Totul contează. Nimic nu contează

Mă plimb cu Ivan în brațe sa adoarmă. E lipit cu totul de mine, opt kilograme de băietel blond perfect, lipite de sufletul meu. Cu mîna de dedesubt mă ține de mîna cu care-i susțin fundul, cu cealaltă mînă mă ține strîns de claviculă ca de un mîner. Capul lui e sus pe umărul meu, îmi respiră pe obraz. Eu lui la fel. Mă plimb aşa pe întuneric, ca în fiecare seară. El adoarme în cîteva minute, pipăindu-mă, mormăindu-mi, respirîndu-mă. Eu mă gîndesc la el mergînd cu ochii închişi printre mobilele pe care le ştiu pe de rost. Mă gîndesc la el şi la ea. Oare fac bine ce fac?

Observ ce impact mare au asupra Sofiei unele cuvinte din cărțile pe care le citim împreună. Replici aparent banale pe ea o mişcă, o schimbă, le repetă, le cere explicate de zeci de ori. De-asta mi-e teamă să pun pe hîrtie cărțile pentru copii care înoată în capul meu: cine ştie cum cuvinte care mie mi se par inofensive în poveste ajung să sperie sau să tulbure cumva spiritul atît de impresionabil al unui copilaş? Încă nu ştiu să depăşesc teama asta.

Totul contează atît de mult pentru ei… Şi uneori chiar nu-mi dau seama dacă fac bine ori ba. În multe cazuri reuşesc să mă detaşez si să mă privesc din afară. Ca atunci cînd ții în brațe copilul şi ți se pare că are o poziție ok, dar cînd te uiți în oglindă vezi că de fapt copilul stă cu coloana strîmbă şi picioarele răstignite dubios. Fac deseori asta în relația cu cei din jur. Mă privesc din afară. Citesc de cîteva ori mesajele pe care le trimit, sînt atentă la lucrurile pe care pe spun.

Cînd e vorba despre cum mă port cu copiii, mi-e greu să mă detaşez la fel. Sigur, sînt empatică, fac asta foarte uşor deja, mereu mă pun în pielea lor şi încerc să înțeleg care e nevoia lor în momentul cu pricina. Merge foarte bine, reuşesc să rămîn calmă, atentă, prezentă cu ei aproape tot timpul. Dar niciodată nu-s sigură că am făcut ce trebuie azi, că nu mi-a scăpat ceva esențial, că poate le-am creat, fără să vreau, o amintire dureroasă.

Ştiu, teoretic, cîtă vreme se simt iubiți, acceptați, respectați, protejați, ar trebui să fie bine. Practic, totul contează. Iar eu sînt doar un om. Mă enervez, obosesc, am nevoie de pauze. Le spun şi lor asta, vreau să ştie, să înțeleagă, să ierte.

Îmi doresc mult ca ei să crească echipați cu tot ce le trebuie să fie fericiți, siguri pe ei, liberi, sănătoşi. Şi să ne iubească, pe mine şi pe tatăl lor. Îmi doresc atît de mult asta încît nici nu-mi pot imagina alt scenariu. Ştiu, eu şi toți ceilalți părinți din lume.

Mă plimb pe întuneric. Mă dor mîinile şi capul. Ivan a adormit de mult.

Da, cred că o să ne fie bine. Îmi zîmbeşte moale. Chicoteşte în somn şi mă strînge mai tare de oase.
– Auuu, iubitul meu de mici dimensiuni, mă doare…

shutterstock_241489291

Sursa foto: bebeluș adormit, via Shutterstock.com

11 Comments

  1. Ioana, din ce scrii este evident că faci tot ceea ce depinde de tine şi cum poţi mai bine pentru a le fi lor bine. Mi-am adus aminte acum de postarea cu „Mama Una”… 🙂 Da, cred că faci bine 🙂 Pentru că-ţi pasă, pentru că te informezi, cauţi, încerci şi când nu iese mai încerci de zece ori.
    Şi dacă pe undeva greşeşti, Sofia şi Ivan te vor ierta. Fiindcă din iubire vine iertarea 🙂

  2. Ce frumos ai spus-o! Da, clar, noi mamele cred ca ne punem mereu intrebari de genul asta. Si eu am o problema cu coloana lui, mereu ma gandesc daca il tin in brate suficient de corect incat sa nu ii afecteze pe mai tarziu. Si vorba ta.. e asa usor sa impresionezi un copil si cuvintele tale sau gesturile tale sa il marcheze intr-un mod in care nu ne asteptam. Eu una deja vad ce reactii starnesc la Victor cantecelele mele despre el, cum rade cand isi aude numele. Toata ziua mai inventez cate un cantec in care el e subiectul principal ( vechile pasiuni nu se dezmint usor in cazul meu).

    Si inca ceva ce vreau sa iti spun dar nu are neaparat legatura cu subiectul : cand am timp eu mai citesc din postarile tale vechi, in ordine cronologica. Vroiam sa iti spun ca imi place tare mult si de tine cea fara copii, ma faci sa imi amintesc de mine tot asa, inainte de sarcina. Bineinteles si cea cu cei doi minunati imi place la fel de mult, mai ales ca prin prisma experientei tale ne poti ajuta si pe noi, cele mai neexperimentate.

  3. Știi foarte bine că nu există nimic perfect pe lumea asta dar mai mult decât dai tu copiilor tăi sigur nu poate să fie. Dragostea lor o să-ți vină înapoi dar să nu te aștepți să fie la fel de intensă ca cea pe care o împarți tu lor. Știu că știi dar de fapt doar îți imaginezi, e exact așa cum îți închipuiai sentimetul matern. Credeai că îl înțelegi dar până nu te lovește direct în inimă nu îi vezi amploarea.
    Poate sunt cam încâlcită dar ceea ce vreau să spun este că nimeni nu învață din experiența altcuiva ci doar din cea proprie.

  4. Ana-Maria

    Printesa, eu cred ca esti o mamica minunata. Si mai cred ca toti gresim, de multe ori fara intentie sau fara macar sa ne dam seama. Dar asta e uman, asta ne face sa fim cine suntem. Si nu doar propriile greseli, ci si greselile celor din jur ne construiesc. Oamenii frumosi se gandesc la consecintele faptele lor, au puterea sa ceara iertare atunci cand este cazul, si cel mai important, trebuie sa se ierte pe sine. Eu cred cu tarie, ca este in regula pentru un copil sa observe greselile parintilor. Sa observe adultul, care atunci cand greseste recunoaste, care face o schimbare pentru a fi un om mai bun, indiferent de varsta.
    Cati dintre noi au avut norocul de parinti care sa isi recunoasca greselile? Probabil exista cazuri, dar sunt convinsa ca nu multe. Care este consecinta? Am devenit adulti, dar sufletul nostru sufera cumplit cand gresim, sufletul nostru se perpeleste si se zbate in neliniste si neincredere atunci cand luam decizii, din teama de a nu gresi.
    Parinti, bunici, bone, profesori, oameni care aveti contact cu copiii sub orice forma, va rog sa incercam sa schimbam ceva, sa crestem adulti sanatosi. Sa aratam ca e natural si uman sa mai si gresim, sa aratam cum recunoastem si ne indreptam atunci cand o facem. Astfel, atunci cand inevitabil vor gresi si ei, vor stii sa nu isi pedepseasca sufletele, vor stii sa recunoasca, vor stii sa se intrepte si sa faca cum e mai bine pentru ei si cei din jur.

    Printesa, cand voi avea un copil, i-as citi cu mare drag povesti scrise de tine. Sper sa oferi copiilor aceasta ocazie, sper sa nu lasi o teama sa opreasca atatea zambete curate, care s-ar asterne seara pe chipurile lor, la auzul glasului obosit si cald al mamei care ii asterne bland una din povestile tale.

  5. Simona

    Draga Printesa, cuvintele tale sunt pline de dragoste curata, de emotii pozitive, de invataturi necesare. Mi-ar placea tare mult sa vad ca te-ai hotarat sa dai spre tipar toate aceste bogatii. Este de admirat calmul si intelepciunea cu care iti cresti copilasii. Sunt sigura ca va vor iubi si se vor iubi intre ei,pentru ca sunteti o familie minunata.

  6. Cred ca trairi din astea au toate mamele. Si pana la un punct sunt bune si sanatoase cumva. Doar sa nu depasim „granita” si sa trecem in extrema cealalta, obsedate de a fi perfecte si transformandu-ne in robotei. Pana la urma, copiii sunt mai puternici decat lasa sa se vada – si decat ne place noua sa credem. Si cred, cu tarie chiar, ca ai nostri copii nu au nevoie de parinti perfecti si atitudini perfecte si vieti perfecte (perfectiunea asta e asa o corvoada uneori…) E suficient sa fim autentici. Sa fim noi, cu bune si rele. Sunt sigura ca o sa va/ ne fie bine. Asa cum o recunosti si tu 🙂 Hug virtual

  7. Foarte sugestiv titlul, asa e, totul conteaza, doar ca nu mai conteaza mai nimic din ce stiai inainte de bebe 🙂 Cand esti mamica totul ia alte dimensiuni, analizezi lucruri la care nu ti-ar fi trecut vreodata prin cap ca trebuie facute, ca exista sau ca trebuie planificate 🙂

  8. Iulia

    Am empatizat cu fiecare cuvant din aceasta postare. aceleasi ganduri am si si eu in minte. Imi doresc zilnic sa nu gresesc si sa empatizez cu fetele mele.

  9. Tatiana

    Vom avea o confirmare in câțiva ani peste 10, si peste 20, 30 … când vor povesti intamplarile prin ochii lor … da totul contează.

  10. Isabella

    Eu te citesc si te admir tocmai pt ca mereu mi-ai dat impresia ca ești o mama dezinvolta , care face tot pt ai ei copii, care se informează dar care nu duce la extrem chestia asta cu a fii părinte ! Nu mică mi-a fost mirarea cand am citit articolul tău…. E de înțeles sa te intrebi dacă ceea ce faci pt puii tai e bine , dar in nici un caz sa analizezi si sa iei la puricat fiecare gest si fiecare vorba a ta! Tind sa cred ca ești o mama extraordinara, si ca atât Sof cât si Ivan or sa crească si or sa fie niște oameni liberi si frumoși !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *