ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE CARE ŞI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI

Era anul de graţie 2007, când România a intrat cu surle şi trâmbiţe în UE. Eu mă pregăteam să împlinesc 30 de ani în aprilie şi, deşi aveam un job bun şi o căsnicie fericită, voiam mai mult la nivel profesional. Ştiam că pot mai mult, nu prea aveam perspective satisfăcătoare în ţară, aşa că mi-am zis că e momentul să profit de deschiderea pe care ne-o dă aderarea la UE. Soţul meu lucra offshore, o luna acolo, o lună acasă, deci era dispus să mă urmeze unde îmi găseam un rost. Dar care să fie rostul ăsta? Pentru mine a fost ambiţia de a avea un job în instituţiile europene.

Jurist de formaţie şi meserie, m-am înscris la concursul de admitere a funcţionarilor europeni, mi-am ales engleza limba de examen şi m-am dus la Bucureşti la primele teste: verbal şi numerical reasoning, şi cunoştinţe despre UE. Am luat puţine puncte, ceea ce m-a pus pe gânduri: astea nu sunt examene pentru care să te pregăteşti doar seara, când vii de la job, şi în week-end. În plus, nu aveam acces la informaţia de primă mână.

shutterstock_149059445

Am început să aplic la mastere în Drept comunitar din Europa şi spre bucuria mea, am fost admisă la European Institute of Public Administration în Luxemburg. Vestea am primit-o în iulie 2007, cursurile începeau în octombrie şi țineau doi ani.

N-am stat pe gânduri: am acceptat bucuroşi şi am plecat spre Luxemburg să ne căutăm chirie. Şi cum ţara asta e fooooooooarte scumpă la imobiliare, am ales graniţa cu Franţa, la 30 de km de Luxemburg-capitală, unde am închiriat un studio la demi-sol. Credeţi că a fost simplu să închiriem? Ah, nu, întâi proprietarul a verificat la primărie dacă are voie să închirieze unor români (???), apoi ne-au cerut garanţii precum contracte de muncă şi fişe de salarii, şi un girant francez. În final am luat studioul ăsta, care era proprietatea unui francez de origine marocană şi era mult mai flexibil.

V-am zis că făcusem franceză din clasa a 6-a până într-a 12-a, după care n-am mai avut niciun contact cu limba lui Voltaire? Mda, dar fata era ambiţioasă şi şi-a zis lasă că învață cu timpul, că doar locuieşte printre francezi şi o practică şi la şcoală. Ah, greu fu drumul asta! Când mi-am dat seama că trebuie să sun la Electrica lor să anunţ că am preluat apartamentul de la data X, să comunic câţi kw arată contorul şi alte date tehnice mi-am dat seama în ce rahat m-am băgat. Dar am sunat, curajoasă! Cred că a durat vreo 25 de minute convorbirea şi biata femeie de la capătul celălalt al firului nu mai ştia ce cuvinte să folosească să se facă înţeleasă, dar am învins!

La şcoală, cusurile erau jumate în franceză, jumate în engleză, iar după 4 ore de ascultat, luat notiţe, participat la discuţii, aveam o durere de cap cum nu mi-a fost dat să cunosc până atunci. Mă încurajam zicând că sunt pe drumul cel bun! De fapt, abia începusem…

Colegii erau de naţionalităţi diferite, eram fascinată când stăteam cu toţii la taclale şi fiecare se exprima în limba care-i era mai familiară: engleză sau franceză, în cadrul aceleiaşi conversaţii. Majoritatea lucrau deja în instituţiile UE, le sorbeam fiecare cuvinţel şi experienţă, care erau foarte importante pentru mine.

În noiembrie s-a publicat următorul concurs pentru asistenţi români şi bulgari, la care m-am înscris cu mare entuziasm şi pentru care am început să mă pregătesc cu sârg. Trecut primele teste în februarie, trecut testul scris în iunie şi participat la interviul final în septembrie. Toate în franceză, pentru că ţineam neapărat să mă motivez să învăţ limba! Nu mai ţin minte acum câte mii de participanţi erau înscrişi la începutul competiţiei, important e că numele meu figura pe lista de rezervă a celor 60 potenţiali recrutaţi, publicată la final de noiembrie.

De ce potenţiali? Păi asta e sistemul, după toată saga descrisă, nu aveai job asigurat, trebuia să ţi-l cauţi, să trimiţi cv-uri, să îţi faci lobby şi în final să speri că cineva îşi va opri privirea pe cv-ul tău.

Cred că am trimis o mie de cv-uri începând cu ianuarie 2008, în toate direcţiile: Comisia europeană, Parlamentul european, Curtea de Justiţie, Curtea de conturi etc.
În timpul asta, începusem al doilea an de master şi reuşisem să fac un stagiu de 4 luni la Banca Europeană de Investiţii, la biroul juridic din Unitatea resurse umane. Aveam senzaţia că lucrurile încep să se mişte când poc!

Primesc o lovitură sub centură din partea soţului meu care îmi declara că lucrurile s-au schimbat în viaţa lui, că nu mai simte cum simţea altă dată şi că nu mă mai iubeşte … whaaaaaat? Aşa, all of a sudden? Îl întreb dacă e sigur şi îi spun că ştiu foarte bine că trecem printr-o perioada grea, finanţele nu mai sunt aceleaşi, creditele trebuie plătite acasă, criză se adânceşte iar eu încă nu mi-am găsit jobul cel mult râvnit. Dar că vreau jobul asta pentru noi, pentru o viaţă mai bună, îl rog doar să mai aibă puţină răbdare. Îmi spune că nu crede că mai putem repara ceva, ATÂT e de deteriorată relaţia noastră. Wow, până atunci nu se plânsese de nimic, mi-era greu să înţeleg!

Şocul a apărut când că am văzut un sms proaspăt pe telefonul lui: „ce face iubitu?” şi mi-a fugit pământul de sub picioare. Cât de umilită m-am simţit atunci că am fost nevoită să recurg la un asemenea gest ca să aflu adevărul! I-am cerut să plece, iar el a făcut-o, bucuros cred. Rămâneam singură, fără job încă şi cu un master care se termina în septembrie. Astea se întâmplau la sfârşitul lui martie. Cum o să mă descurc? Ce să fac? Rămân sau mă întorc în România?

Mi-am spus atunci că n-o să dau voie nimănui să mă oprească din drumul pe care l-am început. Jobul ăla mult visat în instituţii o să vină sigur până în septembrie şi toate or să se aranjeze. Am început să muncesc cu ora, să dau meditaţii de engleză francezilor şi să calc haine. Eram determinată să nu renunţ. Nu-mi permiteam o depresie. Plângeam însă noaptea, să defulez.

Timpul trecea, io aplicam în draci, fără succes. Am fost invitată la două interviuri doar, ambele finalizate cu un răspuns negativ. Începeam să-mi pierd speranţa, anul şcolar se terminase, mai aveam de pregătit doar lucrarea de dizertaţie care se preda în septembrie. A fost cea mai grea vară din viaţa mea şi atunci, acolo, printre cărţi, studii şi referate mi-am spus că nu mai vreau şcoală, NICIODATĂ! Că dacă vreodată în viitor îmi va veni ideea să mă înscriu la un doctorat, să-mi aduc aminte cât de sfârşită eram în vara aia, când nu reuşeam să văd luminiţa de la capătul tunelului.

Şi a venit septembrie, am predat dizertaţia, am luat chiar o notă bună. În următoarele zile mi-am propus să nu fac nimic, să mă liniştesc şi să-mi pun ordine în gânduri ca să pot lua o decizie cu privire la viitorul meu. Şi stand eu aşa, primesc un telefon din partea unui şef de unitate din Comisie, care venea la Luxemburg a doua zi şi cum aplicasem pentru un job în unitatea lui de aici, voia să mă vadă. Yupii!

Merg la interviu, vorbim, atmosferă destinsă, am ieşit foarte încântată! M-a sunat după o săptămâna să-mi spună că n-am fost selecţionata pentru postul respectiv, însă mă ţine minte pentru altele ce eventual se vor elibera pe viitor. Genul ăsta de răspuns formal nu l-am crezut niciodată, eram convinsă că n-o să mai aud de el niciodată. Din nou, tristeţe cât cuprinde.

Pe fondul ăsta îmi spun că nu mai are rost să rămân în Franţa, cheltuielile sunt mari şi fără job e imposibil să trăiesc acolo. Decid să dau preaviz pentru apartament şi să plec pe 31 octombrie. Mă ocup cu formalităţile de lichidare a şederii mele, dar cu o săptămâna înainte de plecare, cine mă sună????

Ei da! Acelaşi şef de unitate care foarte încântat mă anunţă că un post se eliberase la Bruxelles în unitatea lui, îmi expune detaliile printre care că trebuie să gestionez o echipa de 6 persoane, iar în final mă întreabă dacă sunt în stare să fac faţă unui astfel de job. Îi răspund că mi-e greu să-i dau garanţii însă pot să-l asigur că o să fac tot ce-mi stă în putinţă ca lucrurile să funcţioneze. Iar el îmi răspunde: „te-am văzut, sunt sigur că poţi, I bet on you!” şi adaugă că o să lanseze procedura de recrutare, o să primesc info în vreo 3 săptămâni.

Eram în lacrimi! Adică cum, omul ăsta care mi-e străin, care m-a văzut o singură dată în viaţa lui îşi pune încrederea în mine şi pariază pe capacităţile mele? În timp ce iubitul cu care am crescut de la 16 ani îşi ia mişeleşte tălpăşiţa şi mă lasă singură într-o ţară străină în cel mai greu moment al vieţii mele? Well, yes! Faith în humanity restored. Fericirea mea nu avea margini.

Restul e poveste, planetele se aliniau în viaţă mea. Am început jobul la Bruxelles din ianuarie 2010, în acelaşi an am reuşit un alt concurs de Administrator în Comisie şi am început să lucrez că jurist, pe un alt post. În toamna aceea, sub un soare cald şi molcom, mi-am sărutat prima dată alesul: era 10/10/2010. Suntem împreună de atunci, iar doi ani mai târziu un bebe mic şi vesel a venit în viaţa noastră să ne întregească fericirea. Ceea ce va dorim şi vouă!

Alina
Sursa foto: UE, via Shutterstock.com

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4167

26 comentarii

  1. Frumoasa si trista in același timp povestea! Te felicit pentru determinarea de a obține un job….si eu prin 2007 visam la un job in instituțiile europene, dar eram destul de mica si necoaptă…. Abia terminasem facultatea, ma apucasem eu sa citesc pentru examenele alea dar nu aveam timp suficient si m-am descurajat. Intre timp am mai avansat si la job si mi-am pierdut dorință de a trece iar prin examene si stresuri majore…dar ii admir pe cei care și-au urmat visul.

  2. Frumoasă demonstrație de reușită. Sunt bune astfel de povesti pentru ca cei care văd doar mirajul vieții din străinătate. În spatele mirajul e multa muncă, sacrificii, renunțări, nopți nedormite, lacrimi, panică. Doar cine a trecut prin asta poate înțelege. Sigur, după ce greul mare trece și lucrurile se așează, viața începe să fie teribil de frumoasă. Cred, însă, ca și acest greu o face atât de frumoasă și-ti arată de câte ești in stare de fapt, cât de puternică esti.

    • Cred ca asta e povestea din spatele oricariu succes, nu doar a unui job in UE. Fara mult efort si ambitie la inceput, fara sa treci cu stoicism prin toate increzandu-te in soarta nu poti sa faci nimic, de la un job pana la o relatie sau un copil. La partea ca sotul de atunci te-a parasit pot spune ca acestea sunt genul de lucruri pozitive care vin ambalate foarte urat, pana la urma s-a vazut ca a fost un lucru benefic, autoarea si-a gasit o persoana cu care acum e fericita si au si o familie. Cine stie, poate cu primul sot nu ar fi existat copilul, care are cu siguranta un rost aici pe planeta si nu a venit degeaba.
      Overall asta e genul de poveste pe care o admir si o consider de exemplu. Felicitarile mele! Ar fi frumos sa lupte asa pentru ceea ce doresc cat mai multi oameni si sa nu se lase la primele adieri de vant, oricat de furtunoase ar fi ele 😉

  3. sper ca nu ti-au apreciat foarte multi reusita cu „ce norocoasa esti!”:))) felicitari pentru vointa si determinare!!! A fost o experienta grea pana ai reusit ce ti-ai propus, daaaarrr inclin sa cred ca gradul de incredere in fortele tale proprii a crescut vertiginos! Adica daca iti propui ceva, mai devreme sau mai tarziu, stii ce poti!! Felicitari si poate bem candva o cafea, in pauza de pranz …:))

  4. ce poveste frumoasa, felicitari!
    si eu cred ca Yoyo, e povestea oricarui succes, fara efort si determinare nu obtii ceea ce iti doresti. si mai trebuie si o farama de sansa la momentul potrivit

  5. Am citit cu lacrimi în ochi spre final. Momentul ăla în care ți-e frică, te gândești la viitor și ți-e extrem de frică. Vrei și tu un job în instituțiile europene, nu pentru că sună bine, ci pentru că ăsta e visul tău după 4 ani de facultate! Vrei și te gândești că toți pe care îi știi au ajuns acolo pentru că au cunoscut pe cineva. Tu nu cunoști pe nimeni, te cunoști doar pe tine și portofelul tău care nu e deloc o carte bună de vizită. Vrei jobul, vrei evoluția, cariera, dar vrei atât de mult și omul și copilul și fericirea. Ce mai?! Vrei tot și deocamdată nu ai nimic. Doar niște note extrem de bune și speranțe extrem de mari… Și visezi la viitor.
    Felicitări! Ești un model de ambiție și forță!

  6. Felicitari pentru vointa si putere! Eforturile ti-au fost rasplatite!

    Si eu mi-am dorit enorm un job de traducator in institutiile europene.
    Acum lucrez pe contracte de achizitii publice in romana, pentru Jurnalul Oficial al UE, in Cracovia (outsourcing).
    Tintesc spre Comisie in viitorul apropiat 🙂

  7. Felicitari pentru reusitele tale si multa putere sa continui ce ai inceput. E foarte greu uneori sa ajungi sa-ti vezi ‘visul’ cu ochii, nu toti reusesc, dar hotararea si incapatanarea ajuta enorm. Este un articol excelent si plin de inspiratie pentru noi toti

  8. Felicitări! Articolul ( povestea din spatele lui) -genial:) dovada clară ca lucrurile se întâmpla la timpul lor:) si mie mi-au dat lacrimile, am avut chiar un pic emoții ca nu o sa fie happy-end!:)

  9. Wow! Citind povestea ta, am realizat ca eu n-am trecut prin nimic greu niciodata 😉
    Te felicit pentru curaj, perseverenta si rabdare!

  10. Iubesc povestile despre oameni puternici, dar nu prea inteleg titlul articolului. Pai cu titlul asta le dai apa la moara celor care se asteapta ca viata sa fie o capsuna cu frisca, de cum ai pus piciorul afara din facultate – sau din romania.

  11. iubesc povestea asta!
    E despre efort, despre sacrificii, despre abandonul negativismului si luptat cu pasiune, despre increderea in oameni care vine nu de unde ne asteptam.
    Bravo Alina! Ai scris emotionant!

  12. Wow, Alina, cat de cunoscuta imi pare povestea. Ma bucur ca pana la urma ti-a iesit. Incercand sa ma linisteasca, cineva mi-a spus ca imediat ce ai reusit sa intri in „bula” din Bruxelles lucrurile vor veni de sine. Nu stiu daca e adevarat sau nu, dar sper ca pana atunci sa nu ma lase nervii.

  13. Felicitari pentru forta si ambitia de care ai dat dovada. Meriti din plin fericirea pe care o ai. Te admir si iti doresc toate cele bune.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *