Altfel de păpuşi

A ajuns la mine vestea despre o inițiativă genială (articolul inițial aici): un grup de mame din UK a lansat o campanie online prin care invită companiile producătoare de jucării să pună pe piață şi personaje cu dizabilități. Ca răspuns, o companie din UK a şi început să producă şi să vîndă păpuşi cu aparat auditiv, ochelari şi semn din naştere pe față.

11041544_1598859747060836_7397549012392692022_n

Vă povestesc şi vouă, nu doar ca să vă bucurați împreună cu mine că mai există speranță, ci şi ca să dau idei producătorilor români, mai mici şi mai mari, de jucării şi păpuşi (mda, ştiu, e cu bătaie lungă).

România este una dintre țările cu cel mai scăzut nivel de toleranță la adresa oamenilor diferiți. Avem nevoie ca generațiile viitoare să fie altfel, să înțeleagă nevoia de acceptare şi empatie a celor cu dizabilități de orice fel. Toleranța este un semn de normalitate. A rîde de un copil surd, cu sindrom Down, de un orb sau de un om în scaun cu rotile sînt atitudini inacceptabile din punctul meu de vedere. Iar cîtă vreme copilul sănătos nu ştie nimic despre existența unor copii sau oameni cu dizabilități, e foarte posibil să aibă reacții dureroase pentru cel vizat, iar ca adult să nu fie tolerant cu persoanele mai puțin norocoase ca el. Sigur, empatia este o calitate înnăscută, dar cu cît avem ocazia să le explicăm copiilor despre existența acestor copii diferiți, cu atît mai uşor le va fi să abordeze cu blîndețe o întîlnire sau chiar o eventuală relație cu un copil sau adult cu dizabilități.

Îmi povestea tatăl Ioanei (fetița care s-a născut cu o singură mînă) acum cîțiva ani cît de răi sînt cu ea copiii la grădiniță. Am observat şi eu, în scurtele noastre întîlniri la joacă în parc, cum se uitau copiii şi adulții la ea. Mulți vorbeau despre ea cu voce tare („Săraca, cum s-o descurca ea în viață”, „Vai de capul părinților” şi alte asemenea), unii copii rîdeau. Ea (avea trei ani atunci) se prefăcea că nu aude, că nu vede. Mi-a fost ruşine. M-am bucurat cînd am aflat că s-au mutat în Germania, acolo nu rîde nimeni de ea că îi lipseşte o mînă. Acolo, normalitatea e alta. Poate om ajunge şi noi acolo într-o sută de ani.

Revin la campania Toy like me, care mi-a declanşat aducerile-aminte cu Ioana şi speranța legată de subiectul lor: trei mame din Marea Britanie, Melissa Mostyn, o jurnalistă care nu aude și care are o fiică în scaun cu rotile, Rebecca Atkinson, jurnalistă și ea, surdă și cu dificultați de văz, și Karen Newell, consultant în jocuri, mama unui băiețel orb, au făcut o petiție online, un site și o pagină de Facebook pentru a invita lumea să le susțină în demersul de a convinge marii producători de jucării precum Lego și Playmobil să introducă printre personajele lor și oameni cu dizabilități, pe ideea că dacă oamenii cer astfel de jucării, producătorii se vor simți încurajați să le creeze și să le vîndă.

Cele trei mame au invitat alți părinți ai copiilor cu dizabilități să posteze pe pagina de Facebook a campaniei poze cu păpuși modificate și adaptate de ei astfel încît să oglindească dizabilitățile copiilor sau ale prietenilor lor. Așa au apărut poze cu Tinkerbell cu aparat auditiv (realizată chiar de mamele inițiatoare ale campaniei), o superwoman cu epilepsie, personaje de lego oarbe sau cu cîrje. Părinții sînt creativi și fac orice pentru copiii lor, companiile ar putea să ia exemplu!

Acest tată a pus o sondă gastrică bebelușului de jucărie.

11048612_1598742077072603_2881661713655850664_n

Doi părinți din Japonia au improvizat cu plușuri.

11022425_1600124066934404_8508572290964036228_n

O mămică a pus un petic de ochi unei păpuși.

11203175_1598157920464352_4641521039580847298_n

Altă mămică a construit un cadru unei păpuși.

11042937_1597560390524105_271709387966553964_n

Vă puteți imagina cît de mult înseamnă pentru un copil să aibă o jucărie cu care se poate identifica, într-o lume în care ceilalți copii şi celelalte jucării arată altfel decît el!

În doar cîteva zile după lansarea online a campaniei Toy like me, compania britanică MakieLab, care face păpuși customizate, cu design ales de clienți, cu ajutorul tehnologiei de printare 3D, a lansat trei modele noi de păpuși: una cu aparate auditive și mîini mobile, altul cu ochelari și baston, al treilea cu semn din naștere pe față. Păpușile au avut mare succes, așa că acum compania lucrează la modele de păpuși în scaun cu rotile, cu pompă de insulină pentru diabetici și multe alte modele le sînt comandate de clienți. Păpușile Makie Lab costă în jur de 108 dolari bucata.

Cît de nemaipomenit ar fi ca un copil în scaun cu rotile să aibă o păpușă în scaun cu rotile? Sau copiii de la grădinița la care el merge să aibă în raftul cu jucării și păpuși cu baston sau în scaun cu rotile? E mare nevoie de prezentarea pozitivă a dizabilităților, care în acest moment sînt arătate cu degetul, batjocorite, puse la colț. Ar fi frumos să vedem și cărți pentru copii cu personaje altfel, filme animate, personaje celebre care, în ciuda unor probleme insurmontabile, reușesc să se bucure de viață și să facă lucruri extraordinare.

Acesta e unul dintre momentele în care mă bucur că avem internet, că trăim într-un mare sat global, că apar rapid rezultatele unor inițiative atît de frumoase şi de necesare! Există 150 de milioane de copii cu dizabilități pe glob, ştiați asta? Mi-ar plăcea să văd şi la noi astfel de campanii, lifturi pentru cărucioare la toate gurile de metrou, borduri joase şi rampe, facilități pentru nevăzători, legi mai bune, o mai bună aplicare a lor, oameni mai informați şi mai toleranți.

Surse photo: Makie Lab, pagina de facebook a campaniei Toy like me.

Pin It

39 Comments

  • O idee geniala! Copila mea de doi ani si jumatate e purtatoare de ochelari (de la 14 luni) si vad cum o incinta absolut orice alt copil, jucarie, personaj de desen animat sau din carti care poarta ochelari, se regaseste in toti si se ataseaza mult mai usor de ei. Cu atit mai mult copiii cu dizabilitati mai serioase.

  • Mihaela spune:

    Este o idee extraordinara! Nu stiam de aceasta campanie! Pe masura ce citeam articolul, am inceput sa plang, dar nu de tristete, ci de bucurie pentru ca exista oameni cu idei atat de fantastice.
    Multumesc mult pentru informatie! Voi transmite informatia si grupului meu de mamici din Belgia.

  • Pina spune:

    Intr-adevăr este greu pentru copiii cu dizabilități si pentru părinții lor in Romania. Dar sa nu exageram, nu cred ca in Germania chiar nimeni nu rade de un copil cu handicap.
    Foarte buna ideea cu acest tip de jucării.

    • Printesa Urbana spune:

      Eu cred ca este posibil, ei s-au mutat aproape de o clinica specializata in proteze, cred ca oamenii din zona vad des oameni cu dizabilitati asemanatoare si pur si simplu nu li se mai pare nimic deosebit.

      • Petra spune:

        Chiar nu rade nimeni. Pe cand locuiam in UK aveam 2 clienti soti si sotie amandoi surzi el IT-st ea asistenta medicala si erau priviti si tratati ca 2 oameni normali. Pe sttrada vedeai frecvent oamneni cu carje, fotolii rulante ori caini utilitari oameni care uneori aveau si cate un „defect” (ce cuvant urat) fizic si nimeni nu radea nici nu se holba. Bine acolo nu erau inchisi in casa din cauza ca trotuarele nu erau ocupate cu masini, autobusele si trenurile aveau TOATE rampe de acces functionale.

  • Anca spune:

    Salut exista si la noi astfel de jucarii dar cam putine. Intentionez sa i le achizitionez fetitei mele mai incolo pentru ca e prea mica acum.
    Cateva exemple:
    1. http://www.imaginarium.ro/73362.htm
    2. http://www.ookee.ro/personaje-si-meserii/15257-persoane-cu-handicap-set-de-6-figurine-miniland-8413082273897.html

    De asemenea am ramas masca cand am vazut in parc copii rasisti. Erau mai multi copiii de la un afterschool cu pretentii iar una dintre fetite l-a facut „tigan nesimtit” pe colegul ei de origine araba.

    Un mare pas l-a facut acum si industria modei, prin modelul Chantelle Winnie care are vitiligo.

    • Adela spune:

      Nu stiu de ce ai ramas masca, fetita mea este zilnic injurata la scoala, da este bruneta, da este de origine roma, da este adoptata de mine. Eu cred ca educatia se face in familie, copiii nu sunt toleranti pentru ca nimeni nu-I educa in acest sens…

      • Cristina spune:

        Asa este, copiii vad si aud aceste lucruri in familie. Cunosc parinti care isi ameninta copii :”daca nu esti cuminte vin tiganii si te fura” sau „te dau la tigani daca nu faci una sau alta”. Mi se pare inacceptabil. In multe case se discuta la adresa tiganilor cu expresii de genul „hoti”, „nesimtiti”, „puturosi” etc. Nu mai spun ca sunt parinti care atunci cand sunt in parc si vad unul sau mai multi copii romi, imediat isi striga copilul si il tine departe de ei, ca nu cumva sa intre in contact sau sa se joace impreuna. Mi-e sila…

        • Petra spune:

          Ce te miri? O „duoamna” cu aere si pretentii a spus la articolul despre botezul lui Ivan ca nu va mai calca in biserica pt. ca preotul a avut tupeul ca in timp ce o boteza pe fetita ei sa mai boteze „2 tigani borati”. Dar ea era toleranta, nu era rasista numai ca pe tigani nu ii suporta. La astia le doresc sa li se casatoresca copii cu tigani sau o viata viitoare in care sa se nasca intr-o familie de tigani.

      • Mira 2 spune:

        Îmi pare rău pentru fetiţa ta, din păcate îi va fi greu în viaţă. Da, comportamentele de genul ăsta se învaţă din familie. Eu am avut colegi de facultate romi, nu au avut probleme de genul ăsta – contează şi mediul, dar s-a întâmplat să fim împreună înafara mediului universitar şi să aibă parte de comportamente execrabile.

      • anca spune:

        Câtă dreptate ai Adela, din păcate în școli situația este mult mai gravă deoarece rasismul are mai multe forme acum. Copilul meu nu este mai brunet, nu este de alta naționalitate, nu are dizabilitati dar este zilnic victima agresiunii verbale de toate felurile. Sunt o grămadă de copii „cu pretenții” și nu numai care înjură, vorbesc urât de exemplu îl face pedofil, homosexual etc au și ei un bagaj de cuvinte și îl folosesc Cum știu, de exemplu un coleg îl face „față de c…t” și multe agresiuni verbale de genul dacă încerci sa discuți cu părinții unora sar în sus de 2m să zic așa, pentru ei nu e nici o problemă sau răspund:poate și al dumneavoastră i-a făcut ceva. A deci echitabil ar fi după ei să-i zică și al meu același lucru și sunt chit. Dar eu nu-l încurajez sa vb așa. Bine nu îl jignesc doar pe al meu a fost doar un exemplu personal

      • Cristian spune:

        ADELA,

        Multi cetateni si cetatene sunt extrem de rasisti cu cei ce au pielea inchisa la culoare, dar se duc la mare, vara, sa se bronzeze.
        Chiar imi pare foarte rau de ce i se intimpla celei mici.

  • Clementina spune:

    cand eram eu mica existau un numar limitat de modele de papusi, Mama imi cumpara orice model nou si de multe ori era suparata ca ele nu ramaneau intacte ci sufereau diferite „accidente”. Imi dau seama ca de fapt ele semanau cumva cu realitatea in care nu toate fetele erau perfecte.

  • Cristina spune:

    O initiativa de laudat! Felicitari celor ce s-au gandit la asta! In cazul in care vor aparea papusi de genul asta si la noi, cu siguranta voi achizitiona si eu, pentru a incuraja ideea.

  • irina spune:

    creepy…:(((((

    • Daria spune:

      O boala sau o dizabilitate este ceva „creepy”?!

      • irina spune:

        Papusile acestea sunt creepy ! Nu as cumpara asa ceva in veci!:(

        • Printesa Urbana spune:

          Poate daca ai avea in familie sau in cercul de prieteni o persoana cu dizabilitati nu ti s-ar mai parea asa creepy. De ce sa fie papusile perfecte, cind viata nu e?

          • Daria spune:

            Sincer, nu cred ca persoanele care gandesc asa ar da dovada de mai multa intelepciune si empatie daca personal ar trece prin astfel de probleme.

            O papusa care ii arata unui copil ca poate fi frumos, destept si demn sa fie iubit in ciuda bolii lui este pur si simplu pentru unii CREEPY.
            Trista soarta au copiii cu probleme care trebuie sa traiasca intr-o societate cu astfel de mentalitate.

        • Petra spune:

          Daca ai avea un copil cu dizabilitati le-ai cumpara, asta daca nu ti s-ar parea si copilul creepy. (stiu ca am fost rautacioasa, dar nu m-am putut abtine). Ideea e ca aceste papusi sa promoveze idee ca o copil cu dizabilitati nu este mai putin normal decat alti copii.

          • irina spune:

            Nu le-as cumpara NICI daca as avea un astfel de copil. Si nu ma ating ”rautacismele”’ tale. Seara buna! ( nu va mai deranjati cu diatribele politically corect !)

            • Petra spune:

              Seara buna si tie. Nu este vorba de corectitudine politica este vorba de compasiune si omenie, ceva rar de tot in ziua de azi. In rest a spus Daria ce aveam de spus despre papusine ne-creepy.

        • Daria spune:

          O papusa care arata ca un fotomodel cu silicoane este frumoasa. O papusa care arata ca o fetita normala dar care poarta ochelari sau care are o problema la un picior este ceva creepy… Trista mentalitate 🙁

          • Kathy Bates spune:

            Ochelarii nu sunt doar un semn al vederii proaste. Un număr mare de femei care au ochelari ştiu să fie frumoase şi elegante, prin expresia feţei, atitudine, modul de a se aranja şi de a se îmbrăca. În aşa fel încât nişte ochelari obişnuiţi din magazin se transformă într-un accesoriu al frumuseţii lor.

            „Elevul aragaz cu 4 ochiuri” din cultura populară nu a apărut doar fiindcă e un elev cu ochelari. De fapt, un „nerd” de la anglofoni sau „ochelarist pămpălău” de la noi are mai multe defecte şi mult mai grave de atât. Şi nu din vina lui, ci din pricina ţărănismului / mahalagismului de Dorel al părinţilor şi bunicilor, care îl presează să se îmbrace cât mai urât posibil (trening ponosit, pulover zdrenţuit, cămaşă cadrilată de ţăran ca a lui Cartianu etc), să nu se îngrijească, să nu se tundă. Îşi urâţesc propriul copil cu bună ştiinţă. Nu fiindcă nu ar avea bani, există şi unii atât de săraci, dar majoritatea sunt copii de salariaţi obişnuiţi.

        • Robo spune:

          Si mie mi se par creepy papusile astea, dar eu as cumpara! Cred ca e normal sa para stranii la inceput, pt ca nu am mai vazut pana acum.
          Copiilor in schimb nu o sa li se para creepy, pentru ca ei au mintile mai deschise decat ale noastre.

        • Adina spune:

          Fiecare are dreptul la o parere. Eu personal consider ca este o initiativa de apreciat.

          Creepy mi se par majoritatea papusilor care se gasesc in toate magazinele din Romania, cum ar fi aceste Bratz sau Brazilas -> http://www.noriel.ro/reduceri/?brand=BRATZILLAS&cat=744&gclid=CJScgMea5cUCFWXLtAodb1MAbA. Si mi se pare creepy sa vad fetite de 3-4 ani cu asemenea papusi in parc. Eu asa ceva chiar nu voi accepta sa ii cumpar sau sa ii ofer (daca se gandeste careva sa faca un astfel de cadou) fetitei mele.

        • Ioana M spune:

          Ce atitudine nazista, Irina !!! Hai sa-i inchidem pe toti cei care nu sunt „perfecti” in acceptiunea ta undeva…sa nu mai existe creepy in jurul tau !!! Sa ma fereasca Dumnezeu !!!!

    • Irina spune:

      [alta Irina]

      Normal ca sunt creepy. Orice te pune fata in fata cu ideea ca viata nu e perfecta poate fi categorisit drept „creepy”. Orice ne deranjeaza feng shuei-ul imaginatiei, cu copii ca in reclamele la cereale, e creepy.

      Dar in momentul in care o familie trebuie sa dea nas in nas cu realitatea mai putin pufoasa si perfecta, este minunat ca cineva s-a gandit cum sa sustina acei copii in efortul de a se integra, de a se regasi. Cat de trist ar fi daca acei copii ar simti ca cei din jurul lor ii considera „creepy”?

      Nu o judecati prea aspru pe Irina de mai sus, unii oameni chiar nu pot concepe ca altii sunt diferiti dar nu ar trebui sa fie considerati vinovati pentru diferente. E ok, desi mie personal mi se pare de-a dreptul creepy sa fii atat de limitat 😉

      • Mira 2 spune:

        Mie mi se pare că Irina nr.1 a zis că păpuşile sunt creppy nu persoanele cu dizabilităţi. Comentariile de pe aici arată că unii nu prea sesizează diferenţa.

  • Ana spune:

    Cand fetita mea era mai mica, a avut o problema la un ochisor, un fel de ulcior foarte proeminent, care, nu a trecut timp de peste un an. Am observat de multe ori priviri lungi si ciudate, dar ce m-a durut cel mai tare a fost cand ne-am dus la un loc de joaca, iar acolo un un grup de copii o evitau si strigau :”haideti sa fugim de ea ca e uarata, uite ce are la ochi si poate se ia”. Suntem foarte putin toleranti si se pare ca multi din generatia urmatoare vor fi la fel:(. Ma bucur insa ca vor fi si exceptii

  • deea spune:

    Cam de la aceeasi ideea au pornit si papusile/desenele animate MonsterHigh, pe care eu le tot apar in ciuda multor „comentatori”. Sigur, la papusile-fete au pastrat un oarecare aspect Barbie, toate sunt slabe, imbracamintea este de multe ori provocatoare, lucruri ce ar putea fi considerate minusuri. Ideea lor este insa tocmai aceasta: ei sunt „monstri”, neacceptate de „normali”, astfel incat sunt nevoiti sa mearga la un liceu special. In ciuda aspectului „monstruos” au sufletul bun, relationeaza ca orice „normal”, se indragostesc, fetele sunt pasionate de moda si arata foarte bine in ultima colectie de rochii. Nimic violent, nimic indecent. Fata mea e pasionata de aceste papusi si reactiile in jur au fost socante pentru mine. Cam toate mamele din jur nu puteau sa isi ascunda revolta ” sunt oribile, urate, cum sa ai asa ceva in casa? nu as mai dormi noaptea de frica papusii”. Am intrebat daca papusa Barbie sau orice alta jucarie frumoasa spre perfecta are copilul. Bineinteles ca asa erau toate jucariile, nu monstruozitati. Am mai intrebat si cat e de ok mesajul pe care il transmit copilului cand ii refuza o jucarie doar din cauza aspectului. Daca e normal sa spui ” nu te poti juca cu ceva urat, numai frumusetile merita atentie”.
    Parintii nu sunt educati. Toti ne dorim normalitate pentru copii. Un copil „defect” ne aminteste constant ca si al nostru putea fi asa, ca ar putea fi oricand. Desi acest gand ar trebui sa ne indrepte spre toleranta, efectul este exact celalalt. In gradinite si scoli, primii care protesteaza impotriva celor „altfel” sunt parintii, nu copiii. Cei mici sunt fascinati de „altfel”, multe defecte sunt vazute de ei drept calitati. Tin minte ca si eu, in copilarie, as fi dorit ceva special, o putere anume, un aspect mai altfel. Copilul meu isi doreste ochelari si aparat dentar, asa cum isi doresc cele mai multe fetite din lumea intreaga. Mai nou e fascinata de scaune cu rotile si oamenii ce le conduc i se par cei mai cool. La gradinita au avut colegi cu autism, cu deficit de auz, cu defecte de vorbire. Cea mai mare problema era ca ceilalti, fascinati fiind, imitau comportamentele „defecte” si parintii veneau revoltati la gradinita, fiindca copilul vorbea prin semne, tipa ciudat, stalcea cuvinte. Spuneau clar „ori al meu, ori handicapatul”. Papusile acestea nu vor sensibiliza parintii, din pacate, dar sper ca vor avea succes atat de mare in randul copiilor incat sa nu mai conteze ce spune mama.

    • Adina spune:

      Mie nu mi se pare potrivit ca o fetita mica sa se joace cu papusi mult prea machiate si imbracate provocator. Pt ca nu au f mult discernamant la varsta frageda si imitatia este modul principal de a invata, pasul urmator va fi sa li se para normal sa se imbrace si ele cu provocator si sa se machieze, sa isi faca parul colorat, sa isi faca unghiile etc. Exista o varsta pentru toate, inclusiv pentru exprimare cu machiaj excentric si imbracaminte in afara tiparelor (poate chiar provocatoare), dar nu la 3-4 ani ! Poate e prejudecata dar sa vad o fetita de 3-4 ani machiata si imbracata ca acele papusi mi se pare nepotrivit, poate la 14-16 ani ar fi mai ok, eu zic doar ca lucrurile sunt cel mai bine facute toate la timpul lor.

      In ultima vreme mi se pare ca prin toate mijloacele se incearca o maturizare accelerata a copiilor. Gradinitele incep sa se laude care mai de care cu invatat 3 limbi deodata de la 2-3 ani, fise de lucru la copii de 5 ani si cu teme de facut acasa, clasa 0 de la 6 ani unde inveti toate literele si cifrele (oare in clasa I ce mai invata?!), parintii isi dau copiii sa faca si innot, si dans, si muzica si limbi straine inainte sa invete sa scrie, la scoala ii obliga practic sa se duca la toate concursurile posibile. Se pare ca sistemul nou de invatamant pregateste workaholici pt corporatii multinationale, pt ca stresati si incrancenati sunt multi copii din clasele 5-8 mai nou. In acelasi trend este si cu papusile machiate prea mult si imbracate nepotrivit destinate fetitelor mici.

      Mie nu mi se pare ca asta este o directie buna.

      • Cristian spune:

        La afirmatia cu papusile senzuale, machiate si imbracate mulat te sustin 100%. E un curent idiot ce distruge inocenta copiilor.

        Eu am vazut si tricouri in parc la fete, cu imprimeuri de genul papusa cu fusta mini, buze mega senzuale, par rosu, machiate abundent etc. Nu pricep de ce le cumpara parintii asa grozavie, sunt ieftine? Pai un tricou simplu de bumbac este 15-25 de lei.

  • Snow Flow spune:

    Am experimentat pentru doar câteva zile privirile luuungi ale oamenilor din parc pentru că fiică-mea e alergică la înțepături și se umflase foarte rău la ochi și între ochi din cauza unei înțepături de țânțar sau păianjen. Îi schimba toata fața, într-adevăr, dar ce fel era privită…m-am gândit atunci cum sunt priviți copiii care într-adevăr au o dizabilitate și câtă răutate e între colegi ş.a.m.d

    La școală la fiică-mea s-au făcut două vizite anul acesta la copii orfani și cu dizabilități, au interacționat cu ei, le-au dus jocuri, jucării, haine, dacă îi ținem pe copii doar în lumea lor roz nu vor învăța despre realitatea altora citind. Cred că fiecare copil ar trebui să intre în contact cu semenii lui diferiți și să nu fugă de, râdă sau agreseze un alt copil care e…altfel.

  • andreea spune:

    Cred ca erau acum vreo 20 de ani niste desene animate franțuzești cu o fetiță în scaun cu rotile care făcea lucruri extraordinare in timp ce visa.Clementine parcă o chema dacă îmi amintesc bine…

  • Simona spune:

    Mi se pare o initiativa foarte buna. Fiecare e diferit in felul sau, nu e mai bun, mai rau, mai urat sau mai frumos. Faptul ca se promoveaza „perfectiunea” prin modele slabe si inalte s.a.m.d. nu e tocmai ok. Intr-adevar, copiii sunt deschisi la minte si nu stiu ce inseamna discriminarea, pana cand parintele nu-i induce pareri si comportamente de asa maniera- „nu vorbi cu X ” sau „stai departe de Y’ ca el este mai ..cumva.

  • Aura spune:

    Din pacate, aceste papusi nu vor schimba mentalități decât acolo unde vor găsi minți și suflete deschise.Degeaba vor fi în raft papusi”altfel” dacă părinții vor refuza sa le ofere copiilor din aceleași motive pt.care nu le permit sa socializeze cu copiii „altfel” , indiferent dacă acest altfel înseamnă dizabilitate fizica/mentala, statut social, culoarea pielii, religie, etc.Un copil care creste într – o familie intoleranta va învăța aceste comportamente…un copil care se joaca cu un altul ce nu se încadrează în „normalul” acceptat de familie va primi reproșuri și interdicția ca pe viitor sa se mai apropie de acel copil….Dacă familia are principii sanatoase, copiii care cresc în ea vor învăța respectul și empatia chiar și fără existenta păpușilor, dacă familia are mentalități greșite acestea se vor transmite și generațiilor viitoare , din păcate.

  • adela spune:

    Buna, draga Printesa,
    Citesc de mult blogul tau, cu mare drag de cele mai multe ori. E adevarat ca au fost si momente – rare – in care am parcurs unele articole cu o spranceana ridicata, dar pe principiul „nu cunosc, nu ma bag” nici nu am simtit nevoia sa comentez pana acum. Cu atat mai mult cu cat in cea mai mare parte a timpului imi faci pauzele de cafea atat de placute cu scrierile tale.
    Tura asta, insa, nu as vrea sa pastrez pentru mine ce gandesc. Cu riscul de a-mi lua multe voturi negative, spun un NU aproape 100% categoric jucariilor „altfel”.
    Poate lungesc comentariul mai mult decat e cazul, dar vreau sa impartasesc o poveste. Aveam 5 ani, locuiam doar cu mama intr-un mic oras de provincie, si eram fascinata de tot ce tine de pian (sunet, imaginea instrumentului negru, lacuit, clapele, salile pline de oameni etc). La vremea aia mama mea a facut tot ce a putut sa imi satisfaca „moftul”, respectiv mi-a cumparat ore particulare cu profesorul pe care si-a permis sa il plateasca: profesorul de muzica de la orfelinatul pentru copii speciali din oras. Tot in sediul orfelinatului se tineau si orele, ca acolo avea domnul profesor sala de instrumente. M-a dus de cateva ori,,cat a putut sa isi ia liber de la serviciu, apoi m-a lasat sa merg singura (era distanta destul de mica fata de casa, si mai era si inceputul anilor ’90, se mai gaseau copii singuri cu cheia in buzunar 😀 ). Dupa lectia de pian, stiind ca ma intorc acasa pentru a ma juca singura cu papusile mele un numar considerabil de ore, preferam sa mai stau sa bat mingea cu copiii de la centru. Asa speciali cum erau ei. La 5 ani nu imi dadeam seama si nici nu puteam sa exprim altfel ceea ce vedeam decat ca „nu seamana cu colegii de gradinita”. Stii ce imi zicea maica-mea? „Ei si ce? poate asa a avut chef fata aia sa se legene la momentul ala”, sau „Pai daca a facut pe el asta e mare branza? Si tu faceai asta mai demult, crezi ca daca ai face pe tine acum te-as certa?”, sau „Probabil nu aude foarte bine, dar daca ii zambiti cu totii isi da seama ca va bucurati sa va jucati cu ea” etc etc etc. Singura avertizare „speciala” pe care mi-a facut-o a fost aia in care mi-a explicat ca acesti copii nu au mama, nu au tata, si poate de-asta uneori sunt mai duri, ca nu au in bratele cui plange seara daca au avut o zi rea.
    Si mai stii ceva? mi-am facut o gramada de prieteni in curtea de joaca de acolo, nu ma interesa nicicum ca unul nu are o mana, sau ca altul nu pronunta consoane, era joaca si era frumos. Ne imprieteneam si des-prieteneam ca toti copiii de peste tot. Cu gust amar mi-a ramas doar faptul ca atunci cand le povesteam colegilor „normali” de la gardinita sau de la scoala, mai apoi, despre prietenii mei de la camin, cam strambau din nas.
    Ani dupa aceea, cand nu mai faceam demult lectii de pian acolo, incepusem sa pricep cam cum statea treaba de fapt. Dar asta m-a ajutat incredibil de mult sa stiu de la varsta frageda cum sa ma port, cum sa ma joc, cum sa vorbesc cu semenii mei mai putin asemenea. Si tot asa am invatat ca de multe ori mila (spuneti-i si compasiune daca vreti) e la fel de rea ca batjocura.
    De ce am ocupat atata spatiu? pentru a spune de fapt ca imi amintesc perfect gandirea mea simplist-imaginativa din perioada copilariei. Daca as fi avut o jucarie „speciala”, as fi integrat-o in jocuri in care rolul ei principal ar fi fost generat de particularitatea ei. O jucarie bolnava as fi dus-o la doctorul-jucarie. Si daca dupa multe vizite medicale tot nu se facea bine, o abandonam sau cine stie.. Daca as fi fost obisnuita cu jucaria mea in scaun cu rotile, prima reactie (de copil) la vederea unei persoane in atare situatie ar fi fost poate una condescendenta: da, stiu totul despre asta, o am pe Ginuta (or whatever) acasa si ii plac morcovii. Nup. nu e bine, daca exageram cu ideea asta ca „intelegem diversitataea” nu facem decat sa accentuam ideea. Joaca e exercitiu de categorisire, de atributii de rol, de identificare si catalogare de tipicuri. Nicidecum nu pot fi jucariile exercitiu social de finete, pana la varsta la care nu prea mai e loc de jucarii de fapt.
    Nu am vreo solutie, in lumea mea ideala parintii binecuvantati cu copii care nu necesita ingrijire iesita din „norma” ar putea sa isi lase copiii in contact cu realitatea diversa, nu sa le faca acasa simulacre. Dar ar fi o lume ideala.
    Am scris prea mult, iertare..
    Mult succes in toate si multa inspiratie, Printesa!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *