Cum ne ajutăm copiii să gestioneze frustrarea?

Unul dintre cele mai valoroase lucruri pe care le-am învățat despre felul în care îmi educ copiii a fost acesta: să las copilul să își trăiască frustrarea și să plângă dorința care i-a rămas neîmplinită. Să renunț la orice limită sau alegere sănătoasă pentru că nu vreau să-mi văd copilul plângând este una dintre cele mai mari greșeli pe care le pot face. Copilul va învăța să se adapteze la lume doar trăind până la capăt toate fazele renunțării la dorința sa: Negarea, Furia, Negocierea, Tristețea şi Acceptarea. Un copil care NU e lăsat să parcurgă natural aceste faze (pentru că părintele lui vrea să îl vadă doar fericit) va fi un copil obosit, frustrat, agresiv, nesigur și neadaptat.

Eu știu mai bine în multe situații, sunt adult și am experiență de viață, am informații și mă pot autoregla emoțional, iar copilul are nevoie să înțeleagă că unele lucruri nu sunt posibile. Să își gestioneze frustrarea e una dintre cele mai prețioase lecții pentru viața de copil și adult.

Dar cum îi ajutăm să învețe asta?

Vă las un capitol din cartea Educație fără lupte de putere, de Susan Stiffelman (psihoterapeut de familie) extrem de folositor despre etapele acceptării. Vă recomand desigur întreaga carte (o găsiți aici, avem și extra reducere cu codul IOANA, cartea e deja redusă), sunt multe sfaturi despre cum să rămânem calmi când copiii ni se opun și cum să găsim calea către armonie, dar dacă nu doriți să o cumpărați, și acest capitol singur vă poate ajuta enorm.



Copilăria este plină de momente frustrante. Natura a conceput viaţa copiilor în aşa fel încât să garanteze că le vor fi refuzate dorinţele de multe ori pe zi. Copiii sunt mici, sunt în dezavantaj din punct de vedere fizic, au nevoie de sprijin care nu este întotdeauna disponibil şi‑şi doresc tot soiul de lucruri despre care cei care‑i îngrijesc stabilesc că nu sunt bune pentru ei. Ca părinţi iubitori, nu suportăm să ne vedem copiii plângând şi suntem dispuşi să facem orice efort ca să le ţinem lacrimile în frâu. Le cumpărăm jucăriile fără de care nu pot trăi, le obligăm pe surorile mai mari să se joace cu cele mai mici cu păpuşile, îi lăsăm să stea seara târziu, deşi ştim că vor
fi obosiţi a doua zi. Ne justificăm manipularea persoanelor, a evenimentelor şi a regulilor în numele copiilor noştri prin convingerea falsă că, dacă le eliminăm frustrările, le arătăm
dragostea noastră. Dar adevărul este că, atunci când nu le îngăduim copiilor noştri să experimenteze frustrarea, îi împiedicăm să‑şi dezvolte o abilitate esenţială în viaţă – a
învăţa să se adapteze, deprindere de care vor avea nevoie pe tot parcursul vieţii lor de adulţi.

În loc să‑l expedieze cu răceală pe copil şi să‑i spună „Descurcă‑te“ când este supărat, părinţii trebuie să‑l ajute pe copilul frustrat să ajungă la ceea ce psihologul Gordon Neufeld
numeşte Zidul Zădărniciei. Copilul trebuie să‑şi simtă tristeţea şi să‑şi găsească lacrimile. Şi abia atunci când copilul – de multe ori cu ajutorul tău – reuşeşte să plângă zdravăn în legătură cu ce‑şi doreşte şi nu poate avea sau ce e stricat şi nu poate fi reparat, devine capabil să meargă mai departe, să se adapteze.

Când ajutăm o fetiţă să plângă, spunându‑i cu glas blând că ştim cât de mult o doare că sora ei mai mare i‑a spus „Nu vreau să mă joc cu tine“, o ajutăm să‑şi exprime dezamăgirea şi să se elibereze de ea. Odată ce au apărut lacrimile, fetiţa îşi revine curând şi caută altceva sau pe altcineva cu care să se joace, dar de data aceasta cu experienţa unei noi adaptări. A descoperit că, deşi viaţa poate că nu se desfăşoară mereu după placul ei, poate să se adapteze la ea şi să‑şi găsească din nou calea spre bucurie.

De ce frustrarea alimentează agresivitatea Când părinţii intervin deoarece copilul lor este frustrat – crezând că fac asta din dragoste şi din grijă – îl împiedică să înveţe cum să se adapteze. Prin urmare, când copilul lor se confruntă cu ceva supărător mai târziu în viaţă, fie pretinde ca împrejurările să se schimbe după voinţa lui, fie devine agresiv. La fel ca mulţi alţii, devine un adult care nu poate face faţă situaţiei atunci când lucrurile nu sunt pe placul lui – ca
oamenii care pretind servicii sau recompense când sunt dezamăgiţi sau care‑şi amorţesc simţurile consumând substanţe ori fac lucruri care să le distragă atenţia, doar ca să poată face
faţă momentelor dificile din viaţă.

Gândeşte‑te. Ai fost vreodată într‑o relaţie care era clar că nu va funcţiona şi, în loc să renunţi la ea, te‑ai pomenit întrebându‑te obsesiv ce s‑a întâmplat, vorbind despre asta cu prietenii, trimiţând un ultim e‑mail sau scriind furios despre ea în jurnal? Abia atunci când ne găsim lacrimile, când ne lovim de Zidul Zădărniciei şi începem să plângem pentru pierderea unei prietenii sau iubiri despre care am crezut că avea să devină ceva ce nu putea să devină, putem să acceptăm adevărul şi să mergem mai departe.

Fie că este vorba despre o relaţie, o avansare sau un milion de alte situaţii care nu se desfăşoară aşa cum speraserăm, capacitatea noastră de a trăi vieţi fericite şi pline de succes depinde de capacitatea noastră de a ne adapta. Unul dintre cele mai grozave daruri pe care le putem oferi copiilor noştri este să‑i ajutăm să‑şi găsească lacrimile şi să‑şi trăiască pe deplin tristeţea când sunt frustraţi. De fapt, lacrimile elimină hormonii de stres şi toxinele; ca de obicei, Mama Natură ştie ce face.

Capacitatea noastră de a trăi vieţi fericite şi pline de succes depinde de capacitatea noastră de a ne adapta.

Ce se întâmplă când copiii noştri nu‑şi trăiesc tristeţea sau nu‑şi găsesc lacrimile, iar noi, părinţii, nu schimbăm lumea după placul lor? Frustrarea nesoluţionată produce agresivitate,
fie verbală, fie fizică. Un copil care este împiedicat să obţină ceea ce doreşte şi căruia‑i lipseşte capacitatea de a accepta dezamăgirea va manifesta agresivitate, fie faţă de ceilalţi, fie faţă
de sine.
Când „supralicităm“ şi pedepsim copilul luându‑i alte şi alte lucruri, pur şi simplu îl împingem fie spre a‑şi agrava comportamentul agresiv, fie către a‑şi împietri inima.


NFNDA: Fazele suferinţei

Un alt mod de a privi acest proces este să ne gândim la
NFNDA, acronimul folosit de Elisabeth Kübler‑Ross în cartea ei On Death and Dying, publicată în 1969, pentru cele cinci stadii ale doliului: Negarea, Furia, Negocierea, Depresia şi Acceptarea.

Deşi NFNDA se referă la procesul prin care trece o persoană care se confruntă cu moartea cuiva drag, se poate aplica în aceeaşi măsură la ceea ce este necesar să se întâmple pentru ca oamenii să gestioneze cu succes orice pierdere sau dezamăgire.

Când lucrurile nu merg aşa cum îşi doreşte fetiţa ta – Moş Crăciun nu‑i aduce bicicleta cea nouă, fratele mai mare nu vrea să‑şi lase surioara să meargă cu el, bunicul nu poate veni
la ziua ei – trebuie să‑şi găsească drumul către Acceptare. Un copil frustrat rămâne împotmolit în Negare, Furie şi Negociere şi are nevoie de ajutorul unui adult iubitor pentru a‑l ghida
să‑şi parcurgă emoţiile, ca să poată ajunge la Acceptare şi să meargă mai departe.

Cei mai mulţi copii încep cu Negarea când se confruntă pentru prima dată cu posibilitatea să nu se întâmple ceea ce‑şi doresc. Ca părinţi, trebuie să ne ajutăm copilul să parcurgă etapa Furiei, mai degrabă decât să rămână blocat în Negocierea pe care o va folosi ca să încerce să facă lucrurile să se întâmple aşa cum îşi doreşte el.

De fapt, el are nevoie ca noi să‑l ajutăm să‑şi trăiască tristeţea (Depresia), pe măsură ce ajunge să simtă mai profund ramificaţiile faptului că dorinţa lui nu se îndeplineşte. Când exprimăm în cuvinte dezamăgirea unui copil că nu i s‑a împlinit dorinţa, îl ajutăm să se îndrepte către Acceptare –şi Adaptare.

Oricât de dureros este să experimentăm o pierdere semnificativă, fie că este moartea cuiva drag sau mutarea într‑o casă nouă, şi mai greu de suportat este incertitudinea: să nu ştim dacă bunica se va face bine sau dacă mama va obţine slujba cea nouă care ne va obliga să ne mutăm în alt oraş. În acelaşi fel, când încercăm să‑i ferim pe copiii noştri de frustrare trăgând de timp şi nespunându‑le clar dacă vor primi sau nu ceva ce‑şi doresc, le sporim suferinţa. Este mai bine
să‑i conducem pe copii către durerea şi lacrimile Depresiei (tristeţe) dacă sunt frustraţi, ca să‑şi poată găsi drumul către Acceptare, în loc să contribuim la blocarea lor în fazele de Negare, Furie şi Negociere fiind nehotărâţi sau imprecişi.

Cât de important este pentru copii să înveţe să‑şi gestioneze dezamăgirea
Când ne asumăm rolul de căpitan al corabiei în viaţa copiilor noştri, suntem adepţii
ideii că este important să‑i ajutăm să acumuleze încă o experienţă de adaptare, ştiind că de fiecare dată când fac asta îşi completează rezervele interne de încredere în sine şi ingeniozitate care‑i vor ajuta să facă faţă inevitabilelor greutăţi şi obstacole ale vieţii.

Ca părinţi, deseori nu vedem pădurea din cauza copacilor, dorindu‑ne să ne ştim copiii – sau măcar să pară că sunt – fericiţi pe moment, fără să ne gândim cu ce preţ. Când copiii noştri cresc crezând că pot fi cu adevărat fericiţi doar dacă evenimentele din viaţa lor se desfăşoară exact aşa cum îşi doresc ei, devin adulţi cu deficienţe, incapabili să facă faţă unor experienţe pe care nu le pot controla şi prin urmare suferă enorm.

Părinţii care‑şi ajută copiii să înveţe abilitatea de viaţă esenţială a adaptării le‑au oferit un dar nepreţuit, înzestrându‑i cu mijloacele de a fi fericiţi indiferent dacă oamenii, evenimentele sau împrejurările sunt în conformitate cu aşteptările lor. Când fiul meu avea şaisprezece sau şaptesprezece ani, a fost invitat să meargă la aniversarea unui membru al familiei extinse chiar în ultima zi din anul şcolar. Ştiam că el şi amicii lui stabiliseră să facă ceva distractiv, dar nu m‑am amestecat, lăsându‑l pe el să decidă dacă participă la petrecere sau nu. A decis să meargă la aniversare şi, când ne‑am întâlnit cu nişte prieteni de‑ai lui care erau în drum spre distracţia
de sfârşit de an şcolar, l‑am întrebat dacă nu‑l deranjează faptul că nu se duce cu prietenii lui. „Vor fi şi alte ocazii, mamă. N‑am nicio problemă.“ Atât de simplu a fost. Copilul care şi‑a întrecut mama (adică pe mine) în capacitatea de a ajunge direct la adaptare. Insistă să se bucure de viaţă şi a ales să nu‑şi „bată capul cu chestii mărunte“.

Când ne creştem copiii oferindu‑le ca model propria noastră adaptare şi‑i ajutăm să „se lovească de Zid“ când se împotmolesc, îi înzestrăm cu capacitatea de a surfa pe valurile
vieţii cu ochii pe premiu: să se bucure de fiecare zi şi de fiecare moment din vieţile lor preţioase.

Photo by Allan Mas: https://www.pexels.com/photo/discontent-little-girl-on-asphalt-5622396/
Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4195

2 comentarii

  1. Buna Ioana,

    Articolul tau este foarte detaliat si usor de inteles. Mi s-a parut mai mult o lectie pentru mine. Trebuie sa recunosc ca in ultimul timp am trecut pe modul „descurcati-va” cu copiii. Au o perioada acum in care se tot provoaca unul pe altul, se parasc ca sa vada ca il cert sau il pedespsesc pe celalalt.

    La partea de plans am retinut de mult ca este bine sa ii las sa termine de plans, dar la partea cu intelesul ca nu se poate ca mereu sa obtina ceea ce doresc am impresia ca vorbesc cu peretii…

    Promit sa recitesc articolul cand este liniste in casa si pot sa sedimentez mai bine infirmatiile.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *