, iar puiul va depinde de mine non stop in primele luni.
Ma ia groaza, va jur! si mi se face un gol in minte si un vid in gandire, fiindca ma uit inapoi la mine, care am 2 surori, si la el – sunt 2 frati. Cum au reusit parintii nostri?
Greu, va spun eu – eu si sor-mea mica au fost la gradinita internat (pe care intre timp au darimat-o si au construit CORA Lujerului peste ea 🙂 )
Pe-al meu au incercat sa il inscrie la gradinita si dupa 2 sapt s-a imbonavit mama-sa de durere/tristete (nu am inteles prea bine 🙂 ) avand impresia ca l-a abandonat acolo si nu l-a mai dus.
Si avand in vedere ca gradinitele/cresele sunt mai putine decat acum 25 de ani, eu ce fac?
Fiindca va spun cinstit, imi doresc cel putin 2 copii – cand eram mai mica, vroiam 3, dar am cam imbatranit si nu prea mai am timp sa ii fac 😀
Ma declar norocoasa posesoare a unei mame si a unei soacre dispuse sa ma ajute, probabil imi voi atrage critici fiindca poate pare ca ma plang. Desi nu toate mamele au lg ele macar 1 mama/matusa/bunica/sora sa le ajute. Nu fac nici una, nici alta.
Incerc sa judec la rece (stiu ca suna de parca fac lista cu cadouri pentru Craciun) ce implica a avea 1 copil, mai departe nu indraznesc sa ma gandesc deocamdata.
Si ma apuca groaza!!!!! 🙂
Eu zic sa il faci atunci cand nu te vei mai gandi cu teama ca veti fi 3, ci cu nerabdare. Sa fii mama nu e usor, e chiar al naibii de greu, dar garantat este cel mai frumos lucru daca se intampla atunci cand tu ca femeie esti pregatita sa ghidezi si sa modelezi un alt om.
Te citesc cu drag!Te-am descoperit cu doua zile înainte sa aduc pe lume mogaldeata asta care miroase a somnic pufos lângă mine.Te-am citit pe nerăsuflate, îmi intraseră zilele în sac, credeam ca nu o sa mai apuc sa fac nimic după ce voi veni de la maternitate.Gândăcelul asta mic, o gândacica defapt, m a umplut și m a vindecat și nu îmi doresc nimic altceva decât sa o dezmierd, sa o pupicesc și sa o iubesc.O pup și în somn!Îți doresc zile calde și pline de milioane de pupici și sa îmi bucuri zilele cu articolele tale despre minunățiile tale!
Mi-s fericita posesoare a doua perechi de gemeni, toate niste dragalasenii de fetite. S-a intamplat sa fie la un an diferenta sarcinile. Am avut ajutoare( pe mama si pe soacra), dar au iesit niste discutii aiurea cu soacra pentru ca incepuse sa dea din ce in ce mai multe ordine la noi(apropo..acum vine si verifica pe sub pat cum stau cu prafu’). Si dl. Sot e prieten bun cu ea. Acum dupa 6 ani am aflat cu stupoare, exact cand ma asteptam cel mai putin si cand lucrurile nu stateau chiar pe roze cu sotul meu, ca sunt insarcinata din nou. Acum mama sta cu fetitele cat timp eu sunt la serviciu, insa nu stiu daca o sa-mi mai calce pragul daca afla. Sunt deprimata in ultimul hal, nu stiu cum o sa ma descurc, el insa e in regula cu asta, dar nici nu vreau sa ma gandesc cand o sa afle restu'( mama, maica’sa, cei de la serviciu..). O sa curga valuri vorbele malitioase..Nu stiu cum sa raspund la toate intrebarile ce o sa vina. Voi ce parere aveti?