Respectul funcționează în ambele sensuri

Acum o lună (sau poate a fost acum un an, la cum zboară timpul şi la cît sînt de praf de oboseală chiar nu pot fi sigură de nimic zilele astea) vă povesteam despre o nouă regulă pe care o implementăm cu Sofia pentru a o învăța că nu e ok să ne întrerupă cînd vorbim și cum să procedeze cînd are ceva important și urgent de comunicat în timp ce persoana cu care are treabă e deja în mijlocul altei conversații (articolul e aici). Ideea am preluat-o dintr-un articol în engleză, acesta. Pe scurt, ideea e că atunci cînd vrea să spună ceva cuiva care deja vorbește cu altcineva, copilul pune mîna pe tine, iar tu pui mîna pe mîna lui ca să-i arăți că ai înțeles și că imediat ce vei face o pauză în conversație, îl vei lăsa pe el să spună ce are de spus. Elegant și eficient, mi s-a părut mie, am trecut la implementat cu Sofia și merge binișor, țin să raportez.

În comentariile voastre la articolul meu am aflat de existența unei replici la articolul în engleză, o puteți citi aici. Și pentru că am văzut că multă lume îl recomandă pe acest al doilea articol în ideea că uite, dacă nu-l lași pe copil să te întrerupă îi frîngi aripile și-i ucizi entuziasmul, aș vrea să discutăm acest al doilea articol. Eu cred că un copil de minimum trei ani e perfect capabil să înțeleagă de ce nu e ok să întrerupă alt om care vorbește (adult sau copil) fără ca asta să-i frîngă ceva în mod special. Copiii mai mari pot înțelege chiar mai uşor, dar trei ani mi se pare o vîrstă bună pentru a prezenta copilului un set de reguli care țin de respect, bun simț şi trai în societate. O să iau pe rînd afirmațiile din text și le discut, apoi vă invit și pe voi s-o faceți, dacă vi se pare interesant.

„Cu mîna pe mîna mea, aşteptînd să îi dau cuvîntul, Margo părea disperată. Aştepta răbdătoare 1 minut sau 2 să-mi termin conversația stupidă de adult. Iar eu îmi simțeam sufletul zdrobit”, povesteşte autoarea despre consecințele implementării noii metode în familia ei.

Recapitulăm acțiunea. Părinții discutau ceva cu alți adulți. Copilul de 4 ani jumătate voia să spună şi el ceva, dar a fost rugat să aştepte să-i vină rîndul. Vreme de 1 minut sau poate oh doamne 2 minute de aşteptare cruntă, micuța a fost disperată, iar mama ei, cea care o obliga la această sinistră amînare, simțea că moare de tristețe şi de milă.

Conversația adulților era cu siguranță stupidă, că doar adulții în general sînt nişte ridicoli și niște irelevanți, iar ce dorea să spună copilul de 4 ani era absolut fără îndoială ceva esențial pentru ca universul să continue să existe. Sînt sigură că există studii de necontestat care arată că 9 din 10 copii puşi să aştepte 1 minut înainte să postuleze că vor să îşi dea jos căciula au suferit leziuni cerebrale severe şi au avut nevoie de terapie ca adulți să depăşească trauma.

Fetița aproape că a murit de disperare pentru că a fost rugată să nu întrerupă şi să aştepte nu trei ani, ci 2 minute. Iar mama ei, de milă şi ruşine, a ştiut sigur că e un părinte rău. Cum doamne iartă-mă să pui un copil să aştepte? Mă mir că n-au raportat-o la Protecția Copilului pentru abuz. Ea sigur se simțea ca o agresoare. Auzi, să pui copilul să aştepte UN MINUT…

Mergem mai departe.

„Cînd i-am spus că acum e rîndul ei să vorbească şi am întrebat-o ce voia să-mi spună, mi-a răspuns că a uitat”.

Ah bun, deci nu era deloc important ce voia să spună, ce bine, să lăsăm adulții să-şi continue conversația stupidă.

„Alteori îmi spune, dar observ că nivelul entuziasmului ei a scăzut considerabil”.

Mda, şi cum entuziasmul unui copil e ca un fel de aer aşa, a i-l tăia ca să ți-l păstrezi pe-al tău e dovada clară că eşti un părinte de doi lei şi nu trebuia să te reproduci. Ca să nu mai zic că sînt destul de sigură că entuziasmul lui Margo a crescut la loc în următoarele cinci minute dintr-un motiv oarecare. Așa-s copiii, se dezamăgesc ușor, le trece imediat.

„Era faptul că ea dorea să mă întrerupă la fel de important ca şi conversația mea stupidă de adult? ” se întreabă autoarea.

Depinde, îmi permit eu să răspund. Dacă discuțiile tale sînt într-adevăr aşa stupide (ale mele de exemplu nu sînt), iar copilul vrea să-ți spună că la 15 cm în spatele vostru se află un leu flămînd, da, atunci întreruperea ei e importantă şi trebuie încurajată. În majoritatea cazurilor însă, oamenii discută despre lucruri care îi preocupă, oricît de stupide le-ar considera alții, iar ce are copilul de comunicat chiar poate să mai aştepte 1 minut. De ce dacă ea are 4 ani şi eu 30, orice vorbesc eu cu un adult e stupid, şi orice spune ea e ultra relevant? Copiii vorbesc mult, despre toate, și cel mai adesea întrerup de dragul de a întrerupe.

„Cine are o capacitate mai mare de a aştepta, un copil sau un adult?” se întreabă autoarea, pentru a ne oferi un nou argument cu prilejul răspunsului.

Adultul, dar asta se întîmplă pentru că el a învățat să aştepte. Cum oare a învățat asta? Aşteptînd. Va învăța şi copilul asta imediat ce îi dai ocazia. Dacă niciodată nu trebuie să aştepte pentru nimic pentru că eşti genul de părinte care-şi creşte copilul într-o realitate paralelă complet lipsită de frustrări, va ajunge un adult cu capacitate minimă de aşteptare, adică un neadaptat. În general în viață e nevoie să aştepți după lucruri: lift, autobuz, salariu, femei, rîndul de a vorbi. Iar asta se învață de mic, cînd părintele te pune să şi anume aştepți.

„Durează atît de puțin sā răspunzi unui copil care vrea să îți spună ceva! 1-2 secunde, îi spui Daaa, am văzut sau Supeeer şi gata, copilul se întoarce la ale lui şi tu îți poți continua conversația de adult”, continuă autoarea.

Sigur, asta dacă nu cumva am uitat ce voiam să spun. Plus că mi-a scăzut de tot entuziasmul acum, nu mai am nici un chef să revin la conversația mea stupidă. Şi cu adultul cu care vorbeam eu cum rămîne? El nu trebuie să aştepte 1-2 minute pînă vorbesc eu cu copilul, disperarea lui nu contează? Doar pentru că ne aflăm pe planetă de mai mult timp înseamnă că orice mormăit al unui copil de 4 ani e mai important decît orice am avea noi de spus?

„Iar cînd mă ține de mînă aşteptînd s-o ascult, eu oricum nu sînt atentă la ce spune celălalt adult, pentru că mă gîndesc fără să vreau la ce voia ea să îmi spună. E mult mai complicat să o pun să aştepte decît să o las să mă întrerupă, să îi răspund şi gata”.

Asta pentru că autoarea probabil nu-şi cunoaşte copilul. Și e și cam nesigură pe ea ca părinte. Eu pot intui în majoritatea situațiilor cam ce vrea să îmi spună Sofia şi în 99% dintre situații e ceva ce poate aştepta cel puțin 5 minute. Şi nu, nu mă perpelesc de curiozitate în timp ce ea aşteaptă să vorbească, iar eu discut cu adultul. Eu chiar discut cu adultul şi sînt atentă la conversația noastră, chiar dacă vorbim lucruri stupide.

Ca să nu mai zic că dacă îi spui copilului că e ok să te întrerupă, apăi o s-o tot facă. Din minut în minut. Copiii au mereu ceva foarte important şi urgent de comunicat. Iar în creierul tău va fi varză şi n-o să mai ştii cum îl cheamă pe adultul cu care discuți şi ce naiba ți-a trebuit să te vezi cu el că oricum nu puteți duce o frază la bun sfîrşit. Dar hei, orice sacrificiu merită numai să nu mai vezi disperarea de pe chipul copilului pus să aştepte un minut.

„Cînd vor să spună ceva, copiii vor s-o spună ACUM! nu peste 30 de secunde sau peste 5 minute. Entuziasmul lor trăieşte în prezent” declară autoarea.

Nu ştiu cum e la voi, dar şi entuziasmul meu tot în prezent trăieşte. Nu prea am simțit entuziasm pentru ieri. Şi în general cînd mă pornesc să spun ceva, vreau s-o spun acum, nu peste 5 minute, că dacă aş vrea să o spun peste 5 minute, aş aştepta pînă atunci.

„Sigur, uneori e un pic de haos, dar prefer acest haos decît să-i zdrobesc entuziasmul”.
Un pic de haos? Serios? Sigur numa un pic?
Mulțumesc, eu prefer să pot termina o propoziție cînd vorbesc cu bărbată-miu, entuziasmul copiilor e ceva ce vine și pleacă de opt ori pe minut. Îl zdrobesc pe unul, va apărea imediat altul legat de altceva, pe care-l voi îmbrățișa și alimenta.

„Și doar pentru că lași un copil să vorbească fericit cînd are chef nu înseamnă că nu va învăța niciodată să comunice plăcut cu oamenii din jur. O să învețe cînd trebuie”

Copilul poate vorbi fericit cînd tu nu vorbești cu altcineva. În majoritatea timpului, părintele e atent la copil, atunci cel mic poate vorbi fecirit cu părintele cît dorește. În rarele ocazii cînd părintele vorbește cu un alt adult, copilul poate să aștepte. Cînd e momentul potrivit să învețe că nu poate întrerupe? Cum îi vei explica atunci că gata, pînă acum era în regulă să mă întrerupi și de o sută de ori pe minut, dar gata, de azi nu mai e ok? Eu cred că da, dacă îl înveți că e ok să întrerupă, fix asta va învăța, și nu va comunica plăcut cu cei din jur, pentru că îi va întrerupe.

Eu cred că imediat ce pot înțelege niște reguli, copiilor trebuie să li se ceară să le respecte. Nu mergem pe stradă în fundul gol. Vor vrea ei să meargă pe stradă în fundul gol? Sigur că da. Vor afișa ei o moacă disperată dacă nu-i vei lăsa? Absolut. Le vei zdrobi entuziasmul de moment? Clar. Vor uita într-o secundă, hai trei? Sigur că da. Dar veți fi cîștigat amîndoi ceva mult mai important decît un entuziasm de moment pe care cel mic îl va uita rapid, la fel de rapid ca și dezamăgirea provocată de uciderea entuziasmului în fașă: cel mic va învăța o regulă esențială pentru adaptarea lui la lumea în care trăim. Nu scuipăm oameni. Nu îi întrerupem. Nu tragem pîrțuri de față cu alți oameni. Și alte asemenea. Reguli de respect și bună purtare în societate.

De ce noi, părinții, ne chinuim să-i respectăm pe ei copiii, învățîndu-i în același timp că e ok ca ei să nu ne respecte? Nu e un pic ambivalent și confuzant? Păi ori ne respectăm și nu ne întrerupem, ori ba. Copiii sînt și ei oameni, dar nu doar cînd e vorba despre drepturi, ci și despre obligații. Și copilul trebuie să respecte adultul, nu doar invers. Sigur, nu poți cere unui copil să aducă bani în casă, dar să nu te întrerupă cînd vorbești îi poți cere (dacă desigur a împlinit vîrsta la care poate înțelege explicația ta, un copil de 2 ani posibil să nu priceapă, dar unul de 3 sau de 4 garantat poate aștepta 1 minut să termini tu un dialog).

„Și cum va învăța copilul să nu întrerupă? Vor învăța, pur și simplu privindu-i pe ceilalți”, completează autoarea.
Wait, what? Pe cine pe ceilalți, mai exact? Pe vecini? Pe oamenii de la televizor? Adică el află de la tine că e ok să întrerupă, în schimb va vedea la alții că de fapt nu e bine și se va lua după ei, pentru că nu-i așa copilul nu de la părinte învață, ci de la străini.

Stați, că mai e: „Dacă stau de vorbă cu un amic, cu soțul meu sau mai ales cu un amic care are copii, îmi las copiii să mă întrerupă. Adică ce am putea noi adulții vorbi așaaa de important?”
Ăăăă? Facturi? Salarii? Ce mîncăm mîine? Dacă îi ducem la grădiniță? Dacă să le facem vaccinuri? Că vreau să îmi dau demisia? Chestii stupide de adulți. Copilul vrea să îmi spună că are un muc. Ah da în cazul ăsta fuck money, food, healh, să dezbatem mucul. Păi nu, că atunci nu îl las că mă întrerupă. A, deci numai uneori trebuie să fim respectuoși? De unde să știe copilul cînd e ok și cind nu e ok să întrerupă? E treaba lui să decidă asta? Nu e mai simplu să învețe că nu e ok să întrerupă deloc, decît dacă e chestiune de siguranță sau sănătate?
– Puiule, dacă simți că o să vomiți, e ok să mă întrerupi. Dacă doar vrei să te ștergi la gură, nu prea.

Iar finalul e apoteotic (și eu caut finaluri din astea, dar nu îmi ies întotdeauna): „Îmi las copiii să mă întrerupă și le încurajez entuziasmul. Nu sînt nepoliticoși. Nu sînt neascultători. Sînt entuziaști, iar eu sînt un adult care poate să aștepte. Vor învăța cum e să-ți aprecieze cineva entuziasmul. Vor ști că eu cred mereu că ce au ei de spus e important, indiferent de cît de neimportant ar fi sau de ne-urgent ar părea altora”.

Iar eu cred că, copiii autoarei sînt nepoliticoși și neascultători (nu că m-ar fi întrebat cineva). Și copiii mei sînt entuziaști, dar nu sînt și nepoliticoși (mă rog, unul are 8 luni, dar cînd va avea 3 ani voi face tot posibilul să-l învăț să nu întrerupă, așa cum o învăț și pe sora lui de 3 ani și care e perfect capabilă să aștepte cîteva secunde sau minute fără să fie distrusă de frustrare și fără ca sufletul meu să fie zdrobit de milă). Așa vor crește în adulți care se vor bucura de interacțiuni civilizate. Copiii mei știu că le apreciez entuziasmul din cele 100 de alte situații pe zi în care entuziasmul lor e încurajat. Întreruptul unui om cînd vorbește e o chestiune de respect înainte de toate, nici eu nu o întrerup pe ea, nici ea nu mă întrerupe pe mine. Păi ori sîntem egali, ori nu mai sîntem. Eu o respect și o cresc cu empatie tocmai pentru ca ea să învețe respectul și empatia din exemplul meu, în nici un caz nu vreau să o învăț că ea are statut special și poate fi nerespectuoasă, egoistă, că na, nu vreau să-i fac entuziasmul chiseliță. Iar peste 3-4 ani să-i spun că stai, de fapt nu e în regulă să întrerupi, că uite, de fapt e lipsit de respect să faci asta. Nu. Imediat ce poate înțelege și respecta o regulă, ne pornim s-o învățăm s-o respecte. Nimic nu e zdrobit în proces, în schimb copilul se pregătește încet încet pentru lumea de-afară, care nu se va da peste cap să-i păstreze entuziasmul intact.

Sursa foto: copil vorbăreț, via Shutterstock.com

55 Comments

  • nea caisa spune:

    un articol prea lung care spune un lucru foarte important in esenta…ca e ok sa ii invatam pe copii reguli, sa ne respecte etc.
    e scris insa cu nervi…ca un razboi cu mama din celalalt articol…si parca aici se proclamase pacea intre mame..
    si mai e si misogin pe alocuri: ” În general în viață e nevoie să aştepți după lucruri: lift, autobuz, salariu, femei, rîndul de a vorbi. Iar asta se învață de mic, cînd părintele te pune să şi anume aştepți.”
    e cam deplasata afirmatia cu copiii neascultatori si nepoliticosi ai autoarei in comparatie cu proprii copii. Presupun ca nu ii cunosti si dintr-un singur articol de agest gen e mai greu sa iti dai seama. Si altii pot spune despre copiii tai ca sunt nepoliticosi fara sa aiba dreptate, generalizand de la un mic detaliu. Parca Sofia ii spusese unui taximetrist ca e urat sau ceva similar, de exemplu.

    • Printesa Urbana spune:

      I-a spus ca e gras, ceea ce obiectiv vorbind, era adevarat. 🙂
      Sigur ca nu cunosc copiii autoarei, eu raspundeam unei afirmatii facute de ea in text. Ea spune ca nu crede ca pt ca cei mici o intrerup ei sint nepoliticosi, iar eu spun ca sint, pentru ca a intrerupe e un gest nepoliticos indiferent de dimensiunile celui care o face, ma refeream strict la afirmatia ei, asta am facut de sus pina jos, am comentat paragrafe, nu am generalizat, speram ca se intelege asta. Nu se intelege?
      Misogin, auzi. :))

    • nea caisa spune:

      Una e sa spui ca e nepoliticos comportamentul copiilor autoarei de a intrerupe si alta e sa spui ca sunt nepoliticosi copiii. e o diferenta subtila pentru unii, dar foarte vizibila pentru cineva ca tine.
      iar daca femeile sunt la categoria lucrurilor pe care trebuie sa le astepti in viata= afirmatie misogina, articol pe alocuri misogin. Nu inseamna ca tu ai fi neaparat misogina.

    • Printesa Urbana spune:

      recunosc ca nu am fost sigura pe paragraful cu copiii ei, am fost sigura ca cineva se va supara pe mine pentru formulare. am tot vrut sa sterg si sa corectez, pina la urma am lasat cum am scris prima oara, ca reactie la textul ei, am zis ca asa e autentic, chiar daca nu e elegant si in totalitate corect. desi o persoana care face gesturi nepoliticoase nu poate fi politicoasa. 🙂

    • nea caisa spune:

      nu m-am suparat pe tine pentru formulare. spun doar ca nu sunt necesari atatia nervi pentru a make a point. formularea e alegerea fiecaruia, dar doar analiza acelui articol nu te indreptateste sa ii etichetezi pe acei copii ca fiind nepoliticosi. pentru ca asta e- o eticheta. si spun ca aceste etichete se pot intoarce impotriva ta. si ca nu e ok sa iti compari copiii tai cu ai altora pe marginea unui articol. ca ce ti se pare tie nepoliticos altuia poate sa nu i se para si invers. de exemplu pot fi persoane care sa considere foarte nepoliticos faptul ca fiica ta i-a spus taximetristului ca e gras. chiar daca era ceva ce se vedea cu ochiul liber. poate taximetristul suferea de vreo boala, poate statea numai cu fundul in taxi sa castige niste bani si manca sanvich cu salam de la coltul strazii. e tot o eticheta.

    • Andreea B spune:

      Nea Caisă, bine argumentat, dar drop it dracului de romgleză, că distruge frumusețe de argument. Avem cuvinte suficiente și în română, let’s use them. 🙂

    • Diana spune:

      Doar o parere: omu’ la el pe blog e la el pe tarla: scrie ce vrea. Cine vrea citeste si comenteaza, isi exprima parerile, cine nu, nu. Nu poti sa te duci si sa-i spui unui om la el in casa despre ce si cum sa vorbeasca.

    • Maria Marin spune:

      Da, Diana, iar cei care comenteaza, o fac conform propriilor opinii – care pot fi sau nu in acord cu cele ale autoarei, atat timp cat tonul e civilizat.

    • Alina spune:

      Copiii sunt naivi si sinceri si de cele mai multe ori spun exact ceea ce vad.Daca l-a facut gras pe teximetrist e pentru ca era gras,asta a vazut si asta a spus.Daca ar fi vazut o femeie/un barbat frumoasa/frumos ,asta ar fi spus.Deci in acest caz nu a fost nepoliticoasa si nici nu a ethichetat pe nimeni.Ce a vrut Printesa sa spuna e ca cei mici au nevoie inca de la o varsta frageda sa cunoasca anumite reguli,bariere pe care trebuie sa le respecte

    • eva spune:

      Mda, deci putem să avem articole misogine, rasiste, homofobe, xenofobe etc.-fobe, dar autorii să fie toleranța întruchipată. Nu îmi e clar cum poți să desparți autorul (mai ales în cazul unui blog personal) de un articol, din moment ce acesta e înșiruirea gândurilor lui. Cum ar fi să auzi la un proces: „Vai, dar nu eu v-am calomniat, ci articolul scris de mine. Discutați cu el.”.
      Cât despre faptul că articolul de față ar fi misogin… hai să fim serioși, s-a folosit probabil clișeul „Încă 2 minute și sunt gata, mai trebuie doar să mă machiez”. Mi se pare extreeeem de exagerat să te legi de un singur cuvânt și să tragi concluzia: misogin. E doar o glumă.

      Și ca să fiu sinceră, eu nu înțeleg nici diferența aia subtilă din prima ta frază: „Una e sa spui ca e nepoliticos comportamentul copiilor autoarei de a intrerupe si alta e sa spui ca sunt nepoliticosi copiii.”
      E nepoliticos să te scobești în nas în public? Este. Deci dacă eu mă scobesc în nas în public sunt … ?

      Comportamentul e nepoliticos. Articolul e misogin. Omul însă e politicos și politically corect. De parcă primele două ar fi niște entități autonome, fără legătură cu autorul lor. Sau poate că ai dreptate și există o subtilitate care mie îmi scapă. Poți să o explici mai pe larg?

    • nea caisa spune:

      comentariul acesta e un amestec atat de mare de argumente si false argumente incat mi-ar lua prea mult timp sa clarific in mod punctual si nu am acest timp. cine vrea sa inteleaga ce am scris, intelege. cauta sa inteleaga. cine nu, comenteaza ca mai sus.

    • Anca spune:

      In primul rand, felicitari pentru articol, Ioana. Imi place maxim!

      In al doilea rand, MISOGIN??? wtf dude!? pe bune? de ce? pentru ca ” În general în viață e nevoie să aştepți după lucruri: lift, autobuz, salariu, femei, rîndul de a vorbi.” ? … pai si unde este ura autoarei pentru femei in exprimarea de mai sus?
      Sa ma ierti ca te intreb Nea Caisa, dar erai cumva nervos cand ai citit articolul asta? Eu cred ca mesajul transmis de acest text este interpretat SI in functie de starea de spirit din momentul citirii…anyway, eu nu am simtit nici nervi si nici razboi in acest articol.

    • Diana spune:

      Misogin? :))) Daca as avea un leu pentru fiecare data cand sotul meu a stat dupa mine sa ma pregatesc pt o iesire, as avea o mica avere. Si asta pentru ca suntem impreuna doar de 2 ani Nu nimic misogin, e haios, Nea Caisa. Ai exagerat putin 🙂

    • Carla spune:

      Eu personal am avut impresia,citind postarea asta (si raman la ea) ca stilul nu este al Printesei ci mai degraba al Printului Consort.El pedaleaza la infinit pe idee si este oarecum agresiv in exprimare.Ioana este mai scurta,mai concisa,limpede in exprimare,nu se invarte atat in jurul cozii si nu foloseste epitete gen ”varza,stupid,naiba”.
      Mna,caractere imprumutate,ce sa zic.
      Ca si concluzie,eu marsez pe pe postarea anterioara a lui Snow Flow : toleranta.
      Ca si experienta personala,am aplicat cu succes metoda cu tinutul de mana (multumesc,Ioana,aici am aflat-o).Singurul impediment,hazos dealtfel,este ca atunci cand juniorul are ceva de spus si ma prinde de mana,daca dureaza pana ii acord drept de exprimare,ma strange progresiv de mana de imi ies,mai gata,ochii ca la melc.Dar nu m-a mai intrerupt niciodata,ii place metoda si n-am observat sa sufere in vreun fel.

    • riri spune:

      Da,si eu voiam sa zic,pare scris de robo.

    • claudia spune:

      wow!deci robo e sotul ioanei? sau deja bat campii cu gratie?:))

    • Printesa Urbana spune:

      :)) incet incet afla toata lumea.

    • Robo spune:

      da, el e.
      si are si blog, pe care uneori il pune in semnatura, dar de cele mai multe ori uita.
      🙂

    • Camelia spune:

      Trebuie sa te semnezi „sotul patroanei”

    • Printesa Urbana spune:

      sa stii ca termenii cu pricina, cei care ti s-au parut nepotriviti mie, sint tradusi din textul cu pricina. si ei au fost unul dintre motivele pt care am sarit de fund in sus si am simtit ca trebuie sa re-actionez. mai putin varza, aia e a mea, recunosc, dar varza e un cuvint pe care il folosesc pentru ca ma identific des cu el.

    • Ema spune:

      Daca chiar vrei sa fii political correct termenul corect este sexism, nu misoginism.

    • Robo spune:

      exact, asta voiam sa zic si eu daca as fi avut curaj sa zic ceva la disputa nea caisa vs printesa :))

      daca esti foarte foarte scortos si corectitudinea politica nu te lasa sa dormi noaptea, poti intr-adevar sa spui ca exista o mica boare de sexism in afirmatia aia cu femeile, sexism in sensul de vehiculare a unor stereotipii de gen in legatura cu femeile.

      daca esti macar 1 milimetru mai putin carcotas, o iei ca pe o glumita dulce-amara.
      eu insa am citit propozitia in cu totul alt fel, si anume in sensul de „in viata astepti o femeie, adica un partener – tu fiind barbat”

      dar oricum, discutia asta cu ce a zis printesa despre femei e dovada de carcoteala maxima si e complet irelevanta pentru subiectul articolului.

  • Ioana S. spune:

    Sa ai răbdare e o mare virtute! Din păcate, asta necesita multa practica, si de aceea trebuie inceput „antrenamentul” de mic. Foarte bun articolul! Sunt total de acord cu tine ca trebuie sa-i învățăm de mici sa aiba respect si sa nu întrerupă un dialog intre 2 sau mai multi oameni. O săptămana frumoasa va doresc :)!

  • Anastasia spune:

    Da! Adevărul e undeva la mijloc. La ședința cu parintii din clasa fiului meu (clasa 0), Dna invatatoare (o Dna cu multa experiență), ne-a zis ca înțelege ca părinții din ziua de astăzi sunt foarte permisivi, dar totuși copiii trebuie învățați sa aibă răbdare, respect si bun simț. Pedagogii din ziua de astăzi se confrunta cu copii hiperactivi, nerăbdători si care vorbesc peste adulți. Abia reușesc sa se facă auzite. Nu sunt de acord nici cu metodele vechi de educare, dar nici cu astea moderne. Cred ca trebuie sa ne cunoaștem bine copiii si sa ne înarmam cu multa răbdare. Si cred ca niciodată nu e prea devreme sa învețe respectul pt cei care il înconjoară ( părinți, educatoare, prieteni). Si cum s-au exprimat învățătoarele in scrisoarea care o primim vinerea – Copiii sunt oglinda părinților…

    • Ema spune:

      Da ai dreptate, iar pe termen lung consecintele vor fi la fel de periculoase ca in cazul unei educatii restrictive.

  • Anastasia spune:

    Despre răbdarea de asculta si a aștepta sa termine cineva o discuție scrie si Dale Carnegie. Este un subiect dezbătut in cartea sa Secretele Succesului. De cand am citit acesta carte m-am educat si eu pe mine sa ascult si sa am răbdare in conversatii, in semn de respect fata de alte persoane.

  • riri spune:

    acum vreo 2 ani,cand povesteai despre cum o incurajezi pe sofia sa spuna tot ce ii trece prin cap ,sa vorbeasca ptr a-si dezvolta limbajul etc,\ti-am scris ca la fel am procedat cu fiul nostru,cu care am ajuns la aceasta chestiune ulterior:i se parea important tot ce avea de spus si la 5 ani cand s-a dus la scoala,in ciuda calitatilor lui de elev ,chestia cu vorbitul in timpul activitatilor i-a fost cel mai greu sa o corecteze.cand e de presupus ca lucram in liniste.

    • Robo spune:

      Pai e ca in zicerea aia: te chinui primii 1-2-3 ani sa-i inveti sa vorbeasca si urmatorii 20 sa-i inveti sa se opreasca 🙂

  • Andreea spune:

    recunosc ca am citit printre randuri, e prea lung pentru timpul pe care il am; eu sunt de acord cu tine, mi se pare exagerata explicatia cu omorarea entuziasmului… respectul trebuie sa fie reciproc, si eu cred ca regula asta trebuie implementata de la inceput, fara varsta minima… de exemplu chiar azi, in timp ce eu mancam cina, fetitei i-a trebuit musai sa picteze si cerea cu mult entuziasm vopselele… bineinteles ca i-am explicat ca eu mananc si ca trebuie sa ma respecte, deci ca trebuie sa astepte sa termin de mancat si pe urma o sa-i dau ce vrea; nu i-a convenit dar nu a avut de ales si nu e prima data cand se intampla; a asteptat cu vopseaua in mana pana cand am terminat masa (bineinteles ca m-am straduit sa termin mai repede), i-am desfacut vopseaua, a pictat cinci minute si apoi i-a venit alta idee de joc

  • Andreea Ilie spune:

    Parerea mea este ca ai punctat foarte bine ideea de reciprocitate copil – parinte. In toata teoria asta de parenting a zillelor noastre mi se pare de multe ori ca se uita faptul ca trebuie sa ne respectam reciproc. Adica eu ca parinte nu trebuie sa umilesc, lovesc, jignesc, intrerup copilul, insa oare el, copilul, nu ar trebui sa faca acelasi lucru cu mine? Atitudinea parintilor adepti ai notiunilor de parenting modern este de multe ori in detrimentul lor, dar si al copiilor : parintii acorda doar drepturi copiilor, ramanand ei insisi fara drepturi, acest lucru soldandu-se cu potentiale frustrari ale copilului devenit adult, care ajunge sa nu stie ca in viata mai ai si obligatii. Dreptul la respect este clar al tuturor, si asta e o regula de aur care ar trebui sa existe in fiecare casa!

  • Ștefania spune:

    Asta e o sabie cu doua tăișuri, cum e de fapt tot procesul de motherhood. Vor exista persoane care vor fi de acord (cum sunt și eu de acord ca copilașii trebuie îndrumați și învățați pentru ca nu se nasc cu bagaj informațional și nici nu știu sa distingă binele de rău) și alți care vor să-și lase copii sa se dezvolte singuri, sa descopere singuri. Pana la urma e fix treaba fiecărui părinte cum vrea să-și crească copilul și nu prea știu dacă eu sunt în măsură să zic ceva. Decât în cazurile în care e obvious ca procedează greșit : bătaie, țipete, etc. Așa că articolul asta e a sensitive one ;). Fain ca ai avut curaj sa îți expui părerea 🙂

  • Yoyo spune:

    Super, super! Bravo cu zeci de aplaudache :D. No asta e exemplu de parinteala dusa la extrem, auzi, sa nu-i zdrobesti sufletul can asteapta 1 minut. Tin minte ca nici eu nu aveam rabdare sa astept cand eram copil si tare bine mi-ar fi prins sa invat atunci decat sa aflu in facultate unde te poate duce lipsa de rabdare. Ca un exemplu cu educarea copiilor, aseara spalam vase, si copilul meu de 1 an Si 4 luni vroia in brate si se baga printre picioarele mele. Asa face de cateva saptamani exact cand spal vase. Si aseara i-am zis pe un ton hotarat ca asa ceva nu se mai poate, sa ma lase sa termin si sa astepte langa mine ca nu dureaza mai mult de 5 minute. Si ca poate face criza de isterie daca vrea ca tot trebuie sa astepte. S-a pus in scaunelul lui si s-a uitat extrem de urat la mine, aproape cu ciuda as putea spune dar eu nu m-am lasat si i-am sustinut privirea. Dupa exact 5 secunde a inceput sa-mi zambeasca gales si apoi a asteptat pana am terminat. Ma bucur ca n-am cedar si sper ca invatat ceva si pt viitor. Si oricum de cand s-a nascut ii tot vorbesc ca rabdarea e o virtute si in viata mai trebuie si sa astepti.

  • Andreea spune:

    Mie mi se pare bun articolul! Am observat si ma deranjeaza cumplit ca nu mai pot schimba 2 vorbe cu prietenele care au copii de 3-4 ani pt ca cei mici tipa permanent cersind atentie ATUNCI! Usor, usor am renuntat sa le mai sun pt ca oricum nu ne putem intelege ca oamenii decat daca dorm cei mici…destul de trist din punctul meu de vedere…

    • Yoyo spune:

      Am o prietena cu care nu mai reusesc sa VB la telefon de cand are copil. Ii ia telefonul si apasa tot felul de butoane, inchide, pune in asteptare si mama lui nu zice nimic, ba dimpotriva se distreaza. Si pe mine ma intreaba ca unde mi-e copilul ca nu-l aude si ma ia la rost ca de ce nu las copilul sa se exprime. Pai al meu se joaca in legea lui si ma lasa sa vb la telefon. Anyways… Eu n-o mai sun 😛

  • bibi spune:

    Da, articolul pare scris la nervi, dar sunt de acord. Nu cred ca un copil trebuie lăsat doar sa se dezvolte, ci trebuie și indrumat. Pana la urma scopul e sa creștem oameni siguri pe ei și fericiți, dar asta de obicei înseamnă și oameni adaptați social. Trăim în societate și reguli exista pentru o buna funcționare a ei pana la urma. Ei vor învăța privind, dar ne privesc în primul rand pe noi…

  • TEC spune:

    Articolul asta ma face sa cred ca e scris de Liviu, dupa stil….:)

    • Robo spune:

      Nu e! Dar fix din cauza asta mi-a placut si mie in mod deosebit :-))
      Nu am monopol pe nervi in familia noastra, dupa cum se vede :-))

  • Denisa spune:

    Excelent!!! Hai sa ne mai revenim din ideile astea de parenting modern, ca au luat.o razna. Sa ne punem problema cum ii explicam copilului nostru ( crescut in si cu respect) de ce toti ceilalti copii il intrerup, ca ei au ceva FOARTE si MAI important de spus.
    P.s. Mie imi place chiar mai mult stilul usor acid, ma regasesc mai bine :))

  • Denisa spune:

    Eu cred ca noi, ca popor, inca avem o problema in a respecta copiii.
    Ioana, te admir pentru faptul ca tu iti respecti copiii si ii inveti si pe ei sa ii respecte pe cei din jur. Si sunt de acord ca respectul functioneaza in ambele sensuri; nu poti sa il ceri fara sa il dai. Insa, majoritatea parintilor inca functioneaza pe principiul: „Tu cand vorbesti cu mine, sa taci!”. Adica, respectul merge only one way – de la copil la adult, iar adultul nu respecta opinia sau alegerea copilului.
    Spui ca parintii se chinuie sa ii respecte pe copii, dar procentul parintilor care isi respecta copiii este mult mai mic fata de cel care nu isi respecta copiii (aici ne putem orienta dupa studiile facute de Salvati Copiii sau Unicef)… asta luand in considerare parintii din Romania in general, nu doar cei care se informeaza din diferite surse despre parenting.

  • catgal spune:

    E foarte bună ideea de a învăța un copil că nu e frumos să întrerupă. E o chestiune așa de simplă cum e folosirea periuței de dinți. Nu văd care e marea dramă. Și nu văd de ce ar rămâne copilul cu sechele după ceva atât de banal. Sigur, că pot apărea excepții și copilul nu trebuie să creadă că doar pentru că trebuie să aștepte un pic părerea lui e considerată inferioară. Nu e concurs, e doar o chestie de cronologie. Eu îmi amintesc că am avut problema asta fiind o foarte mare vorbăreață. Și mi-au repetat ai mei constant că NU E FRUMOS. Nu aveam chestia cu mâna dar cu multă răbdare îmi spuneau că nu e frumos să întrerup și că pot spune ce vreau după. Când voi avea timp nelimitat pentru că momentan adultul e încurcat cu altcineva. Nici vorbă de suferințe. Mă simțeam și mai importantă pentru că știam că la final voi obține timp identic și atenție maximă din partea omului mare. 🙂 Plus că aveam impresia că ze best comes at last pentru că tocmai ce învățasem ordinea felurilor de mâncare la masă și desertul (cea mai bună chestie) venea la final. Copiii sunt extrem de generoși, plastici, creativi, dispuși să învețe așa că nici vorbă de nebăgări în seamă. Și multe teorii ca articolul de mai sus sunt scrise ca și cum ar fi vorba despre interacțiunea cu un adult mai mic neajutorat nu cu un copil. Mă bucur că ai atitudinea asta clară.

  • Teodora spune:

    Nu am copii, deci pana acum m-am aflat doar in pozitia adultului care are o conversatie cu un parinte. Pot sa spun ca este foarte frustrant atunci cand esti intrerupt in continuu, mai ales atunci cand conversatia pe care o porti nu este una stupida, ci una foarte importanta, de urgenta maxima. Ajungi sa nu mai stii de unde ai inceput si unde vrei sa termini si dupa zece minute renunti cu totul, ca parca nu mai are niciun rost. Prima problema pe care am avut-o cu articolul citat este presupunerea ca o discutie dintre adulti este una stupida. Really?!?!?!
    Mie mi se pare geniala ideea atragerii atentiei prin atingere si mi se pare absolut justificat sa invete sa astepte putin pana sa intervina in discutie. Peste cativa ani sa vedem daca voi fi in stare sa o pun in practica 🙂

  • Raluca L spune:

    Genial tot ce ai scris, eu iti dau perfecta dreptate! Se vor gasi sigur parinti „revoltati” de ce ai scris, dar sunt curioasa cati dintre ei chiar aplica in viata de zi cu zi respectul fata de copii pe care il practici tu si cati doar vor sa spuna ceva negativ daca tot gasesc acum ocazia.

  • Diana spune:

    Un articol excelent! Ar trebui tradus in engleza, ar avea multi de invatat din el. Vad tot felul de critici pe aici cum ca vai, misogin, cu nervi s.a.m.d. In primul rand vreau neaparat sa comentez partea cu „misogin”. Eu, ca femeie, as fi ipocrita daca nu as recunoaste ca sotul meu a stat dupa mine de mii de ori ca nu mi-am terminat machiajul, ca parul nu vrea sa stea, ca nu-mi mai place rochia pe care o port (care mi se parea foarte misto cu vreo 15 minute in urma) si acum trebuie sa ma schimb etc. Sunt situatii adevarate care devin glume si comentarii haioase, nu e nimic rau in asta. Nervi? Deloc. Nu vad nervi. Vad doar ironie justificata din moment ce doamna respectiva, al carei articol este comentat, are niste idei absolut retardate despre cum sa inveti un copil sa se comporte cu tine si in societate. Desigur, este parerea dansei si e treaba ei, sunt copiii ei, dar in momentul in care iti asterni gandurile pe un blog trebuie sa fi pregatit sa accepti critici.
    Inca o data, felicitari pt articol. Tradu-l neaparat in engleza 🙂

  • Adriana B spune:

    Nu cred ca este un gest facut cu intentie (lipsa de respect), eu am avut de cateva ori impresia ca reactia copilului era provocata de teama … ca nevoile lui sunt ignorate, de exemplu. Perceptia asta (daca este adevarata) nu se schimba de la sine, ba dimpotriva. Ajuta mai mult sa le dovedim ca atentia si grija noastra nu se schimba, prin faptul ca dupa ce am terminat de vorbit cu adultii, revenim la ei si ii ascultam / rezolvam problema asa cum o facem de fiecare data. Asta daca nu este ceva urgent (se poate stabili un semnal special pt situatiile de genul asta).

    (Mai ales in cazul copiilor extroverti si vorbareti) este destul dificil de gasit o modalitate prin care sa-i temperezi, este un proces continuu, se adapteaza in functie de varsta.. Cand sunt mici, cel mai bine functioneaza tehnicile de vizualizare. Banuiesc ca din categori asta este atentionarea adultului cu manuta, noi am folosit o perioada „lingura cuvantului”.

  • Alexandra spune:

    Eu cred ca perspectiva mamicii care isi lasa copii sa o intrerupa este ca asa cum pentru noi discutiile intre adulti sunt importante, in timp ce copii nu vor spune nimic vital care sa ne zdruncine universul, la fel este si din punctul lor de vedere. Discutiile celor mari poate chiar par neintelese, „inutile” si „stupide” din perspectiva copiilor.
    Cu mesajul tau sunt complet de acord, insa felul in care este scris pare un hate-post pentru acel articol si cumva se pierde esenta. Pana la urma este doar o parere a ei, iar articolul de azi imi aminteste de ce am citit zilele trecute pe acest site, despre mamicile atostiutoare si rautacioase care detin adevarul absolut despre cresterea unui copil. Si nu cred ca asta a fost intentia 🙂
    Dar vreau sa te felicit pentru felul in care ii educi pe cei mici, am invatat si invat multe lucruri de la tine!

  • Gabriela spune:

    un articol care ar trebui tradus in engleza si postat ca drept la replica la articolul care l-a inspirat.

  • gabitza_sta spune:

    Stiu ca poate unii vor spune ca nu am dreptate, dar cumva sunt de acord cu Nea Caisa. Ideea de fond a articolului e buna, dar nu mi se pare ok tonul in care e scris. Poate autoarea are o zi grea, este normal sa fie asa. Sau poate e obosita, sau…..si asta se vede in cuvinte. Dar nu pot sa nu remarc faptul ca in cazul asta, Printesa, abordezi o atitudine de genul „metoda mea e buna, iar a ta, nu ca nu e buna…e de-a dreptul de 2 lei”, criticand articolul care ti s-a transmis spre citire in contrapartida.
    Venind din partea unei mame care promoveaza atentia pe care o acordam copiilor, si care ii pune (asa cum si trebuie) in centrul universului, comentariile pe care le faci pe marginea articolului propriu zis, sunt cel putin malitioase. Excluzi complet posibilitatea ca autoarea poate chiar s-a simtit o mama rea….ti se pare ca e o prostie ca s-ar putea simti asa. Dar realitatea este ca eu o inteleg pe mama respectiva, pentru ca este greu pentru un parinte sa mearga inainte cu o metoda de educare fara sa simta ca isi nedreptateste putin copilul.
    Asa si tu cu dezvatatul de adormit in brate. Cum te-ai simti daca o alta mama ti-ar spune ca te comporti prosteste, ce atatea angoase dom’ne, doar ca nu il mai plimb in brate si el plange putin sau se maraie.
    Ideea e ca ar trebui (macar) sa incercam sa empatizam cu ce simte celalalt, cel care isi expune o alta parere. Nu mi se pare ok ca fi-ta i-a spus domnului ca e gras, (chiar daca citez „chiar asa era”). Sunt cuvinte care pe un om il pot face sa se simta nesigur, sa il deranjeze, sa il doara, sa il faca sa sufere. Poate nu pe taximetristul de 100 de kg….sau culmea, POATE chiar si pe el.
    Fetitei tale ar fi trebuit sa ii spui pe loc (nu sa o certi, normal, ca nu a facut nimic rau), ca nu este bine sa etichetezi oamenii, ca anumite cuvinte pe care le spui despre ei „esti urat, slab, gras, cu bube pe fata” ii fac sa doara si ii supara in interiorul lor. Si ca nu ai voie, sa faci asta.
    Tu nu accepti asta si cumva spui „ceea ce obiectiv fiind e adevarat” si chiar pui un smiley face. Mi se pare putin in neregula atitudinea ta. Daca am fi toti frumosi si slabi si fit, ce ar mai fi de lumea asta?
    Tu spui ca esti slaba, ca ai 2 copii de care trebuie sa ai grija. Ti-ar placea ca cineva sa iti spuna pe strada „ia uite scandura/anorexica, 2 BC” si alte asemenea? Tie poate nu, daca ai un self esteem pana la cer, dar altei persoane cu siguranta nu i-ar placea.
    Cerem empatie, dar oferim destul de putina la schimb. Cerem sa ni se respecte parerile, dar de multe ori avem 0 (zero) toleranta fata de altele.
    Dar adevarul este ca nici unii dintre noi (nici tu, nici eu) nu detinem cheia absoluta.
    Postul de azi este not your tipical self (ca sa zic asa, sa imi fie scuzata engleza). Mi se pare putin rautacios….ca si reply-urile din comments.
    G.

    • Printesa Urbana spune:

      oh, dar i-am spus Sofiei si atunci si in multe alte ocazii ca nu e ok sa spuna astfel de lucruri si observ progrese foarte mari in directia buna.
      pe mine oamenii chiar ma fac in toate felurile peste tot, na, nu e placut dar vine cu teritoriul. eu scriu public, imi asum, inclusiv sa considere cititorii ca iata, imi permit sa ii surprind neplacut.

  • Nina spune:

    No, eu imi tot aduc aminte cum zicei tu ca la voi acasa daca se ridica vocea tu iesi din discutie si ma tot gandesc la asta cand pe mine ma apuca racnetele in anumite „conversatii” cu consortul si ma gandesc acuma ca daca te enerveaza cineva, ca in articolul acesta, apai vai de mama lor pe un ton molcom si cu ironie dulce :))))) No offence, dar nu m-am putut abtine :))))

  • Meg spune:

    Trecand peste toate posibilele nuante/etichetari/generalizari care tin si de subiectivismul fiecarui cititor in parte, apreciez tare mult articolul printesei si chiar sunt curioasa cum va reactiona fi-mea in momentul in care vom incerca sa facem si noi regula atingerii mainii adultului…eu ratasem primul articol pe tema asta, asa ca acum sunt plina de entuziasm :))

  • dana spune:

    Pe mine articolul m-a dus cu gandul la acea categorie de oameni cu care nu poti purta un dialog fructuos,din simplul motiv ca nu au rabdare sa te asculte Vezi in ochii lor faptul ca nu iti pot urmari replica/parerea intrucat sunt mult prea nerabdatori sa povesteasca si mai multe despre ei, ei, ei si atat.
    Nu stiu daca si voi, dar eu am intalnit uneori asemenea persoane. si ma intreb daca abilitatea de a asculta si purta conversatii echilibrate nu se antreneaza de timpuriu. Evident, se poate antrena si cand esti adult, conditia este sa constientizezi ca ai lipsuri in acest domeniu :))

    • riri spune:

      Exista si o subramura a ADHD care se cheama tulburare de atentie…Asta e patologicul,dar din pacate exista mult prea multi care fac asta din egoism si lipsa de educatie.Si pe mine ma irita si mi-am propus sa nu mai existe pe cat posibil dati viitoare in care sa incerc sa comunic cu ei.Ptr ca e dificil si dureros,nu asculta,nu retin,nu sunt atenti si nu se jeneaza cu asta.E un fel de lipsa de respect.

  • mihaela spune:

    Asa planuiesc sa imi educ si eu baietelul, introducandu-i etapa cu etapa reguli, indatoriri, drepturi, de mic, in functie de cat vad ca intelege.
    Acum insa, lasand seriozitatea, din link in link pe niste grupuri de mamici am gasit insa articolul suprem despre cum sa ne crestem copiii: http://www.libertatea.ro/detalii/articol/copilul-tau-va-fi-mai-ascultator-daca-urmezi-aceste-sfaturi-529240.html
    Planuiesc sa ii ascund lui T. prin jucarii vreo 50 de lei, sa il „motivez” sa le stranga. Sau sa ii spun ca daca ma/ne intrerupe ii tai accesul la… nu stiu, placinta cu spanac, ceva de genul.

  • cami spune:

    Un articol foarte bun si bine argumentat. Traim in societate si trebuie sa ne comportam ca atare. Chiar daca asta inseamna ca exista si reguli care trebuie respectate. Stiu ca multi parinti vor sa isi puna copilul mai presus de toti si toate. Dar in societate are drepturi egale cu ceilalti copii/adulti. Daca parintele nu ii face cunostinta cu limitele, copilul o sa aiba mult de pierdut pentru ca in societate se va lovi de ele (nu toti ii vor acorda tratamentul preferential pe care i-l acorda parintele) si nu se va putea adapta foarte usor.
    Eu am fost atat in postura copilului care a fost invatat sa isi astepte cuvantul (si nu am ramas cu sechele, insa as pune accent pe nevoia exceptiei in cazurile importante) cat si in postura de adult care nu poate schimba doua vorbe cu un parinte indiferent de importanta lor, pentru ca atitudinea copiilor de a intrerupe adultii devenise una permanenta. Si nu, nu erau deloc discutii stupide, ci discutii extrem de importante.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *