Vă las cu un fragment din cartea care tocmai a apărut în colecția Educație cu blândețe, Copiii care am fost, părinții care suntem. Ideea principală este că dacă reușești să ții de mână cu compasiune copilul care ai fost, vei reuși să fii părintele de care copilul tău are nevoie, poate nu de fiecare dată, dar de multe ori, de suficient de multe ori.
Autoarea, Beatriz Cazurro, este psiholog şi psihoterapeut cu un master în psihoterapia copilului, cu specializări în traumă, neuroştiinţă şi reglare psiho‑corporală. În acest volum, ea ne ghidează cu blândeţe în explorarea propriei copilării, pentru a identifica acele comportamente ale familiei care ne‑au rănit şi a le procesa într‑un mod eficient şi autentic, astfel încât să putem fi pentru copiii noştri părinţii pe care îi merită. Cartea se găsește redusă aici, la pachet cu alte două cărți noi, Arta de a le vorbi copiilor și Educație fără lupte de putere.
Iată fragmentul mai jos. Cartea conține procesul de navigare către sine, așa cum face procesul terapeutic, pe care îl recomand tuturor părinților.
Pare evident, dar am fost copii înainte de a fi părinţi, deşi, în general, nu ţinem seama îndeajuns de acest lucru când ne exercităm rolul de părinţi. Şi noi am fost crescuţi şi educaţi într‑un anume fel şi, de asemenea, au existat momente, poate că multe, în care părinţii noştri nu s‑au conectat cu noi aşa cum aveam nevoie. În vremurile acelea, informaţiile nu erau la îndemână, situaţia socioculturală era diferită şi existau, poate mai mult decât acum, multe credinţe şi practici greşite cu privire la copii. Mulţi dintre noi n‑am fost văzuţi sau trataţi aşa cum am fi avut nevoie, nici nu ne‑a fost interpretat comportamentul în funcţie de ceea ce ni se întâmpla în realitate.
Copilăria noastră are mare impact asupra comportamentului nostru, a sănătăţii noastre emoţionale, psihologice şi fizice din prezent. În mod paradoxal, unul dintre simptome este conştientizarea redusă a adulţilor, în general, în ceea ce priveşte acest efect; ei nu înţeleg ce ne‑a afectat pe noi când eram copii şi în ce fel. În consecinţă, şi nouă, ajunşi la vârstă adultă, ne este mai greu să descifrăm şi să înţelegem perspectiva copiilor noştri şi modul lor de a trăi diferitele experienţe prin care trec.
Susana vine la terapie ca să‑şi controleze anxietatea. Recunoaşte că suferă de anxietate de câţiva ani, dar acum îi îngreunează foarte mult relaţia cu cei doi copii ai ei: o îngrijorează îndeosebi faptul că rămâne paralizată când îi vede certându‑se. Când am întrebat‑o pe Susana despre copilăria ei, mi‑a spus că nu i se părea important să vorbească despre aceasta, că a fost o fetiţă fericită şi că părinţii ei au fost foarte buni cu ea. Totuşi, explorând împreună copilăria ei, am descoperit că uitase unele fapte, ca de exemplu, că tatăl ei o bătea pe mama ei, că mama ei dormea cu un cuţit sub pernă sau că tatăl ei era alcoolic. Timp de mai multe şedinţe, Susana a povestit toate aceste episoade şi, totodată, m‑a asigurat că nimic din toate astea n‑a afectat‑o, că ea îşi amintea de copilăria ei ca fiind una foarte fericită. Conflictele dintre copiii ei îi trezeau senzaţii copleşitoare de neputinţă şi de frică, precum şi o percepţie a pericolului şi a ameninţării pe care reuşise s‑o evite înainte să devină mamă.
Credinţele pe care le avem cu privire la comportamentul copiilor şi felul cum îi tratăm în numele educaţiei sunt, de multe ori, credinţe pe care ni le‑am însuşit fără să ne punem întrebări şi care ne fac să pierdem bogăţia şi profunzimea lumii lor interioare şi ale modului lor de a comunica. În felul acesta, pierdem şi posibilitatea ca ei să se simtă cu adevărat văzuţi şi însoţiţi în sinea lor, cu riscul nedorit de a suferi consecinţe în ceea ce priveşte bunăstarea lor emoţională, psihologică şi fizică, aşa cum ni s‑a întâmplat nouă.
De aceea, majoritatea comportamentelor pe care trebuie să le corectăm ca părinţi – ţipetele, loviturile, lipsa de răbdare, exigenţa exagerată, incapacitatea de a ne detaşa sau de a spune „nu“ sau orice alt comportament care le poate afecta dezvoltarea ori poate să le dăuneze copiilor noştri – nu sunt altceva decât reflexia deconectării pe care am trăit‑o în trecut în rolul de copii ai părinţilor noştri. Iar experienţa noastră în calitate de copii, fie că ne place sau nu, ne va influenţa inevitabil felul cum îi vom trata pe copiii noştri.
În plus, acum suntem părinţi înainte de a fi copii. Nu mai suntem copii, chiar dacă ne doare să recunoaştem că nu ne va mai îngriji nimeni ca şi cum am fi. Suntem adulţi şi este responsabilitatea noastră să ne ocupăm de ceea ce trebuie, inclusiv de acele consecinţe pe care le presupune, să facem paşi spre un comportament care să favorizeze bunăstarea copiilor noştri. Ce s‑a întâmplat în copilăria noastră este, fără îndoială, important şi s‑ar putea să fie în continuare activ, neintegrat în felul nostru de a ne purta sau de a interacţiona, dar putem să aprofundăm faptele, să trecem prin asta, să analizăm, să salvăm toate acele resurse pe care le‑am dobândit şi să ne exercităm instrumentele pentru a putea să ne conectăm cu micuţii noştri şi să le îndeplinim nevoile.
Prin urmare, de‑a lungul acestei cărţi, vom observa că a fi copil şi a fi părinte sunt două lucruri ce nu pot fi separate: se amestecă şi se influenţează reciproc în mod constant. Învăţăm să fim părinţi în timp ce suntem copii, aşa că, dacă vrem să ne îmbunătățim, trebuie să ne cunoaştem copilăria, să înţelegem cum ne‑am format, să ne însoţim şi să învăţăm să avem grijă de noi aşa cum am fi avut nevoie să fim îngrijiţi. Să ne cunoaştem şi să ne acceptăm sunt aptitudini esenţiale, care ne vor ajuta să ne cunoaştem copiii şi să‑i acceptăm mai bine. Să învăţăm să‑i însoţim este iarăşi important: ne va ajuta să trăim mai bine alături de ei şi, în acelaşi timp, ne poate deschide calea spre a‑i însoţi mai bine.
Important este să ne apropiem cât mai mult de a fi părinţii de care au nevoie copiii noştri, în ciuda nevoilor noastre nesatisfăcute din copilărie, limitărilor noastre, credinţelor noastre greşite, loialităţilor, tabuurilor şi traumelor noastre.
Poate că este frustrant să descoperi asta, să conştientizezi complexitatea şi angajamentul personal pe care le implică maternitatea şi paternitatea; cât de dureros este de multe ori să fim nevoiţi să avem grijă de propria persoană pentru a‑i înţelege şi a‑i trata frumos pe copiii noştri. Dar, dacă ne gândim bine, poate fi pe cât de frustrant, pe atât de eliberator. Nu e vorba că suntem incapabili, ci că avem o grămadă de experienţe, senzaţii, amintiri, idei, relaţii, tabuuri, sarcini… care blochează capacitatea pe care o avem de a face asta.
Cred – sau cel puţin sper – că această carte pe care o ai în faţă te poate face să te simţi însoţit în suferinţă – cu siguranţă, vei întâmpina multă – şi, în acelaşi timp, sper să te ajute să te simţi în stare de a o înţelege; să poţi conştientiza că, deşi pot exista multe lucruri „rele“, poţi să faci întotdeauna un pas în faţă pentru a îmbunătăţi relaţia cu copiii tăi. Pas cu pas se trasează drumuri şi stă în putinţa ta să o faci.
Şi, cu toate că ştiu că a te simţi în stare şi a simţi durere sunt expresii care nu apar de obicei împreună, dacă te cufunzi în această călătorie, cred că nu mă înşel când spun că vei putea experimenta cât sunt de conectate în realitate una cu cealaltă.
