Fetița care-și scuipa colegii la grădiniță avea nevoie de doar două lucruri

De câteva luni, Sofia are o colegă nouă, cu un an și ceva mai mică decât ea (ea fiind cea mai mare dintre fetițe, majoritatea au 3-4 ani, Sofia are peste 5). Să-i spunem Monica.

La început, Monica era destul de supărată pe noii ei colegi. Îi scuipa în cap la joacă și la somn, îi mușca, le mai trăgea câte-o palmă în curte.

Evident, Sofia a venit să-mi spună supărată că fetița cea nouă nu o lasă în pace, o scuipă și o lovește. Am întrebat-o cât de tare o doare, a zis că nu foarte tare, dar că o enervează, că ea vrea să stea cu prietenele ei și să fie lăsată în pace.
– I-ai spus Monicăi că te deranjează ce face?
– Sigur că i-am spus, dar iar vine să mă scuipe sau să mă muște.
– Ai încercat să stai departe de ea?
– Normal, știu regula. Dar ea vine după mine.
– Ai anunțat educatorii?
– Da, nu chiar de fiecare dată, că nu-s așa de pârâcioasă…
– Nu e vorba de pârât aici, ci de a fi în siguranță. E important să nu te agreseze nimeni, absolut nimeni.
Liniște. Îi văd moaca dezamăgită. Îi spun:
– Uite, eu aș încerca să mă apropii de ea, cred că e speriată, se simte lăsată pe dinafară, voi sunteți deja un grup…
– Nu vreau, mami, nu-mi place de ea, că mă scuipă…
– Ai dreptate. Atunci cel mai bine este să încerci să stai departe de ea, și eu o să vorbesc cu oamenii mari despre asta, să vedem dacă o putem ajuta noi să se simtă mai bine, ce zici?
– Bine, mami.

Între timp am plecat în vacanță, n-am mai apucat să mai vorbesc cu nimeni despre asta. Am revenit, după două zile de grădi, când merg s-o iau, ce să vezi, Sofi și Monica în tandrețuri.
– Mami, mă înțeleg foarte bine cu Monica, să știi!
– Nu mai spune! Nu te mai scuipă?
– Deloc, suntem prietene!
– Mă bucur mult să aud!
– Mami, știi ceva? Ai avut dreptate. Avea nevoie doar de puțin timp. Și de iubire!

Eheee, știu. Asta constat și eu de niște ani încoace. Toată lumea are nevoie de aceleași lucruri…

Acum vreo două săptămâni, mi-a scris în privat o doamnă. Nu vă arăt captură de ecran, e cu multe cuvinte urâte deloc delicate. Pe scurt, deși recunoștea că nu mă cunoaște, doamna avea o părere foarte proastă despre mine, considera că sunt mincinoasă, rea și manipulatoare, că ea știe sigur că eu îmi bat copiii și că dacă m-ar prinde pe stradă mi-ar rupe picioarele. Mai întâi am vrut să-i dau block și report. Apoi am vrut să-i spun că nici eu n-o cunosc, dar cred despre ea tot felul de lucruri urâte, pentru că ce fel de om amenință cu bătaia un om necunoscut care nu i-a făcut nimic. Apoi am vrut s-o ignor. După aia am vrut să-i verific profilul, să pricep ce-are cu mine. N-am făcut nimic din toate astea. Am luat distanță, am revenit la mesajul ei de câteva ori în ziua aceea (eram în vacanță, plajă, bucurie în familie etc), apoi i-am scris așa: Salut, văd că ești foarte furioasă, pot să te ajut cu ceva? Apoi o tot vedeam că scrie, dar nu primeam nimic. N-am primit nimic două zile. În ziua a treia am primit o jumătate de roman de la ea. Da, era epuizatpă de nervi și frustrare. Da, viața ei era oribilă de multă vreme. Era furioasă. Nu pe mine, pe mine nu mă cunoaște. Voia să strige cuiva furia ei, să-și deșarte desaga plină de neiubire. Am citit tot, am ascultat-o, am plâns și i-am scris înapoi toate astea. Apoi ne-am mai scris o vreme. I-am spus că eu cred că are nevoie, multă nevoie de iubire. Să lase iubirea aia să vină. De la copiii ei, de la ea însăși, că merită să fie iubită, toți merităm, nu pentru ce facem, aia e recunoștință sau datorie, ci pentru că suntem.

Nu doar copiii au nevoie de timp și de iubire, toți avem. Și eu, și tu, și părinții noștri, și partenerii, și șeful, și femeia aia pe care o urăști. Suntem toți niște copii care se tem să crească, să fii adult, complet responsabil pentru viața ta e un lucru înfricoșător… Suntem, toți, copii care vor atenție și iubire și alinare. Nu le primim, pentru că suntem, majoritatea, niște zombi răniți, nu prea are cine să ni le ofere. Așa că ne înfuriem și nu mai oferim iubire celor din jur, care au nevoie de ea. Iată un cerc vicios oribil.

Încerc din răsputeri să-l rup. Când cineva îmi dă furie, eu dau înapoi timp și acceptare, dacă iubire nu am. Mi-a fost greu la început, dar acum îmi este ușor. Pentru că n-o mai iau personal. Știu că strigătele acelea cu bulbuci la gură nu sunt îndreptate către mine, ci către lume, către viață, către sine. Așa că am încercat să transmit înapoi acest mesaj: Știu, înțeleg, pot să ascult. Și întotdeauna, dar absolut de fiecare dată, am primit înapoi mărturisire, acceptare, pace, recunoștință. Încerc să-mi învăț și copiii să facă asta. Nu să accepte agresiunea și să întoarcă obrazul celălalt, nici vorbă, agresiunea nu este de tolerat și avem reguli clare despre cum ne ferim de persoanele agresive. Dar mereu, mereu căutăm împreună să înțelegem rana care înfurie un om și încercăm să reparăm sau măcar să n-o adâncim cu încă niște răutate.

Vreau să pornim un cerc virtuos al accceptării și răbdării, al empatiei și iubirii. Știu că se poate, o simt pe pielea mea. Și copiii mei o simt. Sunt optimistă, știu că nu suntem singurii care fac asta.

Timp și iubire. Încercați să nu uitați asta data viitoare când sunteți agresați în orice fel. Un om rănit cere ajutor așa cum poate. Puteți întinde o mână, puteți întoarce spatele sau puteți lovi înapoi. Vindecarea lui și a voastră va veni dacă alegeți să întindeți o mână.

Sursa foto: fetiță rănită via Shutterstock.com

Despre regulile noastre de interacțiune cu copii agresivi am mai scris aici. Despre cum i-am explicat Sofiei de ce unii copii lovesc sau scuipă, am scris aici.

Pin It

15 Comments

  • Diana L. spune:

    Doar atât: foarte matur, foarte frumos!!!

  • Simona spune:

    Esti foarte puternica, Ioana!

  • Laura spune:

    Superb și adevarat asta încerc sa fac și eu și funcționează. În spatele răutății oamenilor e durerea și neiubirea pe care o traversează

  • Loredana spune:

    Scrisul tau este terapeutic, Ioana! Educi oamenii sa se accepte, sa isi inteleaga frustrarile, neputintele si sa nu ,,loveasca” in ceilalti. Da, lipsa de iubire ,,naste demoni”. Suntem victime si călăi…ah, iubire si intelepciune va doresc!

  • Denisa spune:

    Neiubirea asta de sine doare ca naiba, iar uneori încercăm să o atribuim altora. Uneori suntem norocoși să ne iasă în cale o persoană care ne poate ajuta să înțelegem asta…

  • Mira spune:

    Doamne cât de bine mi se pare că știu tot ce citesc pe aici. Dar în realitate nu îmi iese. Eu sunt în tabăra opusă: fetița mea mușcă și scuipă, ba chiar mai nou ridică și mâna 🙁 . Nu o lovim, nu o amenințăm cu bătaia, o iubim și îi explicăm de n ori de câte ori greșește. Cu unele lucruri a funcționat, am văzut în timp când nici nu mă așteptam, dar acum a apărut asta: mușcatul. Are 3 ani și aproape 6 luni. La grădiniță nu era violentă dar acum e vacanță și pentru că nu avem altă soluție stă la bunica paternă 2-3 zile/săptămână când suntem ambii părinți la servici. Acolo mai are doi verișori din care unul mai mic cu un an decât ea. Ăla e ținta, îl mușcă, îl bate apoi sunt prieteni. Acasă când o întreb îmi spune că el vine la ea să o bată și de asta l-a mușcat sau a dat și ea. Bunica zice că ea e cea rea, ea începe. Am învățat-o să nu stea să fie lovită, să anunțe adultul de lângă ea, să plece, să strige etc. Zice că așa va face și apoi când ajunge acolo primul lucru pe care îl aud e că l-a mușcat/bătut pe L. 🙁 Cum pot să o fac să înceteze? Până în septembrie cred că o iau razna. M-am gândit că poate e felul ei de a se răzbuna pe noi că o lăsăm acolo dar din păcate nu avem altă soluție. 🙁

    • Liliana spune:

      Și eu pățesc ceva similar, doar că în familie. Am un copil de 2 ani și un bebeluș de 2 săptămâni. Cel mare este uneori iubitor cu bebelușul, îl pupă, îl mângâie – dar, în secunda următoare, îl plesnește peste față. Nu știu ce să fac… 🙁

      • Cris spune:

        Va trece, si noua ni s-a intamplat la fel, mereu eram cu ochii pe „cea mare”, diferenta de 2 ani si un pic intre ei. i-am aratat celei „mari” ca suntem inca acolo langa ea, ca cel mic nu ii ia din iubirea noastra.Am incercat sa si petrecem o ora-doua, cat am putut, o iesire, doar noi ca inainte. Am implicat-o la adus scutecul, servetelele, jucaria, orice. i-am dat multa atentie si iubire si joc.
        Cred ca cea mare simte nevoia de atentie si de iubire si de reasigurare a acestor lucruri.
        Cam asa am facut noi, au trecut cam 2 luni si multe, multe explicatii despre cat de mic e cel mic, si cat de mult se vor juca impreauna mai incolo, si cat de important este ca ea sa fie delicata si cu grija fata de bebe, ca noi nu lovim si nu il bruscam pe bebe sau pe oricine altcineva. Si multa vigilenta :)) cred ca asta iarasi m-a obosit psihic, ca eram cu ochii pe ea non-stop, sa nu il traga de manute dupa ce il mangaie.
        2 luni mai tarziu.. nu vrea sa plece fara bebe din casa, ii da din jucariile ei, ca ea imparte cu el, spune tututor ca el e fratiorul ei si ea il iubeste mult. Mai sunt mici crize de gelozie (vrea si ea lapte din acelasi biberon), dar fara incercari de lovit.
        Sa fiti sanatosi si sa va bucurati de viata in 4!

  • Maria spune:

    Si copilul meu are un coleg agresiv. Si al meu copil este la o gradinita cu sistemul la care este si Sofia ta. Insa de mai mult de 2 ani acel copil este violent. Si am observat ca al meu vine mereu mai linistit cand „personajul” este in vacanta sa zicem. Am incercat absolut toate metodele posibile ca sa imi feresc copilul dar acum i-am zis efectiv sa se fereasca de el. Efectiv urasc sa il vad lovit, muscat si batut cel putin o data pe saptamana. Am vorbit si la gradi..si inca f frumos…incercand sa ajut dar degeaba..
    Am ajuns la concluzia ca mai sunt si d’astia..traumatizati probabil acasa si oricat ai incerca efectiv nu ai ce face 🙁

  • elia spune:

    Dar ce mananci de ai gandurile astea asa de om mare? 😀

  • claudia spune:

    Se aplica in majoritatea cazurilor. Dar uite, am o mare rana in inima. Fetita mea a primit multa iubire si intelegere, dar loveste. A fost lovita la randul ei de o alta fetita si de atunci imi da si ea palme. E foarte dureros. Nu ma asteptam sa fiu o mama perfecta, desi citesc atatea carti si articole de parenting, dar faptul ca ma loveste e deja un semnal ca ceva gresesc. Intrebarea e unde.

  • Natalia spune:

    Mda, citesc povestile voastre din comentarii si ma regasesc. La noi baietelul mare (3ani si un pic) este agresiv cu fetita de 10 luni.

    Muscat, impins sa se duca cu capul de podea, lovituri. Loviturile nu sunt atat de dureroase, sunt mai mult demonstrative, dar cand musca…ii raman urmele dintilor in piele :(. Si asta on daily basis. A inceput sa ne fie frica de weekenduri cand petrecem tot timpul impreuna – pentru ca toata ziua trebuie sa stam sa o protejam.

    Cred ca ii lipseste timpul 1:1 cu mine (mai mult adica, ca asa mai stam doar noi doi), cred ca se simte rau ca a intrat in rolul asta, dar sincer nu mai stiu cum sa il ajut sa iasa din el. Cum zicea cineva mai sus, nici o carte de parenting din lume nu ma ajuta. Si e frustrant lucrul asta si nu pot sa nu ma intreb daca se vor indrepta vreodata lucrurile sau poate le-am scapat deja de sub control….

  • Andreea spune:

    Fetita mea, cam de varsta fetitei etichetata ca „fetita care-si scuipa colegii la gradinta”, cand a inceput gradinita, a inceput si sa devina usor agresiva si frustrata pentru ca, banuim noi, atentia de care se bucura acasa a disparut deodata. Ea este f prietenoasa si dornica de interactiune, incurajata de noi sa comunice cu copiii si adultii si, atunci cand o face si ceilalti copii nu ii raspund, ea este dezamagita pentru ca asteptarile ei erau altele, iar copiii aceia, ca si Sofia, vor sa fie lasati in pace. O vad uneori cum isi saluta colegii la plecarea sau la venirea de la gradinita si nu i se raspunde, si insista pentru ca ea crede ca ei nu aud, si tot nu i se raspunde. Nu cred ca are nevoie chiar de iubire din partea lor, prea mult spus, ci de reactii normale.
    Oare cine a ajutat-o pe Monica sa-si rezolve problema, pentru ca Sofia, care stia ce trebuie sa faca, invatata atat de frumos de mama ei, era in vacanta. Ori poate „scuipatul, muscatul si lovitul” au disparut odata cu comportamentul care le genera. Poate copiii ca Sofia, care vorbesc cu atata maturitate despre ce le lipseste altora, ar trebui sa si ofere, nu? Daca tot stim sa diagonosticam, sa si tratam.
    Nu am vazut-o niciodata pe fetita mea sa se poarte urat cu un copil mai mic decat ea sau mai mare, care vine la ea si ii cere ceva sau ii vorbeste. Dar da, se enerveaza atunci cand e respinsa brutal, pentru ca nu e un comportament cu care este obisnuita, si are 3 ani si jumatate, nu stie cum sa reactioneze in alt fel. Nu-mi place ca face asta, incercam sa intelegem si noi cum e cel mai bine sa-i explicam ca nu e bine, ii cerem sa nu mai faca. Dar pe de alta parte inteleg ca este o reactie pe care ea nu o poate controla ca este mica si nu poate analiza ce se intampla.
    Ma cam deranjeaza povestea asta pentru ca o vad pe fetita mea in locul Monicai si pentru ca stiu ca ar fi incorect sa fie vazuta asa. Poate ar fi avut mai mult sens sa citesc ca atitudinea Monicai s-a schimbat pentru ca Sofia s-a dus la ea si i-a spus: hei Monica, vrei sa fi prietena cu mine? Atunci toata ideea articolului ar fi avut sens.

    • dojo spune:

      Andreea, noi iti multumim ca ne-ai prezentat si varianta voastra de poveste. Este clar ca un asemenea comportament in general nu porneste ‘din stele’ si e bine pentru noi toti sa incercam sa vedem si cum este in tabara cealalta. Nu ai de ce sa fii furioasa, e normal pentru noi sa empatizam cu copiii nostri si nu cu ‘agresorii’ lor, dar iata ca asa putem fi atenti si la cum este pentru copiii care sunt catalogati astfel. Nadia mea intra doar la toamna la gradinita si iti promit ca voi fi atenta la acest aspect.

    • Printesa Urbana spune:

      Sensul articolului este ca ideal ar fi sa nu lovim inapoi, iar din acest punct de vedere, Sofia a procedat cum mi-as fi dorit. Sigur ca ideal ar fi fost sa intinda o mana, insa nu a vrut, dar a inteles ca ar fi fost de ajutor sa faca asta si poate data viitoare o va face. Ajuta sa ii spun eu ce e de facut, insa pana nu simte ea ca asa e corect si ca poate sa faca asta, ramane doar teorie. Am incredere in ea, asa cum si ea a avut incredere in colega ei ca va inceta sa-i agaseze si le va da o sansa sa se imprieteneasca.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *