Despre răbdare, cu calm

Ce să facem când ne enervăm cu copiii?

 

Furia cea mare ține 90 de secunde, uneori chiar mai puțin. Atât durează până creierul rațional preia din nou controlul asupra celui reptilian, care ne îndeamnă la agresiune (vezi roșu de nervi, îți vine să spargi și să urli). Dacă reușești să-ți faci de lucru un minut și ceva, criza deja a trecut.

Cred că printre darurile cele mai importante pe care vrem și trebuie să le oferim copiilor se numără răbdarea. Sigur, iubire necondiționată, empatie, respect, siguranță, dar și răbdare. Dacă tot îl iubești diafan de luni până vineri, nu-i păcat să te transformi sâmbătă în momzilla, să scoți flăcări pe nas și să răcnești pe șapte voci?

 

E drept, copiii ne pun nervii la încercare des, nu din răutate, copiii mici nu știu să fie răi, ba dimpotrivă, știu doar să fie buni până când învață de la noi răutatea, ci pentru că așa cresc ei, testând lucruri, limite, oameni. Și răbdarea noastră e unul dintre cele mai tentant de testat lucruri din lume. Trag de timp când ne grăbim, spun NU când am face orice pentru un DA, se mai aruncă pe jos, mai țipă, aleg haine nepotrivite, ne cer lucruri imposibile.
Am pus mai jos câteva lucruri pe care am învățat să le fac să-mi sporesc rezerva de răbdare și pe care le puteți face și voi oriunde ați fi, chiar și dacă vă grăbiți, sunt chestiuni simple care nu vă iau mai mult de 2-3 minute și care, împreună sau separat, vă pot ajuta să vă calmați chiar dacă stați la 20 de secunde de un copilaș isteric, supărat, obosit, care pare c-ar face orice să vă vadă în cămașă de forță. Ce bine că totuși noi suntem adulții și găsim soluții și atunci când pare că n-ar fi nici una pe lume, nu?

 

Înainte de a trece la soluții punctuale, vreau să zic că primul și cel mai important pas ar fi să rezolvăm lucrurile care ne țin încordate, frustrare, supărate: răni vechi, supărări, nevoi ne împlinite, oboseala, alimentație proastă, carențe. Terapie, mâncare sănătoasă, ajutor de la soț sau familia extinsă, timp cu și pentru tine, somn, Magne B6. Bun, acum să trecem la soluții punctuale.

 

  1. Încerc să mă păstrez odihnită. Oboseala generală e dinamită pentru nervi. Mă bag în pat devreme, chiar dacă în multe zile nu mai fac nimic între ora ei de culcare și a mea. Nu contează, nu trebuie să bifez activități, o să recuperez mai târziu când or mai trece anii ăștia dificili. Televizorul mă solicită, așa că plec din fața lui. Mă duc în pat și de la ora 10 uneori, îmi pun dopurile de urechi, citesc ceva ce-mi place. În jumătate de oră dorm. Doar așa reușesc să fac față probelor de foc cu doi copii mici în următoarele 12-13 ore.

 

  1. Refuz să mă enervez din nimicuri. Evit conflictele, ignor răutățile. Pur și simplu le las să treacă fără să le analizez, fără să plătesc polițe sau să dau replici. Prietena mea spune că sunt proastă de bună și că îmi lipsesc niște gene, eu spun că-s doar foarte focusată pe ce e cu adevărat important, și anume să trec liniștită prin viață. E o aptitudine pe care mi-am dezvoltat-o în timp, de când am rămas însărcinată prima oară. Și merge tot mai bine! Nu m-am mai enervat pe ceva ce are legătura cu munca de mai bine de un an. Micile frecușuri conjugale le onorez cu implicare doar dacă nu conțin voce ridicată și vorbe grele. Cum crește nivelul de decibeli, cum am părăsit incinta. Putem discuta civilizat, dacă nu, eu nu mai iau parte la conversație. Și da, mă culc liniștită și dorm tun până a doua zi dimineața.

 

  1. Când vreunul dintre copii îmi pune nervii la încercare și-mi vine să-l fac rachetă să-l trimit pe Marte, întâi îmi spun că n-o face din răutate, ceea ce e adevărat, ci pentru că la rîndul lui nu se simte confortabil și vrea să-și rezolve o problemă. Deci copilul mea are nevoie de mine. Nu nervoasă, nu violentă, nu dispărută, ci acolo, prezentă, calmă, cu mintea întreagă să pot căuta soluții.

 

  1. Apoi mă gîndesc cât de mult îi iubesc și-mi aduc aminte câteva scene faine dintre noi. Cum mă drăgălește cel mic, cum mă mângâie seara cea mare, cât de fericită mă fac ei în majoritatea timpului.

 

  1. Și încerc să-mi imaginez cum m-aș simți dacă plînsul ăsta de-acum, miorlăitul ăsta care mă scoate din minți, ar fi un plâns adevărat, de boală, de durere, de frică. Atunci da, aș avea motive să mă simt disperată. Acum e doar un alint, o joacă, niște nervi.

 

  1. Mă pun în locul fetiței mele: mă enervează groaznic un lucru, că nu mai încap în niște pantaloni, să zicem. O prostie, dar una foarte enervantă pentru mine în momentul acela. Și mi-e rușine sau nu știu să spun cuiva, nu pot rezolva nicicum, așa că strâng pumnii și strig printre dinți o înjurătură. N-ar fi fain să mă ia cineva în brațe atunci, să mă aline cumva? Să-mi spună cineva că înțelege perfect cum mă simt, chiar dacă nu știe să-mi rezolve problema?

 

  1. Cânt încetișor ceva. Cânt oribil și de cele mai multe ori propriul falset mă face să râd, ocazional o face și pe ea să râdă.

 

  1. Respir. Mai adînc, mai rar.

 

  1. Îmi schimb poziția corpului, îmi mișc mîinile, picioarele, mă scutur, îmi mișc capul, în felul ăsta mai eliberez din tensiunea din corp. Când pleacă ea, pleacă și o parte din tensiunea din cap (chiar dacă o parte mică, de multe ori e fix partea care face diferența între o mamă isterică și una ceva mai calmă).

 

  1. Îmi imaginez că sunt un personaj din desene animate, un ceva cu capul mic (deci nu e loc nervi în el) și inimă și brațe imense, că tot ce pot face în clipele astea e să iubesc și să alin. Și o iau în brațe (dacă mă lasă) și-i spun c-o iubesc, că e frumoasă, bună, perfectă.

 

  1. Sun pe cineva să mă descarc, vorbesc despre ce m-a enervat sau despre orice altceva, ideea e să depășesc monentul în care simt că pierd și eu controlul.

 

  1. Îi spun și ei că (și eu) sunt nervoasă sau nemulțumită și că trebuie să facem ceva împreună să rezolvăm problema. E important ca cel mic să înțeleagă și cum se simte părintele (sigur, ei sunt foarte empatici și de cele mai multe ori simt că au reușit să ne scoată din pepeni, dar verbalizarea ajută mult), și pentru că-l iubește necondiționat, de multe ori va renunța la propriile pretenții pentru a-și ajuta părintele să se simtă mai bine.
  2. Ies din cameră. Las copiii în siguranță, le spun că am nevoie să respir puțin și scot capul pe geam sau mă duc la baie. Acolo verbalizez în șoaptă: mă enervează foarte tare că iar strigă amândoi, deși toată ziua m-am străduit să fac să fie bine. Sunt obosită și am nevoie de o pauză. Cred că vreau să zic acum toate cuvintele cu p și f și m pe care le știu etc etc. Deja furia s-a mai topit…

 

Și gata. Cu parte dintre cele de mai sus, uneori cu toate, trece punctul culminant, momentul ăla în care-mi vine să scot lavă pe gură, apoi totul e mai ușor. Îi pot zîmbi sincer, îi pot propune soluții, o pot aștepta să-și termine furia.

 

Suntem totuși adulți, putem identifica vălul negru care ține musai să ni se aștearnă pe creier, ar trebui să ne putem și da la o parte din calea lui, înainte să facem vreun gest de care n-o să-și amintească nimeni cu drag mai târziu.

 

Copiii merită acest efort! Nu e vina lor că ne e greu! Fac și ei tot ce pot, cu mijloacele pe care le au…

 

2014-06-14 17.42.44
Iată și micul nostru dragon, din fericire unul destul de blînd cu nervii noștri.

59 Comments

  • Foarte util articolul pentru mine mai ales ca si eu sunt o persoana fff nerabdatoare si chiar mi-e un pic teama sa nu reactionez impulsiv pe viitor. Acum am cateva sugestii de care voi tine cont 🙂 Merci !

  • Dibu spune:

    Foarte tare articolul.Si eu m-am schimbat foarte mult de cand am ramas gravida. M-am amuzat pentru ca tocmai ce am trecut peste o trasnaie fara sa mai ma enervez, ba pana la urma chiar am ras. Alesia 1 an si 5 luni in timp ce se presupunea ca sta linistita in pat , ea defapt intorcea cana de cafea cu fundul in sus pe caneapea. Era plina de zat de cafea din cap pana in picioare. Ce puteam sa ii fac?? Si pe langa asta nu era copilul vinovat ca eu mi-am lasat cana de cafea la indemana ei.

    • Anda spune:

      🙂 Si mie asta mi-e primul gand care-mi trece prin cap cam la 98% din traznaile copilului: nu e el vinovat ca nu erau toate chestiile „neautorizate” puse la loc / ca nu era suficient de bine supravegheat.
      In celelalte 2% din situatii, probabil e vorba de un NU din partea lui (nu ma culc, nu intru in casa, nu ma spal pe dinti, nu schimb hainele) caz in care fie incerc sa determin cat de important e DA-ul pentru mine (deci cooperarea lui) si daca decid ca e foarte important (ca de ex. in cazul spalatului pe dinti) atunci insist si ii explic motivele pentru care am nevoie de cooperare lui, pina cand o obtin.
      La partea cu rabdarea – subscriu, nici eu n-am, in alte situatii. Dar, apeland cam tot la aceleasi trucuri ca Printesa, am toata rabdarea din lume cu copilu. Partea cu respiratu’ de cateva ori si amintitu’ de momentele de dragaleala face cele mai mari minuni. Asta, si ideea ca ei nu fac nimic din rautate (deci nu trebuie sa iei nimic personal).

  • Ileana spune:

    Si pentru mine este binevenit articolul acesta cu atat mai mult cu cat in ultimele doua saptamani fetita mea de 1 an jumate este la apogeul testarii limitelor. Un fel de Gigi contra la orice. Iar scenele de isterie au ajuns la un maxim care pe mine ma aduc in pragul plansului. Da, plans! Plans de disperare, de jelanie. De doua ori am inceput sa plang dupa ce fetita mea a urlat intr-una timp de o jumatate de ora, cu lacrimi si cu suspine, cu tremurat de barbie etc. Pur si simplu nu mai stiam ce sa fac, ma simteam neputincioasa, nu ma lasa sa o iau in brate, nu ma lasa sa fac nimic. In ambele dati cand m-a vazut plangand s-a oprit din plans / urlat, m-a luat in brate si a incercat sa imi stearga lacrimile.
    Nu este deloc usor. Si numai cine are copil intelege ce se intampla.
    Da, oboseala este de vina in 99% din situatiile in care simt ca nu mai pot. Din pacate eu nu pot avea programul tau de odihna. Fetita mea inca se trezeste de 2 ori pe noapte plus ca imi da trezirea finala cu un „mami” articulat la 6.30-7.00. Sunt franta iar peste zi abia ma pot odihni.
    Dar, cum spuneai si tu, trecem si peste asta. Este doar o perioada :).

    • Madalina spune:

      La noi a functionat foarte bine metoda oglinzii, cum o numesc eu. Baietelul facea niste crize teribile care au inceput inainte de 1 an. Din orice chestie minora ceda nervos. Trantit pe jos, urlat, aruncat jucarii sau orice avea la indemana. A fost un soc. In casa nu a vazut si nu a auzit agresivitate, la cresa nici atat. Mi-am pus intai intrebari, am incercat sa gasesc motivele. Si mi-am dat seama ca da, cei mici sunt oameni in starea cea mai pura. Nu isi cenzureaza sentimentele si deci orice mica nemultumire e motiv de criza majora.
      Am citit intr-o carte cum sa fac diferenta intre crizele cu motiv si cele fara motiv (da, exista aceste 2 tipuri de crize). In situatiile in care exista un motiv real de frustrare, exista lacrimi si o suferinta vizibila. In situatiile in care copilul doar testeaza limitele parintilor, nu exista lacrimi ci doar crize (care pot parea serioase). Atitudinea ta ca parinte face diferenta pe termen lung. Dureaza ceva timp pana tu inveti sa lucrezi cu el si pana el invata cum sa colaboreze cu tine.
      Daca exista lacrimi si o suferinta evidenta, cel mic trebuie sustinut, mangaiat, pupat, trebuie sa se simta iubit si acceptat atunci mai mult decat oricand.
      Distragerea atentiei e o chestie care la noi a functionat in cazul crizelor cu motiv serios.

      In celelalte situatii, eu am inceput sa il imit. Se trantea pe jos fara motiv, ma tranteam si eu. Urla el, ma prefaceam ca plang si eu. Ii reflectam intocmai comportamentul. Cartile ma sfatuiau ca in situatiile astea copilul ar trebui lasat singur, fara martori, chestie cu care eu nu am fost de acord. Am vrut si vreau sa stie ca mama e langa el orice ar fi. Metoda asta de oglindire a comportamentului lui a functionat foarte bine pentru noi. A facut minuni, as putea sa zic. De cate ori faceam asta, era efectiv socat (in sensul bun al cuvantului). Si din urlatul ala si tavalitul pe jos, incepea sa rada in hohote. In felul asta am ajuns sa transformam impreuna o situatie dificila intr-una foarte haioasa, plina de hohote de ras, imbratisari, pupici si declaratii de dragoste peltice.

      Mult succes!

    • Printesa Urbana spune:

      Felicitari, ai aplicat foarte fain un soi de terapie prin joc!

    • diana maria spune:

      In sfarsit sfaturi de care aveam atata nevoie! As spun ca sunt rabdarea intruchipata, dar bebelusa mea de doar 9 luni cumva face si termina aceasta rabdare foaaaarte repede! Plange pentru ca vrea si cand vrea – urla mai bine spus, fara motiv, re
      cunosc cand o doare ceva sau cand ceva o supara, motive medicale nu sunt, dar face adevarate crize de urlat cateodata „pentru ca poate” as spune. Plus ca este foarte mofturoasa la mancare si la orele de masa trebuie sa fiu asa de calma si de rabdatoare sa pape ceva – si nu, nu este o faza, cand are cate o faza nu mananca deloc, sau doar lapte. Plus ca nu doarme noptile – sau mai bine zis are un somn asa agitat, treziri dese, cautat suzeta si rostogoliri non stop de parca am fi la maraton, plans de oboseala si adormit foarte greu. Asa ca oboseala la noi este la ordinea zilei. Majoritatea prietenilor ne sfatuiesc „rabdare” – multumesc, nu stiam…. In sfarsit si cateva idei la care nu ma gandisem, asa ca multumesc mult pentru topic, si multumesc mult Madalina pentru ideea cu metoda oglinzii, la asta nu ma gandisem. Sper sa prinda si la noi ceva si sa ne mai calmam un pic – amandoua in unele cazuri.

    • isis spune:

      super; am incercat si eu din impuls (fara sa citesc undeva) sa il imit, dar la baietelul meu nu merge 100% din timp. se enerveaza si mai mult.

    • Robo spune:

      pai daca te trezeste noaptea, poti sa-l pui pe partenerul tau sa stea cu ea noaptea.
      sigur, va fi el distrus de oboseala, dar el pleaca dimineata la serviciu, deci poate urla acolo cat poate si la cine poate, iar cand vine seara acasa si se apuca de urlat la tine, tu parasesti incinta, ca n-are rost sa va certati degeaba.

      adica, noi asa facem, asta voiam sa spun 🙂

  • Andreea 28 spune:

    Si eu am devenit mult mai rabdatoare decat am fost candva. Trec si eu cu multa lejeritate pe langa tot felul de lucruri care pe altii ii solicita iar pe mine nu. Uneori o mai pierd ..asa e viata Cred ca rabdarea se invata!!!

  • Emilia spune:

    Ohh, daaa. Parca mi-ai citit gandurile. Ieri dupa-amiaza am avut o asemenea incercare din partea celui mic (3 ani si jumatate) si m-au trecut toate apele, toate spumele, tot ce se putea si nu se putea imagina, pe fondul unei oboseli psihice acumulate in ultima saptamana. Te inteleg perfect, inteleg si pe ceilalati parinti care trec sistematic prin asta. Si pe undeva ma si amuza, pentru ca pe majoritatea blogurilor de parenting citesc doar articole minunate despre copii minunati, asa incat articolul tau de astazi m-a uns la suflet, pentru ca este uman si atat de real. Pe scurt – aplic si eu o parte din tehnicile descrise de tine mai sus, imi spun mereu ca e doar un copil si asta ii spun si surioarei lui mai mari (10 ani) pentru a-i intelege iesirile. Faza care tine la mine este exact ca in celebrul serial Ally McBeal – imi imaginez tot felul de scene, cu el aruncandu-l, izbindu-l, inchizandu-i gura – si asta ma face sa ma detensionez, sa rad, si uneori sa ma asigur ca n-am pus in practica ce mi-am imaginat :))) . Sau o alta tehnica este aceea de a merge impreuna cu el in alta camera, ii spun cat pot de calm ca stam impreuna acolo pana ne linistim, ca il iubesc, il imbratisez, si dispare totul ca prin minune. Nu-i bai, in urmatoarele 10 minute o ia de la capat cu agitatia. Una peste alta, mergem inainte, invatand cu ei, alaturi de ei si pentru ei sa ne tinem RABDAREA in frau. De altfel, Rabdarea este virtutea pe care o invatam ca parinti. Asadar, Printeso, keep calm! 🙂

  • oana spune:

    Apreciez mult ce ai scris. E foarte greu de gestionat o criza, mai ales cand subconștientul trainuit de parintii proprii iti zice da-i o palma! Recunosc ca in anumite momente, oricate imi spun si oricat incerc sa ma calmez, nu pot si o mai strang putin de mana. Ma opresc la atata, din fericire. Imi cer scuze, dar nu stiu cat conteaza… ajung asa din cauza oboselii, e cel mai grav atunci si cand ma cert cu sotul. 🙁

    • Printesa Urbana spune:

      stiu, eu de asta spun ca ideal ar fi sa reduci orice alta sursa de nervi la minimum. nu te mai certa si cu sotul, amina sau refuza pur si simplu conflictul, pastreaza-ti toate resursele pentru copil acum, cind copilul are nevoie de rabdare si nu stie cum sa amine sau sa refuze o criza de nervi.

  • rozica spune:

    Al meu e mic, are 10 luni, inca nu face crize d-astea, insa trage de par si musca. Daca ai pe blog un articol despre cum sa-l fac sa uite de obiceiurile astea dureroase altfel decat tipand la el (n-o fac, dar imi vine de durere si simt ca nu mai e mult pana acolo 🙁 ) as fi bucuroasa sa-l citesc. Te citesc cu drag si placere, chiar daca de putin timp…

    • Andreea M. spune:

      Buna! si noi am avut probleme cu trasul de par si palmuitul. Am depasit destul de greu aceste momente. la palmuit lucram inca. Cu calm si rabdare de cate ori lovea fetita sau tragea pe cineva de par ii opream mana, o tineam un pic. Ziceam nu asa si ii aratam cum sa ne mangaie in loc. De fiecare data ziceam ca ne doare. A durat insa mai bine de o luna.

    • Robo spune:

      la noi Sofia a avut chestia asta cu pisica. nu ceva grav, dar cand o prindea o cam tragea de coada etc. asta pe la 1 an si 10 luni, cred.
      i-am zis de fiecare data sa nu o loveasca, ci sa o mangaie in loc si a functionat.
      sigur, era mult mai mare decat 10 luni, deci capacitatea de intelegere a fost mai mare.

      dar asa, ca observatie generala: eu am observat ca al meu copil este foarte influentabil si cred ca multi copii sunt asa, cel putin la varste mici.
      ce vreau sa spun e ca functioneaza sa-i spui unui copil sa nu mai faca ceea ce face, ci sa faca exact opusul, si el nu are nicio problema sa schimbe actiunea la 180 de grade.
      dar trebuie sa-i spui ce sa faca, nu numai ce sa nu mai faca.

      adica sa zicem, daca un adult trage o matza de coada si eu ii spun sa nu o traga de coada, ci sa o mangaie, o sa-mi zica ca-s nebun, ca el o trage de coada pt ca vrea sa o traga de coada.

      insa se pare ca la copii asa mici nu e cazul, adica ei nu fac ceva neaparat pentru ca vor, uneori fac ceva pentru ca e singurul lucru pe care stiu sa-l faca, nu pentru ca tin neaparat sa-l faca.

      de asta merge sa-i spui unui copil care te trage de par sa te mangaie in loc.
      daca-i spui sa nu te mai traga de par nu ajunge, pentru ca el nu stie ce sa faca in loc si s-ar putea nici sa nu inteleaga negatia. (despre asta a mai scris Ioana acum ceva timp)
      deci trebuie sa-i spui ce sa faca.

      eu zic ca merita incercat.

    • Robo spune:

      mai adaug ceva:

      copiii asa mici nu sunt capabili sa discearna intre bine si rau si deci ei nu sunt rai.
      in acelasi timp, nu sunt capabili nici de empatie.
      astea 2 lucruri vin cu timpul si trebuie antrenate si invatate de copil.

      asa ca daca el te trage de par, nu o face ca sa-ti faca rau, o face pentru ca e ceva de facut pe care el poate sa-l faca si la varsta asta ORICE lucru pe care poate sa-l faca merita facut, pentru ca totul e nou pentru el.

      deci in cazul de fata eu i-as spune:
      – cand ma tragi de par, pe mine ma doare. eventual adaugi: ca atunci cand te-a durut pe tine cutare si cutare, daca ai o asemenea referinta la indemana
      – te rog sa nu ma mai tragi de par, ci sa ma mangai uite asa cum te managi eu pe tine
      – si-l mangai tu pe el.

      sunt gata sa pariez ca va functiona.

      trebuie sa ne schimbam cadrul mental cu care ne raportam la actiunile copiilor asa mici. daca tu judeci actiunea lui asa cum judeci actiunea unui adult care te trage de par (adica te trage de par pt ca vrea sa te doara), nu ajungi nicaieri.

      copii (asa de mici) nu sunt nici rai, nici buni in sens moral, ei doar sunt si se manifesta in felurile pe care le stiu ei, care sunt foarte limitate.

      pentru un copil trasul de parul mamei nu inseamna decat „oaa, ce chestie misto pot sa fac cu mana asta, ia sa fac asta pana ma plictisesc”

      este rolul parintelui sa-l invete ca poate sa mai faca si alte lucruri cu mana aia.
      aici cred ca e cheia.

    • Xenia spune:

      Ce tare a explicat Robo! Mersi, am inteles pana si eu (care nu-s chiar asa rabdare ca Printesa cand vine vorba de teorii, conferinte, carti, seminarii privitoare la copii, educatie, parenting). 🙂

    • vio spune:

      Eu am o curiozitate. (stiu ca a trecut ceva timp de la postarea asta, dar am zis sa incerc, poate ma vedeti si pe mine Robo,Printeso..
      Pana cand credeti ca e valabila asta cu „e mic, nu-si da seama”? Si subliniez ca nu e nimic tendentios in ce intreb, chiar m-ar ajuta sa stiu cam care-i varsta de la care se prind..
      Ce-am gasit eu prin cate-am citit este ca abia pe la 3 ani ar incepe sa realizeze pe bune…dar, nah, intreb..voi ce stiti??!!!
      Caci Andrei inca mai are faze de agresivitate. Desi ii explic exact asa cum ai zis tu, Robo, nu doar ce sa NU faca, ci ce sa faca. Ii dau mereu variante: nu lovim,mangaiem, uite asa (ii si arat). Sau imbratisam.
      Plus explicatia cu durutul..plus..plus..
      Teoretic fac totul ca la carte si nitel peste (cu toata modestia). Da, avem imbunatatiri majore, adica daca acum 6 luni mi-era frica sa-l las singur intre copii (caci mai altoia cate unul ici colo), acum ajuta fetitele sa urce scarile la tobogane, le lasa pe ele in fata..etc-etc.. Dar pe mine MA MUSCA inca (muuult mai rar,e drept).
      Si inca mai loveste. L-am urmarit sa inteleg de ce,caci cateodata pare ca din senin. „victima” cateodata n-are nicio vina, dar loveste dupa ce-a fost lovit sau dupa ce l-a frustrat ceva maxim.(se intampla la locul de joaca ..)Unul mai mare il impinge/loveste/etc…in cateva minute, din senin, el o da mai departe..altuia. Nu neaparat agresorului. E functionare in lant. Cuza-efect, sau cum vreti sa-i ziceti…Si..sa mor io daca stiu cum mama naibii sa ies din lantul asta…:((
      So..cum spuneam…credeti ca INTELEGE FOARTE BINE CA FACE RAU?

    • vio spune:

      Ah. Andrei are 2 si 7 acum..cred ca asta omisesem sa spun..

  • Cirius spune:

    De obicei rezonez cu tine si in plus imi si place cum scrii dar de pe la articolul cu masina si asteptatul o ora in soare ca sa vrea Sofia sa mearga acasa pana la asta desi imi place in continuare forma 😉 nu mai rezonez cu fondul.
    Mi se pare ca exagerezi un pic… cumva incerci sa aplici teorii psihologice nefiind psiholog si teama mi-e ca le aplici gresit. Eu n-as avea curaj sa fac lucruri atat de drastice (cum ar fi asteptatul 1 ora sa se decida copilul) pentru ca nu sunt sigura ca ceea ce invata copilul este ca ai rabdare. Eu cred ca invata ca el poate sa nu aiba rabdare si poate sa iti topaie pe creieri cat are chef fara nicio consecinta. Nu, nu ma refer la bataie… in niciun caz 😀
    Dar la faza cu masina o luam pe sus si o puneam in scaun. Ii distrageam atentia cu ceva iar daca nu functiona, ia mama si urla ca n-am ce sa-ti fac.
    Un copil trebuie sa invete si bazele respectului sentimentelor si nervilor celorlalti. Baiatul meu este cu numai 4 luni mai mic decat Sofia dar sa stii ca nu ii tolerez atatea. Nu este vorba ca nu am rabdare – desi nu am, cine are? sa fim seriosi, sta cineva impasibil in timp ce urla copilul? – este vorba ca eu pregatesc un teren si incerc sa nu il privez de lucrurile bune in viata. De exemplu, daca eu as fi facut ce ai facut tu cu asteptatul in soare, a doua oara cand ar fi fost vorba sa ma duc cu el undeva ar fi trebuit sa iau in calcul si o posibila ora pierduta si poate din cauza orei aleia nu m-as mai fi dus pentru ca nu m-as fi incadrat. Nu stiu daca sunt clara dar un copil cat de cat intelegator are acces la mai multe distractii decat unul care stie ca i se poate pune pata. Si inteleg un minut … hai 5 dar o ora???? Sa-l las sa conduca dansul o ora? E copil, mai! E mic. N-are permis. Permisul e la mine. 😀
    Tocmai m-am intors dintr-o excursie de 5000 km cu masina. Bine, facuti in 2 saptamani dar a fost ceva gen: 1000 km, vapor, alta mie, catamaran iar cateva sute si se repeta procedura la intoarcere. Nu as fi putut sa o fac daca nu aveam un copil invatat sa aiba rabdare. Nu e nici al meu rabdarea intruchipata dar am putut sa il duc la un spectacol cu delfini si sa stea in scaun sa se minuneze de cum sareau aia si sa si aplaude cand aplauda lumea. S-a mai fatzait, si-a mai facut ochi dulci cu una ca el dar per total s-a bucurat de spectacol. Singurul lucru care l-a enervat a fost ca unul din delfini l-a stropit (pe el si pe toata lumea care era prea aproape). Am inceput sa aplaudam si sa ne hlizim ca prostii si s-a prins ca e de joaca desi se cam ofuscase.
    Nu zic ca eu fac bine dar daca as face ca tine l-as si m-as priva de multe lucruri … bune zic eu.

    • Printesa Urbana spune:

      Sa va fie de bine vacanta!
      Uite vezi, mie nu mi se pare ceva drastic sa stau s-o astept o ora, drastic mi s-ar fi parut s-o pun cu forta in scaun si s-o las sa urle acolo in spate (lasind la o parte ca, cu burta asta, nici nu cred ca m-as fi putut lupta fizic cu ea). Dar eu asta spun, ca (cel putin in cazul nostru), faptul ca ii arat ca am rabdare cu ea nu este (pentru ea) o invitatie sa impinga limitele, ci o dovada de iubire si empatie. Ea nu profita de rabdarea mea (drept dovada ca nici nu s-a mai repetat vreodata un incident asemanator, ea continua sa fie intelegatoare si rabdatoare cu cerintele noastre), ba dimpotriva, mi se pare chiar c-a inteles ce trebuie din episod, si anume ca uneori trebuie sa ai incredere in cerintele (uneori absurde) ale celui de linga tine. Acum de cind nu prea ma mai pot misca, ii explic asta si ea, desi ar vrea sa alerge sa se joace cine stie pe unde, sta acolo linga mine si isi numara degetele.
      sigur, asta nu inseamna ca asta se aplica la toata lumea, pun mereu disclaimerul asta. poate modelul nostru merge si la altii, poate nu.
      si repet, daca ne-am fi grabit undeva, cu siguranta altfel as fi abordat situatia. dar pentru ca nu ne grabeam, am decis s-o las pe ea sa se manifeste si in continuare cred c-am facut bine.

    • Cristina spune:

      Am observat si eu ca uneori reuntarea temporara la o regula face regula acceptabila pe termen lung. Eu in general nu stau la infinit la discutii (baiatul meu are 2 ani jumate) si dupa ce il avertizez, de cateva ori, ca o sa fac ceva, chiar fac lucrul ala (gen sa plecam, sau sa facem baie, etc). Am observat ca, daca renunt cateodata la ce ar trebui sa facem, copilul apreciaza imens si o perioada dupa, accepta foarte bine sa faca de bunavoie lucrul respectiv.
      De exemplu am stat o data 2 ore dupa el sa il pazim ca vroia sa se joace cu o surubelnita. Are surubelnite de jucarie dar el a insistat sa se joace cu cea adevarata pe care tocmai o folosise taica-su. Dupa ce a incercat sa dea gauri in pereti, sa desurubeze masa, sa dea cu surubelnita pe televizor si inca vreo suta de chestii a pus-o singur la loc. Recunosc ca era foarte cooperant daca ii explicam ca nu e ok sa dea gauri in pereti nu insista, trecea la urmatoarea idee 🙂 Presupun ca a fost un joc, insa avantajul e ca acum nu mai face ca trenul cand vede cutia cu scule 🙂

    • feedback spune:

      ” mie nu mi se pare ceva drastic sa stau s-o astept o ora, drastic mi s-ar fi parut s-o pun cu forta in scaun si s-o las sa urle acolo in spate ”

      (ma numar printre cei care au fost uimiti de acest episod 🙂 ) nu mi se pare drastic sa stai sa astepti o ora copilul, mi se pare Drastic sa faci asta cand deja iti pocneste capul de la caldura, vezica, cand te simti rau, cand plesnesti de nervi ( ca spuneai ca prima juma’ de ora ai fost relativ ok, in a 2-a juma’ de ora simteai toate cele de mai sus). eu asta nu am inteles si nu reusesc sa inteleg, dar e trecut 🙂

      revenind la subiect, punctele 1,2,3,4,5 (mai ales primele doua) le-am invatat si eu cu primul copil. as mai adauga in lista umorul. eu glumesc mult, si in general cand am o problema serioasa primul lucru pe care-l fac e sa rad (de mine sau de situatie). la fel si cu copiii, cand sint momente mai dure pt mine (pierdutul rabdarii in esenta) incep sa rad, si imediat se schimba starea mea si imediat se schimba starea lor 🙂

    • Printesa Urbana spune:

      da da, uite, ca am uitat de asta cu risul. cind ma zapaceste de cap cu De ce-urile, incep sa-i cind o bucata de melodie din Veronica, in care refrenul e asa, De ce de ce de ce, cintat pe o voce caraghioasa, si cind fac asta invariabil incepe si ea sa cinte si ridem amindoua.

  • dojo spune:

    A mica a mea are doar 5 luni (peste o saptamana), deci inca nu mi-a facut nervii franjuri, cel putin nu intentionat. Sunt obosita in general, pentru ca incerc sa fiu si parinte bun pentru ea si sa muncesc pentru clientii mei, deci cam fiecare zi e o provocare.

    De cate ori a apucat-o insa ‘isteria’ am incercat sa ma gandesc ca poate are ceva. Am noroc cu un copil care nu plange doar sa se auda, intotdeauna a fost ceva: o durea burtica, o deranja ceva, ii era foarte cald, era obosita etc. Am inceput sa-i cam stiu ‘tonul’ si sunt foarte atenta de ceva timp sa fie si foarte bine odihnita. Am citit recent ca nu e indicat sa fie treaza mai mult de 2 ore in timpul zilei, asa ca ii fac reprize de somn dese, chiar daca uneori scurte. Faza asta a facut MINUNI.

    Si eu imi descopar o rabdare pe care nu o aveam, chiar si cand plange si se foieste (aparent fara motiv), in loc sa ma ia dracii, cum s-ar fi intamplat in mod normal, incerc sa deslusesc ce problema are si sa o consolez.

    De anul trecut, de cand am ramas gravida cu ea, am inceput si eu sa fiu foarte zen. Sunt putine chestiile care ma mai afecteaza, ma cam doare in dos de 99% din chestiile care pe altii ii arunca in disperare si incerc sa ma concentrez asupra copilului si familiei noastre. Si da, somnul este foarte important si pentru noi, mamele. Am din nou motiv de mandrie, pustoaica mea NICIODATA nu a plans noaptea, s-a trezit mereu o data (ma trezesc eu cand se foieste si o hranesc). Doarme de pe la 8-9 seara pana la 8-9 dimineata (cu pauza de masa la 2,3 sau 4, depinde de ea). Toata lumea ma caineaza ca am bebelus si ca sigur ma tine treaza noaptea si nu le vine sa creada cand le spun ca nu-i cazul. Probabil faptul ca am putut dormi destul de OK m-a ajutat sa nu ajung in camasa de forta 😀

    • Elena spune:

      Rezonez perfect cu tine. Atat odihna mea cat si odihna lui (mai ales a lui) fac minuni. Al meu piticot are 4 luni si jumatate si doarme foarte bine noaptea iar ziua e foarte vesel si jucaus, motiv pt care ne distram maxim impreuna. Sunt convinsa ca faptul ca a avut un program sanatos de somn inca de micut (foaaarte sceptic privit de foaaarte multi atotstiutori din jurul nostru) impreuna cu faptul ca eu am fost de la bun inceput calma si linistita l-au ajutat sa fie copilul pentru care multe mamici ma invidiaza :).
      Aplic si eu o parte din solutiile tale, printeso, iar pentru restul ma pregatesc….sigur vor veni si momentele in care imi voi aminti cu mult interes de ele, pe masura ce crestem :).
      So…keep calm and keep writing for us!

  • Raluca spune:

    Foarte bun articolul! Felicitări!
    Pentru cine tot nu reușește să rămâne zen, există și soluția Serenity now 🙂
    http://www.youtube.com/watch?v=PlZvY_LXJco

  • amelia spune:

    Nu-s cel mai bun exemplu in ceea ce priveste rabdarea. Clar. Eu il iau si pe sus , ii zic si destule din gura… Insa, asemeni multora, am luat sfaturi de la diversi psihologi si le-am aplicat deseori. Unele au functionat. Altele nu. E un baiat foarte incapatanat, nu merge distrasul atentiei cand tipa, totul merge pe negociere acum. Nu imi permit , ca oricare om ce sta la tara , la curte, sa ma culc la 10, nu-mi permit sa stau non-stop numai de joaca lui, nici sa astept sa se decida el cand sa merg la piata sau nu.
    Sunt multumita insa ca are program regulat de la nastere. Doarme noaptea neintrerupt, ziua are 2h de somn fara de care n-ar fi odihnit, si nu face ifose la mancare.
    Sunt zile cand ne permitem sa iesim in amaratul de parc cu chistoace si rahasti, sunt zile cand mergem la un loc de joaca la 32 km (ati auzit bine!). In rest, ne jucam in curte, pe strada cu claia de copii mai mult dau mai putin virusati.
    In momentul in care sarim calul, atunci intervine si pedeapsa. Il ating unde doare mai tare. Ii iau masinile, il bag in casa, nu-i mai dau jeleu 🙂
    Cu palma la fund nu merge. Desi o mai ia. Ca ultima oara cand de zeci de ori i-am zis sa nu-si mai bage capul in acvariul cu apa (robofish), sau cand rupea rosiile crude din gradina. O ia, si o ia razand . Degeaba.
    Insa functioneaza totusi explicatul (1000 ori) si vorba.
    Inca mai sper sa nu fiu eu aia sunatas saptamasnal de invatatoare mai tarziu. Sper…

  • luiza spune:

    eu m-am schimbat enorm de cand cu sarcina si nasterea. am rabdare multaaa..eu care eram racheta mereu si ma zburleam la orice. am sunt calm, chiar daca bb se frichineste la schimbat scutecul sau maraie cand ies din camera sau multe si iar multe. cand nu imi iese faza cu rabdarea, deschid geamul si trag o gura de oxigen..cateva momente..se duce mare parte din nervi. Sau daca printisorul e agitat ii fac jucarii, imediat i se lumineaza fata si devine cooperant

  • Apostol Elena Corina spune:

    Foarte util articolul asta! Bravo! Si eu m-am lecuit de discutii conjugale cand dupa o discutie conjugala pana la 1 noaptea (discutii stupide pornite de la oboseala), cand in sfarsit se calmasera lucrurile, s-a trezit fetita cu crampe la stomacel si am mai stat pana la 4… 🙂 A fost ca o piatra data in cap „hei! concentreaza-te pe ce e important!” cam dureros…

  • Florina spune:

    Al meu are aproape 3 ani si tocmai ce mi-a distrus telefonul (din ala smartphone, of course) cu furculita. A dat in el pana l-a facut zob, de fapt il lasesem cu aplicatia cu catelul ben, si eu eram pe balcon. Am auzit zgomotele, dar nu mi-am imaginat macelul. Ei, si? Nu l-am certat, nici macar nu m-am suparat, l-am apostrofat putin convinsa fiind ca el, copilul, n-are nicio vina ca eu l-am lasat nesupravegheat cu telefonul, cu atat mai mult cu cat el habar n-are de cat a costat si ce imposibil imi este sa il schimb.

    La subiect, rar mi-am iesit din pepeni si i-am vorbit mai apasat. Si cand mi-am iesit din pepeni, a fost mai degraba la accese de incapatanare decat la tantrumuri. De cand este el in viata mea (a noastra), am tot calmul si rabdarea din lume pentru el. Atunci cand isi iese din ritm si evident ne scoate si pe noi, stiu ca ceva nu e bine, de regula nu ne-am petrecut suficient timp impreuna si nu am avut ocazii de conectare.

  • Mariana spune:

    La teorie stam bine cu totii, practica ne omoara. Cred ca eu as putea scrie o carte cu cate prostii au facut cei trei copii ai mei. Ma regasesc cate putin in toate comentariile de mai sus.Am doua fete si un baiat de 12,9 si 4 ani …deci am din toate situatiile

  • AndreeaL spune:

    Imi plac mult textele de genul asta! Ar fi util si un grup pe facebook si fiecare sa mai scrie idei!

  • Veronica spune:

    Excelent articol si foarte util. Ce fac eu atunci cand nervii mi-au fost intinsi la maxim (lucru relativ usor realizat de cei 3 copii ai mei, baiat de 11 ani si gemeni de 18 luni), daca celelalte technici se dovedesc inefective, pun un dvd cu grupul meu muzical preferat (Celtic Woman) si in cateva minute toata lumea e calma, sau cel putin eu sunt intr-o stare psihica care-mi permite mai bine sa resolv situatia. Aceasta muzica ma ajuta, de asemenea, si in alte situatii f. stresante cum ar fi zburatul (am o adevarata fobie) sau anesteziile dentare.

  • irina spune:

    Vreau si eu un sfat. Sunt o persoana foarte rabdatoare cu copiii, inclusiv cu Maria mea care are 1 an juma. Nu cred ca exista lucru care sa ma faca sa imi pierd rabdarea in c 99% din timp pt ca, orice ar fi,, un gadilit, un pupacit, o mica diversiune te scot mereu din incurcatura, mult mai repede decat orice infruntare directa. Chiar si cele mai nasoale tantrums care vad ca au inceput sa apara cu varsta, le iau ca atare si nu ma enervez deloc. DAR, exista o singura chestie care incepe sa imi toace nervii: culcarea de seara. Am ajuns sa imi ia acum cam si 1-2 ore, timp in care d-soara face rostogoluri in pat, cu picioare in capul meu, roata roata ….si tot asa. Am incercat mai multe metode: culcat mai devreme, cu rutina, fara rutina 🙂 …. nu merge nimic. Din contra, pare ca se agraveaza pe zi ce trece. Incerc sa raman calma si rabdatoare, dar dupa o zi de munca si cu gandul ca abia dupa ce ea adoarme mai am treaba prin casa macar vreo ora, si ajung iar sa ma culc pe la 1 noaptea…well… orice rabdare are si ea limitele ei. 🙂

    • Printesa Urbana spune:

      Poate e prea odihnita cind o pui in pat? La ce ora se trezeste din somnul de prinz? sau poate e prea agitata? ce faceti inainte de somn? poate e ceva ce o stimuleaza seara, ceva ce poate fi eliminat (televizor, anumite activitati)
      Daca nu si nu, poate pur si simplu ora ei de somn e mai tirziu seara si n-are sens s-o pui in pat mai devreme…

    • irina spune:

      Nu e genul matinal, nu a fost niciodata. Se trezeste de obicei intre 8 si 9 (in general, daca nu se trezeste pana in 8:30, bona porneste muzica in bucatatie si incearca sa o trezeasca usurel), si doarme noaptea intre 10 si 11 ore. Nu are treziri nocturne, decat f f rar. La pranz adoarme intre 13:30 si 14:00, si doarme pana pe la 16-16:30 maxim (daca o las doarme si 3 ore jumatate, dar bona o trezeste tocmai ca sa ne fie si noua mai usor noua seara la adormit). Mergem la somn seara intre 20:30 si 21:30, un functie de cum a decurs somnul de dupa amiaza. Destul de rar TV, si niciodata chiar inainte de somn. Nu este cel mai agitat copil din gasca din parc, desi este sagetatoare. Vreun truc ceva ca sa stea copilul in patut singur stiti? Macar daca ar sta singura pana adoarme, as putea si eu sa mai fac una alta prin casa. 🙂 Intr-un fel, mi-e mila si de ea. Pt ca o vad ca se chinuie sa adoarma si pur si simplu nu poate. E un thumbsucker (obicei in care nu am intervenit inca pt ca nu abuzeaza de el, suge degetul doar ca sa se calmeze si la somn), dar nici asta nu pare sa o ajute lately.

    • Cirius spune:

      Cata incredere ai in bona? Esti sigura ca doar somnul ala de pranz il doarme?
      In general printre semnele de alarma ale unei bone nepotrivite este si somnul dubios = perfect cu bona, naspa cu parintii.
      Nu spun ca este cazul tau dar eu asa am prins-o pe bona pe care am avut-o acum 1 an jumate ca imi seda copilul.
      Nu vreau sa te sperii, dar better safe than sorry. Pune o camera ca sa te lamuresti daca ai fie numai si un sambure de indoiala.

    • Printesa Urbana spune:

      Doamne fereste, cum sa faca asa ceva???

    • Cirius spune:

      Se intampla, din nefericire destul de des. Eu la faza cu somnul am inceput sa o suspectez. Cu ea dormea de rupea iar cu noi ioc. De cate ori o sunam de la munca, copilul dormea. Invariabil. Cu noi in week-end de-abia punea geana pe geana ziua, cu ea dormea cate 3-4 ore legat.
      Sirena finala de alarma mi-a dat-o cand m-a sunat dupa ce ajunsese acasa sa ma intrebe daca s-a trezit copilul si daca e bine. Adica de ce sa nu fie bine? A doua zi am plantat camera. Cred ca proasta ii turnase mai mult pe gat si probabil ca s-a speriat. Si acum ma intreb cat naibii si ce i-o fi dat.

    • feedback spune:

      de dormit doarme bine vad, depinde insa ce face atunci cand este treaza.

      explic imediat ce vreau sa spun.
      eu in mod normal dedic cam tot timpul meu copiilor: ne jucam, dansam, cantam, ne rostogolim, etc. in aceste conditii, de continua interactiune, seara, mezinului meu ii trebuie maxim 5-10 minute sa adoarma.

      s-a intamplat insa sa fiu foarte ocupata cateva zile, si nu am mai putut interactiona la fel, astfel ca el a stat mai mult in carucior langa mine (inca nu merge singur si nu-l las nesupravegheat prin casa), cu cateva episoade de joaca cu frate’su, dar oricum, nu era acelasi lucru. si fix in acele zile, mezinului i-a trebuit o ora, o ora juma’ sa adoarma.

      de unde deduc ca e foarte important Cum, in ce fel isi petrec timpul cand sint treji. trebuie stimulati, incitati, dar si asta trebuie facuta cu grija, ca daca sint prea obositi, iar nu-i bun 🙂

    • Printesa Urbana spune:

      Sa stii ca asta nu se mai aplica la astia mai marii, care in general adorm mai greu (observasem si eu ca si tine, dar dupa 1 an nu mai tine treaba). de cind devin mai independenti, devin si mai agitati, seara au mai multe chestii de recapitulat, gestionat, e normal sa le ia mai mult sa adoarma. sigur, 2 ore e enorm. dar o ora e cam media, din ce inteleg. la noi dureaza cam 45 de min (trage de timp, face pipi, vrea schimbata, face caca, inventeaza tot felul de motive sa se ridice din pat… etc etc) acum juma de an dura 20 de minute. acum 1 an jumate dura 10 minute. sper ca la anul nu va dura 3 ore. 😀

    • irina spune:

      Multumesc pt feedback. In bona am incredere, nu vreau sa pun camera. In plus, Maria in w/e adoarme cu mine la amiaza la fel de repede ca si cu ea. Are acelasi program ca si in timpul sapt pt somnul de amiaza. La fel daca sta cu sora-mea (in cazurile in care ea mai trece ea pe la noi in w/e si o las sa mai babysit cu Maria). M-am decis sa incerc inca o varianta: nu o mai scot in parc dupa-amiaza (o las cu cele 2-2.5 ore de dim), si o sa petrec mai mult timp impreuna cu ea acasa cand ma intorc de la work: citim, ne jucam, montessoruim si noi ceva etc. Poate o fi dorul de mama, cine stie. O sa incerc si asta. Ma bucur sa aud ca media e 1 ora. Deja ma simt mai bine. 🙂

    • Ileana spune:

      Ti-as recomanda cartea lui Brazelton, „Somnul copilului” . Sunt multe sfaturi utile si cand vezi ca si altii trec prin ceea ce treci tu,deja iti este mai
      usor!

    • Nicole spune:

      Cirius, e suficient si un ceai de tei mai tare, indulcit bine-bine… Bona mea imi povestea ca la un mom dat i-a dat copilului ei romergan 😐
      Cat despre somnul de noapte…. la noi a functionat de minune rutina (ordinea neschimbata a ultimelor activitati inainte de culcare: baita, masaj, laptic, dintisori) si pastrarea orei de culcare neschimbata indiferent de context (vizite, musafiri, etc.). Acum stie singur cand se apropie ora de culcare si rareori avem discutii. Ah, si mai e „iha” – o carpa de plus cu cap de magar pe care il tot smotoceste pana adoarme.

    • vio spune:

      aaaa….sagetatorul meu face aceste rostogoluri si la 2 ani si 7 luni. :)) Insa le face DACA EU sunt in faza de mai putina rabdare. De cate ori sunt zen cand il duc la culcare..in 15minute adoarme. Ce cred eu? Ca simte starea mea!! Pe bune. (bine, nu doar la somn, dar mai ales atunci!)

  • rozica spune:

    Multumesc pt. sfaturi, Robo! Ma pun pe aplicat si va zic daca imi iese. 🙂

  • alice spune:

    Nerabdarea de la lift o inteleg perfect:)) dar cu Carla am atata rabdare ca nici eu nu stiu de unde o scot. Uneori simt ca sunt prea permisiva si ca nu ii voi putea oferi educatia pe care mi o doresc pentru ea pentru ca nu am taria de a ma impune in fata ei.

  • Nicole spune:

    Fff utila postarea, mi-am salvat-o pentru lunile ce vor veni, ca sigur o sa am nevoie :-). Deocamdata folosesc un ‘truc’ invatat in primele luni ale piciului, cand rabdarea mi se termina repede-repede si izbucneam in crize de furie urate (lovit cu pumnii/capul in pereti, urlete care ma socau inclusiv pe mine, etc.). Asadar: cand ma scoate din papuci si-mi vine sa-l fac pachet si sa-l trimit undeva departe-departe spun Rugaciunea Inimii („Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatoasa”) – de cateva ori in gand (cu cat e situatia mai tensionata, cu atat mai multe repetari sunt necesare) si la un moment dat ‘scot pe gura’ exact cuvintele necesare ca sa-l deblocheze pe pici si sa ne impacam. Nu stiu in ce masura e efect ‘placebo’ si in ce masura e efectiv rodul rugaciunii, dar cert e ca functioneaza de fiecare data, de mai bine de 1.5 ani incoace. Ramane de vazut daca va functiona si cand vor fi 2 😛

  • adina spune:

    Cred ca ar mai trebui sa adaugi la lista ta si bona – faptul ca nu stai tot timpul cu copilul in timpul saptamanii, ci de la 5 la 8 cand se culca ajuta mult. Daca ai sta toata ziua cu cea mica si nu ai avea timp pt tine, si inca timp consistent, cred ca nu te-ai mai considera prea rabdatoare. Eu cred ca e nevoie de un sat sa cresti un copil- cum se zice, si ca multe mame ( poate nu toate, nu stiu) au nevoie de timpul lor, altfel toate teoriile care suna minunat nu prea se aplica.

    • Printesa Urbana spune:

      Eu stau cu Sofia mult in timpul zilei, pentru ca ea vrea sa stea cu mine si eu n-am inima s-o trimit de linga mine (bona in timpul asta ii face mincarea sau stringe jucarii sau mai intinde rufe). Stam dimineata cam 2 ore impreuna, apoi ea se mai joaca cu bona, peste o ora mai vine si mai sta o ora cu mine, la prinz mincam impreuna, cind se trezeste mai sta cu mine o ora, apoi dupa 5 stam numai impreuna.
      Dar da, stiu ce spui, e important sa-ti poti lua cite o pauza cind ai nevoie de ea, vital chiar. De-asta eu una mi-am si aranjat lucrurile astfel incit sa imi pot lua pauze (adica mi-am cautat job de-acasa sa pot fi aproape de ea si am angajat bona ca sa pot lua pauze cind e nevoie de ele).

  • Laura spune:

    Eu sunt una dintre mamicile care au avut ghinionul sa fie nevoie de mult timp si multa munca pana sa imi pot tine puiutii in brate, asa ca nu am nevoie de alte trucuri pt a ma calma. Picii mei au doar un an si o luna, dar reusesc sa scoata din minti un sat intreg, cum scriati mai sus :). Mi s-a intamplat de multe ori sa imi pierd rabdarea si sa urlu la ei. Reactia lor a fost sa se puna pe plans pt ca nu asta e mami pe care o stiu ei, asa ca am promis solemn ca nu mai urlu si cu siguranta nu-i bruschez. Trag aer de cateva ori, timp in care imi aduc aminte ca sunt cei mai doriti copii din lume si reusesc sa stapanesc aproape orice situatie. Oricum, lista e buna de avut pe aproape cand simti ca esti depasit de situatie.

  • Ane Marie spune:

    Un articol foarte util, multumim mult 🙂

  • o femeie spune:

    evident ca si eu imi pierd rabdarea. Sunt convinsa insa ca rabdarea mea e pierduta din cauza mea, si ca la mine trebuie sa lucrez. Necesarul de somn e un factor, presiunea serviciului si grijilor e alt factor, problemele medicale, treburile casei etc. Mi-am stabilit prioritatile, m-am debarasat de unele, si … s-a vazut o imbunatatire colosala. O mamica fericita inseamna un copil fericit. Am tratat cu calm fiecare etapa, lupt sa scot NU-ul din viata noastra, am eliminat din reguli (reguli multe duc duce la frustrari si solutii de pacalit regulile ), am urmarit sfatul pediatrului Emil Capraru: copilul sa afle cat mai tarziu de frica, boala, moarte, m-am modelat dupa copil, pastrat un ritm constant, pregatit pt ceea ce o sa vina (explicat ca vom pleca in 10min acasa din parc, ca mai venim, chiar daca inca nu intelegea vorbele!)si… am depasit situatii.
    Si nu, nu am copil linistit, are capul de 2 ori cusut :).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *