Puiul de depresie post-partum, vindecat cu job

ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE CARE ŞI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI

Erica Daria a venit pe lume în decembrie 2013, cu o lună mai devreme decât termenul estimat de doctor. Când am intrat în concediul prenatal lucram la o agenție de comunicare de 5 ani și jumătate, timp în care am tot avansat, până la poziția de director executiv.

Presiunea era mare, desigur. Aveam multe de făcut, lucram și pe administrativ și pe implementare de proiecte, oboseala se adunase (am avut doua infecții urinare spre finalul sarcinii, pentru că eram atât de preocupată încât nu mă ridicam de pe scaun să merg la toaletă – stupid, știu asta). Pe 1 decembrie am intrat în concediu, până pe 6 am lucrat de acasă, pe 7 am mers la doctor care mi-a spus că trebuie să stau numai la pat, ca să nu nasc mai devreme. Și, ce să vezi, a doua zi mă duceam la urgență la un control, ei mă anunțau că s-a rupt apa, m-au internat, m-au tăiat, m-au cusut, mi-au pus în brațe un bebeluș perfect, cu o mică infecție în sânge (stresul meu probabil a afectat și imunitatea ei).

Depresia de după naștere a început să se instaleze chiar din spital. Mă gândeam cu groază că eu nu o să mai pot dormi niciodată o noapte întreagă, că o să fiu mereu irascibilă și sensibilă, că nu o să fiu în stare să am grijă de fetița mea. Că o să fiu o mamă slabă, care nu face decât să plângă atunci când bebelușul ei manâncă prea puțin, când icnește în somn, când plânge și nu știe ce să îi facă. Inutil să spun ca în primele 6 săptămâni m-am bucurat de ea fix zece minute adunate.

Nici căsnicia nu mergea prea bine, dar asta este o altă poveste.

Am avut în primele luni multe momente de furie și de neputință. De multe ori îmi venea să o cert, mă supăram pe ea că nu doarme, că mi-a dat viața peste cap. Cumva, nu știu exact cum (ba știu, iubirea de mamă face minuni când trebuie), am reușit să nu țip nici măcar o dată la ea. Am reușit să nu o trântesc, să nu îi intorc spatele, să nu o lovesc.

La 10 luni ale ei am reînceput serviciul. Pe aceeași poziție, doar că preluând niște proiecte mai grele, cu oameni noi în echipă (ai mei plecaseră cât am fost în concediu), într-o agenție nouă (fuzionase cu o alta între timp). Iar acum le fac pe toate pe fugă aici la birou, încercând să profit de fiecare moment din timpul zilei, ca să pot pleca la 5 acasă. Vin de la 7 jumate, mai plec cu laptopul după mine, mă agit și mă enervez dacă trebuie sa stau un moment în plus la birou. Am reușit să gasesc, cel puțin momentan, un echilibru bun pentru mine, între cele job şi familie. Continuu să cresc aici la birou, să învăț și să merg mai departe. După câteva luni de tras de mine, reușesc din ce în ce mai des să las la ușa blocului problemele de serviciu și supărările de aici, pentru ca acasă, lângă ea, să nu îmi vărs frustrarea, ci să îi arăt ca da, sunt obosită și că a fost o zi grea, dar că mă bucur să fiu cu ea, cu cel mai important și mai frumos omuleț din viața mea.

Iar ea… ea trage de toate cele, plânge și se enervează când o jucărie nu intră nu știu unde, când nu ajunge la o carte de pe raftul de sus al bibliotecii, când nu vrea să manânce, când vrea să bage degetele în priză și nu e lasată, când i se scot mucii ca să poată respira normal, când nu vrea să adoarmă, iar mie îmi pică ochii în gură. Mă enervează toate astea? Da, de multe ori da. Am reușit până acum să îmi păstrez calmul și sper să pot face asta și de acum încolo.

Ce ajută? Toate cele despre care a tot scris Ioana aici pe blog. Lipsa de somn este pentru mine cel mai important factor declanșator de nervi. Deci e important să mă odihnesc, atât cât pot. Respirația, lungă și profundă, face minuni. Și mă ajută să o privesc, să mă uit la ea, sa îmi amintesc că e un om ca noi toți, că e doar un moment, că se bazează pe mine să o iubesc și mai mult fix în momentele acelea. Și trece. Măcar până la următoarea situație tensionată acasă.

sursa foto: bebeluș și job via Shutterstock.com

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4165

33 comentarii

  1. Poate ar trebui sa te ajute un pic mai mult sotul, lipsa de somn e o mare problema, pentru ca iti blocheaza destul de puternic capacitatea de a lua decizii corecte.
    Aici daca poti, ar trebui sa lucrezi mai mult, ca sa castigi inca 30-45 de minute de somn, dormite inainte de ora 12 noaptea.

    • Îmi pare rău să aud asta, credeam că s-au mai aplatizat din asperități.
      Nu voi să te sperii dar lipsa cronică de somn induce anxietate, irascibilitate și depresie.

  2. Cu primul copil a fost usor, am avut sora, bunicii, prietenii lângă mine, totul a fost ca un vis. Al doilea copil l-am născut la 3 ani distanta , in strainatate, fără bunici si alte ajutoare. Primul an a fost groaznic de greu. Aveam foarte multă răbdare cu cei mici , nu tipam la ei , mereu le zambeam. Dar in schimb ma „descarcam” pe sotul meu, ma certam mereu cu el, ma irita orice spunea, orice făcea. Parcă răbdarea mea se termina in momentul in care il vedeam. Dupa câteva luni de certuri, am luat copii si am plecat, dar după câteva ore m-am calmat, m-am intors acasă, am culcat copii si am avut o lungă discutie cu sotul. Atunci am realizat amândoi ca suntem obositi (el lucra foarte mult perioada aceea) si irascibili si că trebuie să ne acomodam cu noua formula. Cel mai important pentru noi sunt copii, si dacă noi suntem nefericiti ei simt asta. Si din acea zi am invatat să formăm o echipă amândoi, să comunicăm, să apreciem lucrurile care contează cel mai mult, ne bucurăm unii de altii.
    O usoară depresie post partum am avut si eu si pe mine m-a ajutat umorul si autoironia. Iar atunci cand bebe plângea si eu simteam ca nu mai pot, ii cântăm „Supărarea bate-o Doamne” :)) si a ajutat :))

  3. Depinde mult de felul tau de a fi si de toleranta pe care esti dispusa sa o ai. Sunt multe femei in situatia asta si nu vad bucuria din cresterea unui copil. De fapt ele se bucura ca au copil, il iubesc, dar e asa greu de crescut ca mai bine l-ar creste „cineva cu experienta”. Eu n-am avut niciodata ajutor decat sotul si ma ingrozesc la ideea ca trebuie sa ma intorc la munca. Totul se invarte in jurul copilului si nici nu imi pasa de cariera atata timp cat eu am de crescut un bebe. Fiecare e diferit, stiu, dar cresterea copilului e strict datoria parintilor si e nevoie de autocontrol este o carte (se gaseste si pdf pe net) „eu te-am facut, eu te omor”. O recomand tuturor mamicilor.

  4. Eu mi-am dorit mult copilul si mi-am dorit sa fac totul pentru ca el sa creasca frumos si sa fie armonie in familie. Asa ca am pornit cu dreptul inca de cand l-am conceput, am citit mult si cand a venit pe lume stiam de toate de parca il aveam de zece ani. Sotul a fost tot timpul implicat, am tinut sa stie tot ce fac eu cu bebe, m-a ajutat si la curatenie asa ca n-am avut nevoie de nimeni altcineva sa ajute(nici macar 10 min). Cred ca depinde de modul cum privesti lucrurile, daca vezi partea plina a paharului si cat de departe vrei sa mergi pentru copilul tau. Ai nevoie de autocontrol bun si de toleranta. Trebuie sa dai confortul tau pe cel al copilului si sa uiti de tine cand e vorba de somn, foame etc. Eu vreau ca primii doi ani sa fie baza in educatia lui (inclusiv cea alimentara) de aceea prefer sa fiu eu prezenta. Cand am in balanta cariera si copilul niciodata nu o sa aleg cariera. Am o prietena care e cam in aceeasi situatie de mai sus si uneori mi se pare ca o incurca copilul. Il educa exact ca in vremurile comuniste (pentru ca mama ei care sta cu bebe e pe rit vechi) si lasa copilul balta uneori pentru ca ea are treaba de facut (curatenie, mancare) pe langa servici. Fiecare alege pentru copil dar depresiile astea pornesc de la noi, nu de la copil. Cred ca jobul nu e o solutie, e o atentie indreptata in alta directie putin timp si poate genera stres mai mult, poate sa raceasca relatia cu copilul cand el are nevoie de cea mai mare atentie, si tu te bucuri ca a trecut timpul, copilul e mare dar el va avea niste sechele mici pe care tu nu o sa le observi niciodata. De exemplu nu o sa iti spuna de primul iubit sau sarut pentru ca nu va simti ca trebuie sa stii.
    Eu mi-as dori ca mamele sa se dedice copilului in totalitate si sa nu mai fim ca pe vremuri, pentru ca ni se da posibilitatea asta acum…

    • Apropo de ultima ta propozitie, eu cred ca e suficient ca tu sa-ti doresti doar pentru tine, nu pentru toate mamele:) Lasa fiecare mama sa-si doreasca pentru ea ce i se potriveste. Si sa ni se implineasca tuturor dorintele:)

    • Motivul pentru care m-am intors la munca la 10 luni ale ei nu are nicio legatura cu „fuga” de ea.Fiecare mama alege si face ce crede ca este mai bine pentru ea si pentru copil.E foarte bine ca poti sta cu copilul acasa pana la doi ani,e foarte bine ca ai tot sprijinul in sotul tau.Doar ca oamenii si contextele in care traiesc sunt diferite.

    • Ba eu m-am intors la lucru mai devreme (11luni) tocmai ca sa relaxez si sa ies din rutina in care eram. Copilul umbla deja, manca de toate si era foarte independent de mine, dar nu rece. Cred ca drpinde mult de tipul de copil cum reactioneaza cand pleci. Al meu a fost ok. Si lucrul a fost mana cereasca.

    • Sunt curioasa – daca te dedici in totalitate copilului, cum te vei simti cand la 18 ani sa zicem ca pleaca sa locuiasca cu persoana iubita sau la studii etc si casa ta ramane goala. Nu iti este teama ca dedicandu-te in totalitate s-ar putea sa te trezesti intr-o zi pierduta ? Cunosc cateva mame care s-au dedicat in totalitate, si nu este vorba ca le-au abandonat copiii cand au plecat de acasa, le suna, le viziteaza, petrec sarbatori impreuna dar in sufletul lor simt un mare abandon pt ca si-au dedicat viata lor si acum cand au plecat, si-au dat seama ca nu stiu sa faca altceva si nu isi gasesc sensul. Imi iubesc neconditionat copilul, indiferent cat de devreme va vrea sa plece de langa mine, dar incerc sa nu ma pierd pe mine in proces, pt ca va veni un moment cand voi petrece din nou mult timp cu mine si ar fi bine sa ma mai cunosc 😉

    • Adina, eu am o mama fix asa, de la care m-am intors de cateva zile. o iubesc de nu mai pot si ma doare sufletul ca nu e fericita si ca e ‘goala’, nu mai are nimic in afara de noi, eu si fratele meu, cand am zburat din cuib, s-a golit. parca isi asteapta sfarsitul, ea nu mai are nici o bucurie, nici macar bucuria noastra, ca am ajuns oameni mari, cu familiile noastre si suntem fericiti… eu sper sa fiu altfel, si imi cultiv de pe acum placerile mele, persoana mea, eu-l meu, care nu a disparut cand am devenit mama sau nevasta…

    • Chiar citisem articolul de mai demult.Imi dau seama din comentarii ca probabil unele persoane au interpretat articolul xa venind din partea unei persoane fixate pe cariera,care nu are timp de copil.Incercam de fapt sa le spun mamelor care se intorc la serviciu (caci mai devreme sau mai tarziu,majoritatea o fac) ca e greu,dar nu imposibil.Ca trebuie sa jonglezi cu timpul mai bine decat ai facut-o vreodata.Si ca e ok sa fii un om cu limite.

    • L-am citit cred că atunci când a apărut, iar acum un an şi ceva mi-a fost adus aminte în urma unei discuţii de genul „am realizări profesionale, deci clar că am valoare”. Sunt persoane pentru care condiţionarea asta e obligatorie, trăsăturile care definesc personalitatea fiind, la modul oficial, privite şi impus ţinute în umbră, ca măsură de prevenţie.
      Articolul dat ca exemplu e o exagerare, se vrea ca un ghimpe în ochi, iar eu foarte sigur nu sunt obiectiv, mai ales că nu pot sa trag vreo concluzie în urma citirii unor rânduri. Am şi spus, formularea rece cu detalii de la job mi-a adus aminte de asta.

    • Nu jobul m-a scos din depresie,ci un psiholog bun,familia si Dumnezeu.Imi pare rau ca asta a razbatut din text.In orice caz,nu simt nevoia sa imi apar decizia de a reveni la munca,nici sa arat ca dragostea mea pentru ea nu are legatura cu munca mea.

  5. Mă bucur ca ai depășit totul;eu am 2 copii, cel mare are 11 ani și cea mica 6 luni și înainte eram „one man show” la job pt ca era propria mea afacere, program de L-D și am lucrat până în 37 săptămâni. Am angajat la sfatul soțului pe cineva și este foarte bine , am ajuns cu fetița acasa și din fericire a fost foarte cuminte și m-a ajutat enorm sa mă recuperez(nnaștere normala dar am făcut tromboza în spital) dar în afară de ea era și fratele ei cl a 5 a trebuia ajutat la teme și tati nu e genul teme și curățenie așa ca am avut și eu momente când efectiv plângeam din orice, nu a durat mult starea asta. Sincer nici nu vreau sa aud de întors la munca, e ultima mea grijă și am depășit sentimentul că nimeni nu se ocupa de firmă mai bine ca mine. Din ce și scris am așa sentimentul ca parcă totul ți se pare mai normal de când te-ai întors la job, cu toate ca ai găsit alta echipa și cred ca a fost o provocare te-ai adaptat foarte bine la noile condiții de munca , e bine de știut pt mămicile care nu își dau seama care este de fapt sursa depresiei:lipsa ocupației de dinainte de copil și ca se pot simți mai bine dacă le împacă pe amândouă sa zic așa, pentru că tonul povestirii devine parcă mai optimist când spui ca te-ai întors la job.

  6. ma bucur sa citesc despre femei puternice cu probleme normale 🙂 D-zeu ne-a crest indivizi unici, cu posibilitati infinite de a alege-n viata!!! ceea ce eu consider extrem de important este ca acel copil venit pe lume sa fie iubit, respectat, inteles! ca e mama, tata, bona, bunica…cred cu tarie ca mama e responsabila ca, atunci cand se intoarce la munca, sa lase copilul in grija unui om care va ingriji copilul dupa regulilie de mai sus, si mai putin sa conteze alte aspecte. degeaba mama sta nonstop cu puiul daca il zgaltaie, il urecheaza, se rasteste si-si pierde rabdarea cu el…pt ca, vezi doamne, le face pe toate singura si a renuntat la tot pentru el! eu va spun cu mana pe inima ca-mi pierd rabdarea cu puiu meu uneori, NU ii fac nimic sa-l fac sa sufere, dar ma ajuta mersul la job 🙂 timpul petrecut cu el devine pretios si concentrat 🙂 acum doarme la san, iar eu va scriu cu o cafea langa! priceless 🙂 sunt momentele noastre cat mai doarme cu sanu-n gura, acum are 13 luni 🙂 inchei prin a repeta ca ma bucur sa aud mame sincere, care-si recunosc limitele si incearca sa prioritizeze fara sa aspire la titlul de Wonder woman 🙂

    • Cred ca fiecare caz in parte e unic. Unele femei aleg sa mearga la servici din cauza banilor, altele ca sunt conditionate de angajator dar unele merg la servici doar ca sa se recreeze si sa ia „o pauza de la copil”. Cazul de mai sus e unul fericit in care mama a constientizat ca are o grija acasa dar nu tot timpul se intampla asa. Si eu voi merge la servici si il voi lasa pe copil cu cineva de incredere dar pana atunci ma dedic lui 100% fara sa il bat, cert sau altceva. Fiecare isi stie familia. Pe mine poate daca sotul nu ma ajuta aveam nevoie sa vina altcineva. Dar eu consider ca noi trei, eu bebe si sotul trebuie sa ne avem unul pe altul si sa nu il scot pe bebe din schema doar pentru ca eu vreau ca el sa dispara din viata noastra sau ca am eu chef sa dorm si el vrea joaca. L-am facut sa il cresc, nu sa il fugaresc de acasa sa dorm. E parerea mea..

    • Sau unele mame se intorc mai devreme la serviciu pentru ca le place si se simt implinite, chiar cred ca nu trebuie judecate pentru asta. Asa cum nu trebuie judecate pentru ca aleg sa nu renunte de tot la ele, cel putin nu la nevoile de baza (somn, foame etc). cum spuneai mai sus.

    • Alte femei, spre deosebire de tine, aleg sa mearga la serviciu. Poate de-aia ele aleg asta si tu nu. >:)

  7. Si eu am avut o semi-depresie, sa i zic asa, încă dinainte sa nasc. Pe bebe l am așteptat vreo 6 ani si când a apărut a fost asa de natural ca o gura de aer proaspăt încât anii de așteptare n au mai contat. Eu, soțul, părinții mei eram in al nouălea cer! Totul era perfect si tot asa urma sa fie! Dar, prin luna a patra, mama mea a fost diagnosticata cu cancer. Probabil asa e, când Primești ceva atat de prețios, plătești la fel de scump. Ne a fost foarte greu. Bucuria venirii acestui copil a fost umbrita de boala mamei, iar bebe a trecut pe locul doi. Cu toate ca am trecut prin multe stări, gen neputința, disperare… Sarcina am dus o la termen si nașterea a fost nespus de ușoară. Bebe sănătos, mama in schimb tot mai rău. Dar, între ședințele de chimioterapie avea si zile mai bune si de cateva ori a reușit sa l țină pe bebe in brațe astfel ca am cateva poze cu ei doi. Mi a fost greu. Psihic eram terminată, si din cauza lipsei de somn, dar si din cauza bolii mamei. Eram atat de suparata ca e bolnava si ca nu ma poate ajuta, ca boala i a întunecat gândurile, ca in loc sa ma dedic cu totul copilului, am o grija in plus, ca „de ce ni se întâmpla noua asta” etc. Am avut zile când totul imi părea o povara si mi era rusine ca gândesc asa. A trecut deja un an jumătate si de bebelușeala si de boala. In ceea ce o privește pe mama nu mai pot schimba nimic, dar atitudinea fata de copilul meu s a schimbat. Începe sa priceapă destul de bine ce se întâmpla in casa si nu vreau sa aibă amintiri triste. Vreau sa crească știind ca a fost așteptat si iubit de toată lumea, inclusiv de bunica din poza. Vreau sa fie fericit si nu încărcat de un bagaj emoțional care nu i aparține. Sa crească frumos, armonios si cu o mama prezenta, nu cu una plansa si cu gândul aiurea.

  8. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit. Ziceam ca prioritatea e copilul si in anumite momente trebuie sa dam din confortul nostru pentru el. Nu iti inchipui ca eu nu dorm, nu mananc, nu ma spal pe dinti pentru ca am copil. Dar daca el plange, eu nu ma duc sa imi fac bucle. Il linistesc si apoi imi fac ale mele. De multe ori neputinta pe care o simt mamele in fata copilului e din cauza ca nu sunt informate si cand sunt puse in fata situatiei se panicheaza si incep problemele. Ca sa scape prefera sa il paseze cuiva pana scapa de panica. Sunt si mame normale care nu intra in discutie si chiar nu judec pe nimeni dar aici era vb de mame pe care jobul le scoate din depresie, nu care sunt incantate de familie si pleaca la servici cu drag

  9. Exista si astfel de mame si din punctul meu de vedere e ok. Oamenii sunt diferiti. Consider ca e important ca si mama sa se simta bine,sa fie relaxata si implinita,altfel ii va transmite si copilului starile ei. Ca sa poti avea o relatie ok cu copilul tau,trebuie sa fii impacata in primul rand cu tine,cu ceea ce ai ales sa faci. Sunt convinsa ca fiecare mama isi iubeste la fel de mult puiul si ca face ceea ce simte ca e mai bine pentru el ,dar si pentru ea. Nu cred ca daca a ales.sa mearga la job inseamna ca acasa il neglijeaza pe cel mic. Eu una am ales sa fiu alaturi de puii mei pt ca asa am simtit ca e cel mai bine pt noi.Nu am mult ajutor,sotul ma ajuta in orele sale,sunt si zile mai proaste,e si greu si frumos,dar pana la urma e doar o etapa.

  10. Intotdeauna o sa existe pareri pro si contra si fiecare se va raporta la propria viata. Sunt cazuri si cazuri, eu vorbesc la modul general din ce am vazut printre apropiati. Oricum fiecare interpreteaza intr-un alt fel si eu chiar nu am vrut da pun vreo eticheta sau sa fac vreo răscoala impotriva mamelor care aleg sa reia munca.

  11. Si eu sunt o mama întoarsă la job la 6 luni si acum scriu cu puiul la piept. Am o funcție de conducere si m am întors cu bucurie la job, asta nu înseamnă ca îmi neglijez copiii. Am doi si spun cu mândrie ca îmi iubesc si copiii si jobul! Da, chiar se poate. Si încă alaptez, iar mama e cea mai buna bona din lume. Ce i drept nu am mai ieșit in oraș de luni de zile, iar weekendurile sunt pline de joaca, la fel si serile, iar daca a trecut 17.30 iar eu nu am ieșit pe ușa biroului e jale. Singurul lucru dupa care tânjesc este mai mult timp cu soțul meu. La capitolul asta stam foarte prost si încă nu vad nici o soluție in viitorul apropiat.

    • Respect ambele alegeri de a sta acasa sau de a merge la birou. Cred ca o mama stresata care e nemultumita de situatia in care se afla face foarte rau copilului, asa ca trebuie sa alegem ceea ce ne va asigura echilibrul emotional si copilul va simti asta.

  12. Si la mine a fost la fel, si la mine se aplica perfect titlul, cat am stat acasa cu copilul am fost profund fericita si profund nefericita in acelas timp. Nu o sa listez ce am castigat, asta stie fiecare mama, dar o sa scriu ce aveam inainte si copil si nu am mai avut stand acasa si alaptanad un an de zile: job si satiffactii la job, provocari la job, crestere a cunostiintelor profesionale, si ocupatiile de femeie, mers la sala, mers la coafor si mani-pedi, mers la shopping, urmarit in orice fel pasiunile mele care ma definesc ca om

  13. Cred ca ar trebui sa privesti in interiorul tau. La momentul asta esti o carierista si o mama care lasa de dorit. Te-ai gandit vreo secunda in viata ta ca fiica ta nu a cerut sa se nasca. Job, cariera, pozitie…Trist.

    • Geeze, stiam ca atunci cand iesi in spatiul public, risti ca ce spui sa fie interpretat in mod gresit, dar de aici pana la a da verdicte categorice de tipul comentariului dumneavoastra e cale lunga. Nu aveti nici cea mai vaga idee ce fel de mama sunt, cat de carierista sunt sau nu, si nimic nu va indreptateste sa emiteti asemenea pareri despre o alta persoana, necunoscuta. Multa liniste si moderatie in viata va doresc!

    • Poate autoarea are de plătit rate la bancă sau pur si simplu a ales sa aibă o sursă de venit, a menționat explicit de problemele cu domnul soț. In plus joburi decente nu sunt pe toate drumurile.
      Din ce am citit sufletul copilului își alege părinții, așa că mare atenție la afirmația aceasta ce jignește orice mamă. Daca ai copil mare grijă cum te porți cu el, de fapt el te-a ales ca mamă.

    • Si mama mea a lucrat, fiind nevoita sa se intoarca la serviciu la putin timp dupa nastere mea; eu sunt nascuta in anii ’80. De curand, mi-a spus ca ar fi vrut sa stea mai mult timp acasa, cu mine si fratele meu. La care am asigurat-o ca nu are de ce sa isi faca reprosuri pentru ca noi nu ii facem. Am inteles-o si ne-am descurcat si asa, asta nedeteriorand cu nimic sentimentele si afectiunea. NU a fost o mama rea pentru ca s-a intors la serviciu in loc sa stea acasa cu noi.

      Jucatile de valoare de genul acesta fac foarte mult rau, nu toti oamenii pot fi incadrati in aceeasi categorie, situatiile sunt unice si putin mai multa toleranta si intelegere ar fi binevenite.

  14. Cred ca intoarcerea la serviciu, unul normal, fara stres extrem sau program prelungit, este de multe ori colacul salvator pentru multe mame. Pentru mine asa a fost si inca este. As munci si gratis, numai sa pot avea cat de cat si o viata personala in afara copiilor si casei. Am luat la ambii copii (6.5 ani si 3 ani) concediu crestere copil perioada maxima de doi ani, pentru ca asa a fost conjunctura, si a fost super greu, psihic, mai ales. Mamele care ridica elogii pe altarul maternitatii si bucuriei de a savura fiecare secunda din viata copilului, sunt din categoria foarte fericita a mamelor ajutate in mod permanent de una, doua sau mai multe persoane. (sotul, bunicii, matusile etc).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *