Împarte, copile… dacă vrei!

În general n-o oblig pe Sofia să facă ceva ce nu dorește, iar cînd vine vorba de împărțit ceva ce e al ei (jucării, mîncare, locul în leagăn), cu atît mai puțin. Motivul e simplu: nu cred că o învăț să fie altruistă obligînd-o să facă ceva. Lecția altruismului se învață altfel, mai firesc, pur și simplu trăind situații în care primești de la altul care decide să împartă, împarți pentru că așa simți sau refuzi să împarți și-apoi te răzgîndești și vezi cît de fericit e cel care primește de la tine. Dacă împarți ca să scapi de gura mumă-tii, am impresia că imediat ce scapi de ea (de gură, adică), n-o să prea găsești motoare interioare să te convingă să mai împarți.

toy-talk-648430-m

Sigur că îi spun că uite, fetița ar fi foarte bucuroasă să vadă și ea ursulețul tău, dar îi mai spun și dacă nu vrei să i-l dai chiar acum e ok. Îi explic de ce e important să împartă în tot felul de situații, iar ea pricepe încet încet cum stă treaba. Uneori oferă singură ce are altor copii, alteori acceptă să ofere cînd i se cere, alteori refuză pe moment și oferă mai tîrziu, și uneori refuză categoric și definitiv. Și e perfect în regulă, și eu refuz uneori să împart și sincer vă spun, ar trebui s-o fac mai des. De multe ori nu am chef să dau altora (bani împrumut, timp, atenție), dar pentru că nu știu să spun NU, accept ca o găină și am de pierdut. Ar trebui să învăț de la Sofia să spun nu cînd simt că vreau să NU.

De cele mai multe ori Sofia nu își ia jucării în parc, tocmai pentru că nu vrea să le împartă. Și cred că dă dovadă nu doar de egoism făcînd asta, ci și de înțelepciune: evită conflictele din start. În general nu interacționează cu copii mai mici, care nu vorbesc și deci nu prea sînt interesanți, dar abordează frecvent fete de 5-6-7 ani, la care se uită ca la un zeu. Majoritatea o ignoră, unele însă, după ce o aud vorbind, o lasă să se implice în joaca lor și tare fericită e blonda mea!

Foarte des e tentată de jucăriile altora. Și se duce să le ceară. Se prezintă frumos, apoi întreabă:
– Pot să mă joc și eu puțin cu asta?
Dacă celălalt copil spune da și întinde jucăria, începe petrecerea. Iar după ce plecăm din parc, îmi povestește ce bucuroasă a fost că a primit jucăria și ce drăguț a fost copilul să i-o dea. A observat deci singură cît de bine e să dai peste un om care împarte, curînd va vrea și ea să fie genul ăsta de om.

Dacă celălalt copil spune nu, ea se întoarce la mine și spune:
– Mami, nu vrea copilul să-mi dea jucăria lui. Poate o să vrea mai tîrziu.

Mai încearcă o dată, dacă e refuzată din nou își caută de lucru în altă parte, fără supărare. Nu am avut parte de crize pînă acum, nu a smuls jucării din mîna altora, nu a fugit niciodată după un copil care fugea de ea speriat că ea vrea să-i ia jucăria. Dacă se întîmplă să-i ia alt copil jucăria din mînă, se luptă pentru ea o secundă, apoi abandonează și plînge de frustrare, moment în care cel mai adesea intervenim noi, părinții. 🙂

M-a surprins însă acum cîteva săptămîni, nu împlinise încă doi ani și jumătate. Eram în parc la nisip, noi nu aveam jucării de nisip cu noi, în schimb o fetiță mai mare avea o grămadă de lopățele, forme, găletușe. Sofia s-a dus la ea și a întrebat-o dacă vrea să îi dea și ei o formă să se joace împreună.
– Nu!
S-a întors spre mine.
– Fetița a spus că nu.
– E ok, iubito, mergem să ne jucăm în altă parte.
– Dar eu vreau aici.
S-a dus iar să ceară voie. Iar nu. A mai stat cîteva secunde, s-a dus iar și i-a spus fetiței:
– Dacă nu-mi dai tu o lopățică o să găsesc altă fetiță care o să vrea să-mi dea și o să mă joc frumos CU EA!
Pauză de cinci secunde.
– Hai, îmi dai?
O mînă cu trei lopățele s-a întins spre Sofia. Apoi fetița a mai scos din rucsac nu știu cîte păpuși, animale, plasticuri, s-au jucat frumos împreună pînă a trebuit să plecăm.

Se descurcă fata mea, nici n-am idee de unde s-a putut inspira pentru așa o strategie!

În orice caz, am încredere că va deveni un om bun și altruist, chiar dacă deocamdată preferă să primească și abia învață să mai și ofere (necunoscuților, căci cu noi e destul de darnică). Voi cum faceți?

Sursa foto

Pin It

68 Comments

  • riri spune:

    de la tac-su!fac pariu ca el are strategii din astea!oh,ce-am ras!

  • Ioana spune:

    Tare aș vrea și eu să știu ca Sofia sa zic NU… Indiferent ca e vorba de bani sau de atentie.

    Apropo, la mine e 23:00 cand apar textele tale si astept ca o freak sa intru 🙂

  • Andreea Ilie spune:

    Foarte inteligentă fetița ta! Iar tu ma inspiri cu poveștile și povestirile tale. Deocamdată mă identific doar în poveștile despre micul Iv pentru ca și eu am un bebeluș acasă, de nici 2 luni. La faza cu parcul și cu impartitul o sa ajungem mai târziu… Pana atunci mai învăț câte ceva de la tine!

  • Ioana spune:

    Ah, ce-as fi vrut sa te fi citit cand erau copiii mei mici. Cum faceam ? exact cum facea toata lumea : da-i si lui ala, si lui ala, pentru ca asa e ”frumos” . Si ”bine”. Si acum au crescut si, vorba ta, nu sunt in stare sa spuna ”nu” unor profitori.

    PS cateaodata e prea greu testul care mi-l dai pentru publicarea comentariului. 5 + ? = 14 . A trebuit sa stau ceva sa gasesc solutia corecta :)))))

  • Simona spune:

    Tare isteata Sof!De multe ori avem de invatat de la cei mai mici (ca varsta,ca „grad”) decat noi, doar sa fim deschisi catre asta. Iar la voi vad ca nu lipsesc dorinta de a invata, dorinta si puterea de a trai armonios.
    Mi-am amintit de nepotica mea,care de Craciunul trecut avea 1 an si 8 luni si a vazut la TV niste copii saraci. Mamica i-a explicat ca uite,mami,ei nu au mancare,jucarii. Si draguta de ea s-a dus cu, cana de lapte la TV zicand ” ia si tu bebe”. Te surprind copiii astia!

  • sorina b spune:

    De curand, asist si eu la situatii in care baietelul meu de 8luni vrea fix jucaria verisoarei lui de aceeasi varsta. Sau ea vrea jucaria lui. Eu de obicei glumesc ca nu se cearta pe aceeasi jucarie,ci vor sa se joace impreuna cu ea, desi e clar ca fiecare e in lumea lui la varsta asta. Dar ma gandesc ca o atitudine relaxata din partea parintilor nu are ce sa le strice. Isi vor stabili ei o dinamica de joc, fara presiune suplimentara sa ofere. Iar discursurile care cuprind ca singura motivatie ideea ca asa e frumos/bine mi se par cam lipsite de sens pentru cei mici.

  • Alexandra spune:

    Dar Sofi e foarte altruista si imparte tot ce are. Niciodata nu i-a zis Marei sa nu puna mana pe ceva al ei sau sa nu se joace cu ceva. Iar la voi acasa e mediul ei si-s toate ale ei deci ar fi putut spune nu sau ceva si niciodata n-a facut-o. E minunata si-o sa fie si mai si!

  • andaz spune:

    Eu la fel am procedat cu copiii mei, nu i-am obligat sa dea din lucrurile lor. Si au inteles. Sara (5 ani) mi-a zis deja de anul trecut cum sta treaba cu datul/impartitul/luatul. Ca celalalt se simte fericit daca imparti ceva cu el. O sa inteleaga si Sofia.
    In alta ordine de idei nu mai exista buton de bifat pt. a primi comentariile ulterioare din post, pe mail.

  • alexandra spune:

    Tot asa facem si noi 🙂 Ionut invata prin „puterea exemplului” (ce pompos suna:)))) sau, mai simplu, face exact ce vede ca facem noi. Eu am alergie la reactii de genul „hai, da-i si lui jucaria, hai spune multumesc, hai saluta!” si daca cineva are ceva de comentat (in Grecia, ca-n Romania, toata lumea are ceva de zis:) le dau exemplul meu preferat: maine vin la voi acasa, ma bag in dulap si-mi aleg niste haine dragute. Ca acu’ nu am bani de haine noi dar imi plac si vreau. Si le iau si le probez si daca-mi plac merg la cafea imbracata in hainele tale frumoase si sa te prind comentand sa vezi ce repede o sa te categorisesc drept o „fetita rea care nu vrea sa imparta!” A, si vreau sa-ti vad si dulapu’ cu incaltari :))))

  • Raluca spune:

    Deocamdata nu am copil si pot doar sa imi dau cu parerea referitor la aceste situatii. Cred ca este foarte ok solutia deoarece in parcuri vad parinti care tipa la copii tocmai pentru a-si imparti lucrurile. Se lasa apoi cu tipete, plansete si amenintari.

  • Robo spune:

    da, nici eu nu cred ca un copil poate invata generozitatea si altruismul inainte sa fie constient de individualism, care de altfel e inscris in gene pentru ca face parte din strategia de supravituire (de aia puii in regnul animal se lupta cu destul de multa cruzime pentru laptele mamei si in unele cazuri chiar isi omoara fratii).

    deci sa te pui impotriva individualismului congenital al unui copil mic nu cred ca serveste la nimic, nu faci decat sa-l bulversezi. sigur ca pe masura ce creste trebuie invatat si sa fie generos.

  • Diana spune:

    eu procedam fix la fel cand eram in bucuresti (ah, si cu febra sunt in asentiment, dar mi-e lene sa comentez separat, ca tre sa mai fac o operatiune matemtica:D ,scuze). in olanda, nu mai am aceasta problema, copiii sunt crescuti cumva foarte independenti, li se da putere de decizie de cand incep sa vorbeasca, de la ce vor sa manance si sa imbrace pana la unde merg si ce vor sa faca, asa ca isi rezolva singurei intre ei ce au de impartit, eu n-am intervenit deloc pana acum, isi invata lectiile negocierii, impartirii, etc. mai explic ulterior, dar atata timp cat nu se incaiera (si nu se), e treaba lor. mi s-a parut asa mare chestie la un playdate cand se certau pe niste piese de construit gen lego, aveau 4 patrate din alea si se certau, al meu (4.2 ani) a stat cateva secunde, s-a gandit, a rupt gardul ala in 2 si i-a dat celuilalt jumatate si au construit impreuna 🙂 deci zic ca am facut bine ce-am facut

  • Liz spune:

    Eu vad chestia asta un pic altfel: adica ea nu vine in parc cu nicio jucarie tocmai ca sa nu aiba ocazia sa o imparta cu alt copil, in schimb ii place cand alti copii in dau ei jucariile lor… Eu i-as zice ca daca vrea sa se joace si cu jucariile altor copii atunci ar fi frumos sa aiba si ea o contributie, adica jucaria ei adusa de acasa. Eu asa vad lucrurile cu altruismul, sincer. Ca daca un copil doar cere jucariile altora si totusi refuza sa imparta propriile jucarii nu mi se pare asa o lectie de invatat, doar ca profita de pe urma bunavointei altora.
    La mine e mai simplu: aducem jucarie in parc, facem schimb (cu acordul partilor evident 🙂 ) si toata lumea e fericita 90% din cazuri. Cred ca e important sa le subliniem copiiilor nostri ca si daca un alt pici ia o jucarie nu o duce acasa sau o tine forever, ci ii ramane tot lui, la final.

    • Robo spune:

      Lectia pe care o invata primind lucruri de la altii e ca te simti bine cand primesti lucruri de la altii.
      Si la un moment dat, incurajata si de parinti, in mintea ei se va produce un declic in urma caruia isi va da seama ca e bine sa-i faci pe altii sa se simta bine dandu-le lucruri.
      Motivatia de a share-ui, speram noi, va fi aceea de a-i face sa se simta bine pe altii asa cum s-a simtit ea bine, nu sa share-uiasca pentru ca asa zice mama sau pentru ca asa e frumos.

      Atat timp cat ea nu e pregatita sa imparta jucariile, eu cred ca e o strategie buna aceea de a nu aduce jucarii in parc (apropo, strategia e a noastra, nu a ei), ca sa nu se creeze conflicte.

      Liz, tu chiar crezi ca un copil de nici 3 ani isi propune sa „profite” de alti copii?

      • Robo spune:

        edit: nevasta zice ca e strategia ei, nu a noastra, deci na, asta se intampla cand doar unul din parinti merge cu copilul in parc in 99% din cazuri – celalalt crede lucruri care nu sunt reale.
        🙂

      • Liz spune:

        Evident ca nu-si propune, doar ca asta mi se pare mie ca inveti cu timpul, (scuze nu va suparati) si anume, sa te astepti ca tie sa ti se cuvina toate si tu sa nu dai nimic la schimb.

  • Cristina spune:

    Nici eu nu am obligat-o sa imparta daca nu vrea, uneori stau deoparte fara sa intervin alteori incerc sa ii explic ca si ea a luat jucarii de alti copii si poate vrea totusi sa dea ceva din ce are ea si aproape intotdeauna oferta si ea ceva. Daca cineva ii ia jucariile, uneori incearca sa le recupereze fara sa tipe sau sa planga si niciodata nu mi-a cerut ajutorul, s-a descurcat singura, daca nu reusea renunta. Nu a facut nici o criza de isterie pentru jucariile ei sau ale altora. Mai nou ii zice celuilalt „so pic, te ioooog” si eu un pic te rog – in traducere :P.
    Si da in general ii place de fetitele mai mari, se uita la ele asa curioasa, cred ca ar putea sta asa si 20 minute. Fetitele nu o baga in seama, dar nu pare sa sufere, incepe sa se joace in liniste cu jucariile lor.

  • Cristina spune:

    Si cand se joaca in nisip cu jucariile altor copii, parintii vin la un moment dat sa le stranga pentru ca se pregatesc sa plece si fetita mea ii ajuta, strange si ea jucariile, le scutura de nisip si le pune in punga parintilor 🙂

  • Alexandra spune:

    Deci Sofia nu vine cu nici o jucarie in parc, si apoi cere de la alti copii, iar tu zici ca asa invata sa daruiasca? Mi se pare ca este invers, ca asa invata sa ceara fara sa daruiasca. De ce ar decide sa dea, daca ceilalti sunt binevoitori si obtine de la ei ceea ce are nevoie?
    Legat de comentariul de mai sus cu educatia copiilor din Olanda, as vrea sa adaug ca eu am studiat cativa ani cu studenti (deci cu adultii rezultati din educatia care le da multa independenta). Sunt foarte independenti ei, dar si extrem de individualisti. Nu zic ca este un lucru rau sa fii independent, dar asta aduce dupa sine o doza de egoism si o spun din proprie experienta. Este extrem de dificil sa fii si empatic si altruist, si in acelasi timp sa te iubesti pe tine.

    • Printesa Urbana spune:

      Da, cred ca invata sa imparta si daca nu o oblig eu sa isi ia jucarii in parc. Uneori isi ia si le imparte, alteori nu. Cred ca are sa fie bine.

      • Diana spune:

        da, are sa fie bine, ti-am spus, am procedat similar, al meu facea la fel, alegea sa nu ia jucarii in parc tocmai ca sa nu imparta, a incercat si sa ia si cand a vazut ca alti copii insista si el nu voia sa dea, a cerut sa parasim parcul. avea in jur de 3 ani atunci. treptat, s-a prins cum e cu impartitul, evident ca am si explicat, dar alegerea a fost mereu a lui. nu e deloc egoist, mie imi place cum se manifesta la cei 4 anisori ai lui, e un om bun. mie imi plac olandezii, dupa 5 luni, constatarea mea e diferita de cea a Alexandrei, deci realitatea e subiectiva 🙂 se iubesc si se pretuiesc pe sine, dar nu mi se par egoisti in sensul negativ, in universul meu eu am intalnit oameni buni si frumosi si chiar tind sa ma raportez la felul diferit in care isi educa ei copiii pt ca vad ce iese si iese mai bine decat vedeam/intalneam eu in bucuresti. pur subiectiv, again

        • Diana spune:

          si apropos de rezultate, inca un comentariu si dispar, ca iti poluez comentariile divagand, in bucuresti unde aveam n-spe cunostinte si prieteni mai apropiati sau semi-prietenii de proximitate, nimeni, dar nimeni nu s-a oferit vreodata sa stea cu copilul meu pt o ora sau pt vreo urgenta, niciodata. aici suntem niste straini est-europeni, si vecinii, cand le-am spus ca luni seara am curs de olandeza, s-au oferit sa stea cu copilul daca sotul intarzie la munca, mama unui coleg cu care s-a imprietenit copilul s-a oferit sa il ia pe al meu oricand am vreo nevoie, inclusiv sambata daca vreau sa ies cu barbatul in oras, alta mama cu care sporovaiam la luat de la scoala m-a invitat sa bem o cafea sa vorbim ori de cate ori ma simt singura, ca-s noua si nu am prieteni 🙂 so, eu cu altruismul fortat n-o sa fiu niciodata prietena buna

          • Alexandra spune:

            Nu stiu pe unde erau ascunsi olandezii astia cat am locuit eu acolo :)) Eu am avut 2 experiente f neplacute chiar. Este vorba de Amsterdam, sau de alt oras?

            • Diana spune:

              Eindhoven, Amsterdamul e diferit, si nordul de sud e f diferit din ce spune lumea. aici ne simtim f bine primiti si oamenii sunt f saritori si politicosi, in 5 luni eu n-am avut nici o faza din astea de zice lumea si ma asteptam, din contra. dar aici sunt putini romani si majoritatea sunt tehnici, veniti de 15-20 de ani, deci renumele e bun (inca)

    • Ana spune:

      Exact asa cred si eu – ambele idei, Alexandra! 🙂 Dupa ce prin educatie mi s-a dat de inteles ca trebuie sa fiu numai empatica si altruista, am priceput prin experienta proprie ca hm… tre sa ma iubesc mai mult, sa fiu mai individualista, mai egoista, altfel profita altii cu nerusinare… Acum admir oamenii astia individualisti, dar… nu ma simt 100% bine printre ei :)) Bine ca macar m-am echilibrat! Asa ca, printesa, te aprob, cred ca asa o sa fac si eu cand o sa fie cazul… dar! o sa zic ca imi invat copilul mai degraba individualismul, decat generozitatea.

    • ERL spune:

      Egoisti nu-mi par a fi, dar mult prea putin empatici, da. Nu stiu exact ce anume din educatie/cultura/traditie influenteaza asta. Eu sper sa reusesc cu copilul meu sa-l invat si independenta si empatia 🙂

  • Raluca L spune:

    Asa imi doresc sa fac si eu cu baietelul meu cand va fi putin mai mare si sper sa aiba intelepciunea Sofiei si sa accepte atunci cand alt copil spune „nu”. Pe noi ne „strica” cresa, ca acolo este abordarea veche cu impartitul, dar pentru ca acelea sunt jucarii comune cred ca va face diferenta intre abordarea de la gradinita si abordarea mea din parc.
    Am insa o singura mica dilema. Citisem intr-o carte ca atunci cand se aplica metoda aceasta, de a lasa copilul sa decida, este bine ca in parc sa luam jucarii cu noi, pentru ca atunci copilul le poate folosi pentru a face schimb si a obtine mai usor jucariile altora, daca isi doreste. Pe de alta parte abordarea ta mi se pare buna, pentru ca se elimina unele frustrari inutile atunci cand alti copii vor jucariile copilului meu si el nu vrea sa le imparta.
    Cred ca voi incerca ambele variante si pana la urma va decide el daca vrea sau nu sa luam jucarii in parc. 🙂

    • Printesa Urbana spune:

      Nu e strategia mea asta, ci a Sofiei. Eu nu pot lua jucarii cu noi daca ea nu doreste, ce sa fac, sa i le leg de git? Unii copii vor sa ia jucarii, altii nu si nu cred ca parintele trebuie sa intervina. Sigur, ii explici mereu teoria, dar practica e la ei.

      • Robo spune:

        vezi ca am scris mai sus ca e strategia noastra, nu a ei :))
        dar stii tu mai bine, ca doar cu tine merge in parc, eu credeam ca tu i-ai zis sa nu ia jucarii. :))

        • Printesa Urbana spune:

          Eu o intreb dr fiecare data daca vrea sa ia o jucarie cu ea, de cele mai multe ori spune ca nu, uneori vrea dar ma pune sa bag jucaria in rucsac cind intram in parc, alteori o ia cu ea. Ea decide.

          • Liz spune:

            Eu as proceda altfel: i-as spune ca nici ea nu se poate juca cu jucariile altor copii ca poate nici ei nu vor sa imparta cu ea, doar sa le tina pt ei asa cum face si ea, de fapt. Poate ca oglindirea propriului ei comportament ar ajuta-o cu ceva.

  • Cristina spune:

    Dar ce o sa se intample cand va trebui sa imparta jucariile cu fratele ei?! Hmmm, la noi aici este problema. Avand gemeni, noi a trebuit sa impartim de la primul moment, burta mamei, apoi laptele mamei, mancarea, jucariile, camera, parintii, jocul. Eu nu le-am cumparat niciodata 2 jucarii identice tocmai pt ca mi-am dorit sa imparta. Si cred ca am reusit, cat de cat, mai avem uneori dezbateri pe tema, vreau si eu sa ma joc cu masina de pompieri! Mai avem una? Nu, insa poti sa il rogi pe fratele tau sa ti-o dea si tie sau sa va jucati impreuna. Cu vorba buna, uneori primeste masina, alteori plange ca nu i-o da si eu inventez alta masina minunata, sau alt joc la care sare sigur unul dintre ei sa se joace, daca nu amandoi lasand masina de pompieri singura. Si uite asa o luam de la capat cu noul joc care trebuie impartit! E frumos dar si atat de greu! Uneori imi vine sa cedez dar am invatat in timp ca numai vorba frumoasa are rezultat. Dar cel mai bine ma simt cand isi dau lucrurile si isi pun multumesc si isi dau un pupic. Asa i-am invatat sa se iubeasca, din prima clipa cand au avut contact. Astept si un articol pe aceasta tema!

    • nusch spune:

      Cred ca in cazul fratilor care vor simultan aceeasi jucarie nu exista solutie! Pentru ca, in functie de gradul de oboseala, de incapatanare, de determinare a fiecaruia dintre ei, s-ar putea ca, in momentul ala, in locul ala, sa nu existe nimic-nimic altceva care sa inlocuiasca jucaria cu pricina!
      Eu renunt, de cele mai multe ori, sa fac pe claunul si sa ofer 14.000 de jucarii in schimb, cand nici una nu e suficient de buna. Il consolez pe cel care o vrea si nu o primeste si astept sa le treaca. M-am obisnuit cu ideea ca suferinta unuia sau a altuia e inevitabila :-). Daca sunt prea obosita si tocita, s-ar putea sa plang si eu cu ei, si atunci incep sa rada, dupa un moment de soc :P.

      • Robo spune:

        cred ca cel mai rau intr-o situatie din asta e sa intervii, ca parinte, in favoarea unuia sau altuia. ca tu esti mai mare si el e mai mic, ca tu mai ai jucarii etc

        eu as lua in considerare sa iau eu jucaria care e marul discordiei, ca sa nu o aiba nici unul din ei. nu stiu daca e bine, doar as lua in considerare.
        si as mai lua in considerare sa-i las sa-si rezolve singuri conflictul, cel putin in parc noi acum facem, cand e Sofia vs alti copii.

        cea mai proasta solutie mi se pare sa intervii in favoarea unuia sau altuia. Nu ai cum sa eviti ca unul din ei sa creada ca e nedreptatit, zic eu.

        • Printesa Urbana spune:

          Cohen are o solutie misto cind copiii se cearta pe o jucarie: o fura parintele si fuge cu ea, iar copiii fug dupa el s-o recupereze, devenind astfel parteneri, nu adversari.

          • Adina spune:

            Ah!!! Uite la asta nu ma gandisem !!! O sa o aplic ca ma aduc uneori la disperare cu cearta pe jucarii: una mica capoasa de 2 ani si unul mare si plangaret de 4 ani care vor aceeasi jucarie in acelasi timp.

            Eu intervin in cearta asta cand se ajunge la smuls din maini. Si cum cel mare e mai mare si reuseste sa ia din mana … intervin. O fi bine .. nu stiu ..

  • vio spune:

    Intre 2 -3 ani este normal (zic ei, psihologii) sa nu stie /vrea sa dea jucariile, mai ales pe cele preferate. Si eu cred asta, sunt adepta ideii de a nu forta copilul, mi se pare horror aia cu „haide, da-I si lui, nu vezi ca-i mai mic” (inclusive cand al meu este cfel „mai mic” si alt copil e fortat de mama-bunica sa isi dea jucaria..) Nu o data am refuzat eu politicos, explicandu-i ca Andrei se descurca si cu refuzul copilului si ca nu doresc sa il forteze pe ala nimeni… As scrie mai mult, dar timpul e scurt acum, o sa las un link despre cum era la noi pe la 2 ani si 3luni; daca vei considera ca nu e cazul sa apara te rog sa il stergi tu.
    http://andreiulnostru.blogspot.ro/2014/04/bordeiuri-si-obiceiuri.html
    Dar acolo povesteam ce fel era la noi atunci.
    Acum e si mai bine, caci se apropie 3 ani.

  • Mari spune:

    Ce tare a fost faza de la final „Hai, imi dai?” :)) Frumos si simplu povestesti tu aici, eu ma inspir si imi fac cate o idee pentru viitor, cand o sa fie si a mea mai mare. Multumesc!

  • Ramona spune:

    Cu baietelul meu functioneaza metoda schimbului. Jucariile altor copii sunt tot timpul tentante si le cedeaza pe ale lui foarte usor daca primeste altele la schimb. In nici un caz nu le imprumuta daca nu obtine si el ceva si nici nu incerc sa il oblig.
    Incerc sa procedez la fel si acasa dar este foarte greu. Baietelul are trei ani dar mai am ai o fetita de 1 an si 2 luni si mi se rupe sufletul cand vad ca cea mica ramane mai tot timpul fara jucarii. Incerc sa nu ma bag intre ei, ii las sa isi rezolve singuri problemele si intervin doar cand situatia degenereaza dar vad ca pitica a invatat deja ca nu obtine nimic fara sa lupte.
    Au invatat amandoi sa faca schimb dar de cele mai multe ori jucaria ravnita e o tentatie mult prea mare si nu vor sa renunte la ea nici unul nici altul. Pe de alta parte pitica este interesata doar de masinute iar baiatul considera ca toate „otile” sunt ale lui.
    De multe ori sunt tentata sa ii iau apararea fetitei pentru ca e mai mica dar imi amintesc mereu ca mama si sotul meu fiind frati mai mari au suferit destul din cauza asta „da-i jucaria pentru ca e mai mic”. Si eu sunt sora mai mare dar eu eram mult, mult prea darnica cu oricine (nu e bine nici asa).
    De curand a inceput sa ii mai dea si ei cate o masinuta care nu ii mai place lui iar dulciurile si fructele le impart frateste.

  • Cristina D spune:

    In parc merge de obicei cu bicicleta si daca este ocupat cu altceva si alt copil o vrea, il intreb pe el si procedam in functie de raspunsul lui. Uneori vrea, alteori nu. Mai rar isi doreste jucarii de la alti copii. Surpriza a venit acum doua seri, cand am avut o vizita neasteptata si de fiecare data cand fetita (mai mica decat el cu un an) vroia o jucarie, el se ducea si i-o lua. Am inteles ca e pe terenul lui si am inceput sa il pregatesc pentru o intalnire cu mai multi copii sambata asta. L-am intrebat daca este dispus sa-i lase si pe ceilalti copii sa se joace cu jucariile lui, iar raspunsul a fost nu. I-am explicat ca nu i le ia nimeni de tot, ca s-ar bucura si ceilalti copii sa se joace impreuna. Asa ca i-am propus sa lasam doar o parte din jucarii, iar pe restul sa le strangem, doar ca rezultatul a fost ca vrea sa le strangem pe toate 🙂 Acum mai am doua zile la dispozitie sa ma gandesc la o varianta care sa-i convina si lui. Sigur, exista varianta extrema sa strang toate jucariile si apoi sa-i las sa-si inventeze singuri ceva, doar ca nu prea am unde sa depozitez atatea masinute&co. Ceva sugestii? Pana acum era fericit sa le arate copiilor veniti in vizita jucariile si sa se joace impreuna.

  • Cornelia spune:

    Referitor strict la „povestea” de la nisip:

    Putin cam bitchy Sofia (am ales expresia asta, caci in romana suna urat).
    Daca nu imi dai tu sa ma simt bine, ma voi duce la altul sa ma faca sa ma simt bine. Numai ca a tradus „simtitul bine” in „ne jucam frumos” – actiune bilaterala.

    Strategia asta, este intalnita (si din pacate are rata de succes buna) la barbatii, doritori de sex.
    Fara a o cere expres, femeia (se) daruieste…pentru a evita ca barbatul sa se duca la alta sa se „joace frumos”.
    Poate gresesc eu cu paralela asta… dar poate nu! 🙂

    In rest… lets be bitchy!

    • Printesa Urbana spune:

      nu cred ca a fost bitchy, ea nu a avut nici o intentie rautacioasa, pur si simplu i-a povestit planul ei, pe ideea ca toata lumea se joaca mai frumos daca se joaca la gramada. nu cred ca a gindit-o ca un santaj, ci pur si simplu ca o expunere de fapte cu avantaje si dezavantaje. ea voia sa se joace, nu sa o faca pe fetita sa se simta prost. si ce a spus ea e foarte adevarat, daca nu o primea fetita in jocul ei ar fi primit-o sigur altcineva, pt ca asa e, jocul in mai multi e mai placut. chestie cu care a fost de acord si fetita mai mare.
      sigur ca exista intotdeauna si posibilitatea sa privesti faptele copilului prin filtrul asta, al partii lor evil, ca manipuleaza, ca se prefac, ca sint bitchy. eu nu cred asta, nici despre copiii in general nici despre ai mei in particular.

      • Cornelia spune:

        🙂
        N-am pomenit de „rautacioasa” . Expresia mi-a venit in romana, echivalentul englezesc poate nu e potrivit.

        In primul rand, „strategia” ei este inteligenta.
        Nu a presupus ca POATE alta fetita o va accepta in joc fara sa aibe contribuitie „logistica”.
        A indus faptul ca SIGUR alta fetita o va accepta, daruindu-i jucarii.
        A indus faptul ca va ajunge la „jucam frumos” – cu altcineva.
        Nu este santaj, este o strategie usor manipulatoare… dar inteligenta.
        Esenta negocierii ei este – daca nu-mi dai tu, gasesc pe alta cu care o sa ma joc frumos.
        A prezentat un „avantaj” ipotetic… cu altcineva. nu i-a garantat un joc frumos cu fetita de la care cerea lopetica. Asta e frumusetea strategiei ei… 🙂

  • Elena spune:

    Eu daca as fi parinte m-as intreba: de la cine a invatat copilul meu, (Sofia) sa conditioneze asa de clar. Daca nu vrei sa faci asta … atunci o sa-ti fac asta! De la parinti?

    • Printesa Urbana spune:

      Hm… repet ce am scris si mai sus. Eu nu cred ca ea a conditionat la modul intentionat ceva, cred ca pur si simplu a gindit cu voce tare. Copiii au talentul asta, de a spune tot ce le trece prin cap si uneori asta are efecte asupra mediului. 🙂

      • Robo spune:

        am fi putut vorbi la modul teoretic de conditionare sau santaj daca Sofia ar fi fost intr-un raport de putere cu fetita respectiva.
        nu a fost cazul. ea a fost doar inventiva. nu a zis „daca nu faci asta o sa-ti fac asta” ci a zis „uite ce pierzi daca nu faci asta”, ceea ce e diferit.

        ca putea sa zica direct „daca nu-mi dai lopatica, te bat” si atunci era o cu totul alta situatie.

        mai departe: nu a mintit; nu a folosit forta; nu a facut nici un fel de presiune;

        doar a stiut sa vanda o idee, sa proiecteze in mintea celeilalte fetite o situatie in care amandoua ar fi avut de castigat.

        cu greu poate fi numita treaba asta conditionare.

        am scris la inceput ca am fi putut discuta de santaj doar la modul teoretic
        asta deoarece sper ca nu cere nimeni unui copil de 2.5 ani sa aiba constiinta morala – cu alte cuvinte, copiii inventivi pot folosi inclusiv strategii care daca ar fi folosite de un adult ar putea fi catalogate ca imorale, fara ca ei insisi sa fie imorali, pentru simplul fapt ca ei sunt, la varstele astea, amorali, adica nici buni si nici rai.

        desigur ca daca observ o asemenea strategie la copil, incerc sa o corectez, dar asta nu inseamna ca o consider manipulatoare sau rea.

        de exemplu a fost o vreme in care folosea tot felul de tertipuri ca sa nu doarma; eu o intrebam: tu ai facut pipi ca sa nu dormi? si ea zicea: da.
        eu ziceam: bine, dar te rog sa nu mai faci asta – daca nu vrei sa dormi, spune ca nu vrei sa dormi.

        • Elena spune:

          Robo noiembrie 6, 2014 la 3:57 pm

          am fi putut vorbi la modul teoretic de conditionare sau santaj daca Sofia ar fi fost intr-un raport de putere cu fetita respectiva.

          hmmm… conditionarea presupune neaparat raport de putere? eu nu cred asta.

          • Robo spune:

            pai da si tu un exemplu, na. nu vad cum pot conditiona pe cineva sa faca ceva daca nu am un anumit raport de putere cu el, o anumita posibilitate sa ii produc un confort sau un disconfort psihic sau fizic.

            uite ce zice un parinte mai jos:

            „Daca fetita ta Ioana de ex ar fi abordat-o pe fetita mea cu tactica asta “daca nu ma lasi sa ma joc, gasesc alta fetita si ma voi juca frumos cu ea” ar fi primit un reply de genul “pai du-te, ce mai stai? nu-i nevoie sa-mi spui mie ce vrei sa faci”

            uite eu de exemplu pot sa-ti spun tie pana obosesc ca daca nu-mi dai cheile de la masina ta (de exemplu), nu-ti mai raspund la comentariile tale urmatoare, ca pe tine nu te atinge cu nimic aceasta afirmatie a mea pusa sub forma de conditie.

            nu?

  • Anca spune:

    Sunt de acord cu tine. Ia, nu ia jucării în parc, le împarte sau nu, treaba copilului, dar uneori părintele ar trebui să intervină. Văd copii jucându-se cu multe jucării sus, la tobogan. Copilul meu nici nu are loc să treacă de ei pentru a se da pe tobogan și fiind mic, bineînțeles că vrea să le ia jucăriile. Și aud discursul părinților „dacă vrei, împarți cu bebe, dacă nu, nu“. Ideea e că nu ar trebui să se joace cu jucării în tobogan blocînd astfel trecerea și creând frustrări celor mici. Părintele ar trebui să îi explice că se poate juca în alt loc.

  • Andreea C spune:

    Cred ca am mai citit la cineva pe blog o poveste de genul,dar un pic diferita. Tot asta era ideea: daca ar veni un necunoscut ,sau chiar un amic, si ti-ar cere masina ,i-ai da-o?Atunci eu de ce sa imi oblig copilul sa dea ceva daca nu isi doreste? Fetita mea are 1 ani si aproape 7 luni. E darnica doar cand vrea ea si nu o oblig eu. Momentan nu vorbeste,stie doar cateva cuvinte..dar cand vrea ceva,afla tot blocul sau parcul.. De exemplu in parc daca vrea o jucarie a unui copil si nu o poate avea,incepe sa planga. Tot timpul parintii isi obliga copiii sa i-o dea si mie nu imi place. Nu accept sa primeasca nimic daca acel copil nu doreste sa ii dea. Ca sa evit, o iau de acolo si mergem si ne jucam amandoua,ii distrag atentia prin alte jocuri.

  • AlinaD spune:

    La noi situatia sta cam asa: in momentul acesta nu vrea sa ia jucarii in parc decat rar si doar atunci cand e vorba de jucarii pentru nisip. Nu le ia in parc pentru ca nu vrea sa le imparta cu altii. In parc merge sa se joace cu alti copii si jucariile lor, daca acestia doresc sa le imparta. Nu face circ, nu a luat niciodata jucariile altor copii din mana. Eu cred ca pur si simplu in acest moment nu este pregatit sa imparta lucruri cu copii pe care nu ii cunoaste. N-am mers foarte mult nici pe ideea schimbului pentru ca a incercat de cateva ori (din initiativa lui) dar fara mare succes. In plus, mi-as dori sa invete sa dea doar pentru a ii face celuilalt o bucurie, nu ca sa primeasca inapoi ceva. Are 4 ani si 5 luni si cred ca usor usor va invata ce inseamna sa fii altruist.

  • Meg spune:

    Mi se pare foarte frumos si corect ce povestesti tu si ma regasesc iar foarte bine in relatarile tale, doar ca rezultatele mi se par foarte, foarte variabile, in functie de temperamentul copilului.

    Eu am 2 copii: al’ mare care a impartit spontan, de mic, nu a smuls NICIODATA jucaria unui copil din mana si cea mica, educata de fix aceiasi parinti dupa fix aceleasi principii, dar care ia jucariile altor copii (uneori cu forta, daca primul raspuns la intrebarea „imi dai si mie?” este nu) si care imparte cu greu jucariile ei.

    Ma intreb asadar in ce masura conteaza felul in care ii crestem versus pornirile lor innascute (cel putin la capitolul share-uit jucarii). Poate ca in cazul meu e vorba si de primul nascut vs. al doilea nascut, chiar nu-mi dau seama.

    • Printesa Urbana spune:

      cu siguranta conteaza si zestrea genetica.

    • claudia spune:

      Eu cred asa ca si Printesa ca genetica are un cuvant de spus aici, dar nu uit nici modalitatea in care ati gestionat ca parinti relatia dintre ei doi. Adesea cel mare e orientat inspre a ceda in fata celui mic, in timp ce micutul e deprins sa obtina ceea ce doreste. Poate nu e si cazul vostru, insa se intampla nu o data ca parintele sa nici nu constientizeze anumite nuante de comportament care fixeaza de fapt si mai temeinic atitudinile copiilor…

  • lia spune:

    Si la noi e aceeasi democratie….ambii isi iau cu ei afara ce doresc, daca doresc, cu promisiunea ferma ca nu voi ajunge sa le car eu daca se satura de ele. De regula, promisiunea o respecta, mai sunt si situatii cand, nu din reavointa, uita ca mi le-au dat mie in grija ca sa joace alte jocuri si ajung eu sa le car inapoi acasa, ceea ce nu ma deranjeaza decat daca mai am si 3 plase de la piata cu fructe si legume.
    De mici i-am lasat sa decida ce, cand si cu cine doresc sa se joace si evident, la fel, cand, cu cine si daca, sa-si imparta lucrurile. Observatiile unora dintre parintii „lezati” facute cu voce voit tare ca sa aud si sa ma simt, de genul „lasa daca nu vrea sa ti dea, o sa se joace singur/a, ca e zgarcit/a”…. le-am ignorat si am dat de inteles si copiilor mei ca le pot ignora. Interventiile agasante, insistente sau brutale ale altor copii mai mici sau mai mari le-am urmarit cu atentie si i=am lasat pe ai mei sa le descurce pana in momentul cand devenea periculos pentru siguranta lor fizica. Ai mei nu rezolva problemele cu palma, cu urlete sau alta forma de violenta fizica sau verbala. In schimb fiindca vorbesc de f mici bine, stiu sa isi impuna raspicat punctul de vedere.

    Daca fetita ta Ioana de ex ar fi abordat-o pe fetita mea cu tactica asta „daca nu ma lasi sa ma joc, gasesc alta fetita si ma voi juca frumos cu ea” ar fi primit un reply de genul „pai du-te, ce mai stai? nu-i nevoie sa -mi spui mie ce vrei sa faci” 🙂

    Copiii sunt surprinzatori intradevar, sinceri si spontani, egoisti exact atat cat trebuie.
    Si ai mei isi cauta companie alaturi de copilasi mai mari cu 1-2 ani decat ei, au indurat si ei respingeri, stiu cand sa se retraga, nu sunt insistenti si stiu sa comunice frumos ce doresc.

  • Geanina spune:

    Eu sunt de acord cu neimpartitul, cu conditia sa imparta acasa intre ei (am 2 copii, de 2 si 3 ani 🙂 ). Si, la fel, daca invita alt copil la ei acasa se impune sa sejoace impreuna cu jucariile, nu sa-si aduca bietul invitat de acasa. Au, totusi, voie sa „ascunda„ jucariile pe care nu vor sa le imparta, inainte de venirea invitatului.
    In parc, la fel, pot sa nu imparta jucariile, dar cand vine vorba de leagan, e limitat. Leaganul nu e, practic, al lor si daca si alti copii vor sa se dea nu pot sta ai mei pe vecie acolo. Leaganul e obligatoriu impartit.

  • Raluca G spune:

    Noi locuim in Danemarca si nu am avut parte până acum de astfel de experiente. Am o fetita de 4 ani si atunci când mergem in parc copii nu vin cu jucării de acasă ( iar zona cu nisip are lopatele si tot ce ii trebuie puse de primarie). Astfel copii se joacă împreună si nu au motive de ceartă. Cand mergem la play date la cineva acasa stie ca jucariile apartin acelui copil si dacă vrea să împartă bine dacă nu, tot bine. Iar la grădinița ii învăta din prima zi că trebuie să stea la rând, dacă mai multi copii vor să se joace cu o anumită jucărie ( de obicei interesul e mare pt cele noi) trebuie să astepte până ii vine rândul.
    Am văzut saptamana trecută 2 băieti la grădinița care au început efectiv să se bată de la o jucărie, atunci una din educatoare i-a luat pe amândoi cu calm in brate si i-a dus intr-o camera separată. Au stat 10 min acolo toti 3, nu stiu ce le-a explicat educatoarea dar când au iesit amândoi băietii erau fericiti si se jucau împreună. Deci se poate cu calm si cu zâmbetul pe buze

  • Cristina spune:

    Eu cred ca este foarte important sa invatam copiii sa imparta si sa fie empatici, insa neavand copii, nu stiu de la ce varsta pot intelege. Parintii mei de mica mi-au explicat ca sunt copii care nu au o situatie materiala buna, niciodata nu m-au fortat, dar mereu am fost foarte generoasa. Orice primeam imparteam cu ceilalti copii, cu membrii familiei…daca primeam o ciocolata o despachetam si ii serveam pe toti din preajma mea, daca mama gatea ceva bun, gen gogosi, imi punea intr-o punga si ma trimitea afara sa le dau la toti copiii, imi dadeau ai mei cand mergeam la scoala caiete, creioane, etc in plus ca sa le dau celor 2-3 colegi de clasa care erau foarte saraci. Tin si acum minte si imi dau lacrimile cand in copilarie, o prietena care era saraca a vrut sa se joace cu alte 2 prietene
    pe paturica lor cu papusile pe care le aveau, iar ele i-au zis ca daca le da para ei sa o manance, o lasa. Fata le-a dat para din buzunar, ele au mancat-o si apoi au alungat-o. Toate aveam cam 5-6 ani si m-a marcat foarte mult intamplarea.

  • Rox spune:

    Mi-a ramas in minte un episod de cand eram mica si am fost cu parintii in vizita la niste prieteni de-ai lor care aveau o fata cam de-o varsta cu mine pe care nu o cunosteam (eram undeva prin clasele primare, deci nu chiar copii mici). Cat am stat cu fata aia in camera ei, n-am avut voie sa ma joc cu nimic-nimic. Cum incercam sa pun mana pe vreo jucarie mi-o smulgea din mana. Cum intrebam ce e cutare joc pe care il vedeam prin camera, zicea ca nu ne putem juca cu el. Practic am stat pe pat si m-am uitat la jucariile ei ca la o vitrina. Nu mai tin minte daca parintii au intervenit cumva, e posibil sa ma fi plans la ai mei si ei sa-i fi spus parintii ei sa se joace cu mine ca sunt musafir, dar cert e ca nu m-a lasat sa ma joc cu nimic.
    Morala 1: Daca aveti play dates, ganditi-va si la celalat copil, cel invitat. (La mine nu a fost play date, practic m-au luat cu ei in ideea ca vor se intalneasca cu respectivii care au o fata si sigur ne intelegem. Well, supriza!) E frustrant sa vezi o camera plina de jucarii noi si sa nu pui mana pe nimic, indiferent ca ai 3, 7 sau 9 ani, atata ca la 9 poate ca nu urli ca la 3. Mai bine nu-l chemi daca stii ca propriul copil nu e dispus sa imparta nimic.
    Morala 2: cred ca e bine de facut diferenta intre copiii din parc si prietenii copilului pe care acesta ii cunoaste si cu care se joaca frumos de obicei. Eu n-am patit cu prietenii cu care ma jucam constant acasa la noi sau la ei sa nu ne impartim orice jucarie. Cu cei straini eram si eu mai reticenta chiar si cand am crescut.
    Ca tot se face paralela asta – ca vine nu-stiu-cine si-ti cere rochia / poseta / masina. Daca o prietena vede o rochie de-a mea pe care i-ar placea sa o poarte la un eveniment si mi-ar cere-o, i-as imprumuta-o cu draga inima. Daca mi-ar cere-o vecina de la 2 cu care ma intersectez pe palier ocazional si habar n-am cum o cheama, nu i-as da-o. Componenta afectiva cred ca are un rol foarte mare in altruism / egoism.

    • Printesa Urbana spune:

      Noi cind avem musafiri, avem aceasta regula: Sofia isi alege o singura jucarie pe care poate sa n-o imparta, restul sint cu acces liber (din nou, e strategia ei, ea a ales sa faca asta). Evident, de cele mai multe ori copilul invitat vrea fix ce nu are voie si se lasa cu scandal, dar uneori functioneaza si se joaca frumos impreuna.

  • Rox spune:

    Dar de ce ramane la vedere jucaria care e off limits?
    Eu imi ascundeam jucariile pe care nu voiam sa le impart cu altii; daca nu stiau de ele, zero motive de scandal. Aveam unele care erau disponibile pentru oricare copil si altele cu care aveau voie doar alti 2 copii (ai prietenilor parintilor mei cu care ma jucam des) si pe care le ascundeam cand eram mai multi. Noi eram mai maricei cand faceam asta. Daca ar fi copilul mai mic si nu s-ar gandi singur i-as spune eu ca e ok sa nu imparta X jucarii, dar atunci le punem in dulap cat e celalalt copil in vizita, iar daca le scoate sa fie pregatit sa le imparta.

    PS. Am vazut ca a mai scris cineva mai sus – nici eu nu mai am casuta aceea in care sa bifez sa primesc pe mail comentarii noi.

  • Minunat ! Asta este de fapt prima lectie de umanism pe care o putem oferi copiilor nostri !

  • claudia spune:

    Eu cred ca desi fiecare copil vine cu propria sa genetica si are propria sa individualitate, in mare masura este de fapt oglinda parintilor sai. Daca eu ca mama am rezerve in a imprumuta sau a darui, insa fac totusi acest lucru pentru ca m-as jena sa fac altfel, mai devreme sau mai tarziu voi transmite si copilului acest model(nu mai zic despre situatiile in care chiar nu imprumut, acolo modelul oferit e clar). In ce ma priveste, nu astept ca prietenele sa-mi ceara imprumut bani, lucruri din dulap haine, carti, etc, pt ca vad bine cand situatia lor e dificila, si ma ofer cu drag, n-as suporta ideea ca vreuna din ele isi zornaie maruntisul pe fundul posetei sa cumpere stricul necesar , in timp ce eu am un surplus in sertar, sau ca-si prioritizeaza mereu familia financiar vorbind, iar la ea ramane mereu pe ultimul loc. Iar daca o cunostinta mai putin apropiata mi-ar cere ceva , as oferi astaptand sa vad daca imi confirma asteptarile(si se comporta elegant, restituind la timp, etc), in caz contrar desigur incetand si eu bunavointa. Eu stiu ca toate aceste lucruri le voi transmite fetitei mele, asa dupa cum si mama este un model de generozitate care nu asteapta niciodata sa-si ia revansa de la cei fata de care este generoasa. Iar strict privitor la decizia copiilor de a nu-si duce jucariile cu ei afara, special ca sa nu le imparta: desigur, a forta, a obliga nu e o solutie, dar ca mama, as puncta cu consecventa ca e corect ca orice pretentie ai fata de altii, sa ai si fata de tine, ca daca astepti ceva, trebuie sa incepi prin a darui, a imparti, a impartasi…Desigur, egocentrismul copiilor mici este perfect normal, dar aici e rolul meu ca mama de a nu astepta ca pe masura ce trece timpul sa se”vindece”de la sine, ci de a povatui, de a oferi exemple, repet, nefortat, neagresiv, ci cu blandetea pe care o mama stie sa o gaseasca. Eu cred ca un comportament exersat suficient de indelung(de ex. unul mai degraba egocentric) are sanse destul de semnificative sa se fixeze, iar ulterior, crescand si invatand”lectia sociala”, doar din politete sa exerseze generozitatea. Insa niciodata in acest caz aceasta nu-i va aduce bucuria si implinirea pe care ti-o poate aduce generozitatea reala, aceea construita picatura cu picatura, povata cu povata, deprinsa inca din anii foarte timpurii. Iar spre final de adolescenta, cand personalitatea va fi conturata, sunt cum ziceam sanse extrem de mari ca parintele si copilul sa impartaseasca acelasi mod de a vedea generozitatea, si datorita subiectivismului nostru urias in ce ne priveste pe noi si copiii nostri, sa conchidem:”e bine, e exact asa de generos cum stiam eu intotdeauna ca va fi”.
    PS. Printesa, ai putea fi un bun psihoterapeut, finetea si puterea ta de analiza mi se par speciale;e minunat ce-ai reusit sa faci cu vorbele tale in spatiul acesta care azi e al nostru si al tau deopotriva. Suntem aici ca si-n Poiana lui Iocan, in care toti avem pareri, invatam unii de la altii, si crestem impreuna 🙂

  • Raluca spune:

    Offf…nu stiu daca mai citește cineva comentariile să îmi dea un sfat. Sofi a mea nu împarte. Nimic 🙁 Nu stiu de cand a început. Mai mica fiind nu erau probleme. Pe la un an si ceva împărțea doar cu cine voia, sau de gura noastră lasa pe toți să se joace cu jucariile. Dar mai aproape de 2 ani nimic. Nici nu vrea altceva de la alti copii. Doar cand seamana cu ceva de al ei dar ii amintesc ca avem si noi acasa. Cu jucariile o rezolvam noi, marea problema e in parc unde nu vrea sa imparta leaganul sau topoganul…sa se dea pe rand cu alti copii. Doar ea. Daca vine altul sa tipe si nu intelege oricat i as explica. Pana la urma o iau urland de acolo, nu stiu cum sa procedez. Educatoarele spun ca la gradi nu face asa, lucru ce se schimbă de cum intru eu pe poarta. Tipa ca in parc si greu se lasa convinsa sa lase si alti copii sa foloseasca leaganele. Mie mi se pare ca asta se intampla chiar de cand a inceput gradi, ma gândeam ca acolo imparte tot cand i se cere si in preajma mea isi schimba comportamentul in ideea ca ii iau „apararea”? Am zis ca poate mai trece timpul si se schimba lucrurile dar e frustrant si pt mine si pt ea orice iesire in parc 🙁

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *